arhivă

Neamul românesc: personanţe

bucată dintr-o carte de dialoguri Octavian Blaga – Ion Murgeanu,

încă în lucru

Ion Murgeanu: Am cunoscut mulţi scriitori basarabeni însă din toţi memorabilă va rămâne întâlnirea cu Grigore Vieru la Mărţişorul lui Tudor Arghezi; mi-aduc aminte cum citeam noi acolo versuri, la o şezătoare organizată de Mitzura, era poate în luna lui mai, puţin înaintea lui decembrie 1989, şi, deodată, vedem un om subţirel, un băiat aproape, venind prin curte spre noi, acolo unde pe vremuri fusese tipografia Biletelor de papagal. Atât de simplu şi de direct şi decis: Grigore Vieru de la Chişinău…

Ei începuseră să se mişte cu perestroica şi glastnostul lui Gorbaciov, la noi teroarea ajunsese la paroxism, şi atunci i-am spus eu lui Grigore: Ia-ne acasă, Grigore!

Mare poet, aproape un fenomen, izvorul acela subtil, dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, care nu a secat şi nu va seca niciodată, un firicel limpede şi un susur care îngână cea mai haină istorie, căderi de împărăţii şi hotare furate, şi ce durabilă-n limba lui apa limpede, ocrotită de cine ştie ce îngeri sau de însuşi Dumnezeul neamului nostru, căci avem şi noi până la urmă un Dumnezeu, nu-i aşa?

Merge treaba? (respondentul curăţă gunoiul din grajd)

Merje, merje, mulţam dă vizită. Da aţi venit să mă videţi?

Am venit, sigur! Câte animale aveţi?

Am avut cinsute două oi, patru vaci; şasă milioane, atâta am primit subvenţii de la stat… în rest nimic.

Şi vă descurcaţi cu atât?

Apăi Dumnezău ferească şi păzească… Televizoru, antena, curentu electric, doctor veterinar, medicamente, tăte – ne bagă-n pământ definitiv… Impozitu nu-i aşe mari, pentru terenuri, pentru astea, d-apoi astealalte te topăsc… Şi n-avem undi distribui brânza şi mieii. Am dat chilu dă milă astă vara cu patruştrii dă mii. Cinştrii dă miei cu cinşunu de milioane da buni tăţi, or fost dă la şapteşpe chile în sus…

Dar unde vindeţi?

O ducem branza la târg că nu să trece, nu are un rost… Laptile, dac-am ave o lăptărie… Nu avem unde vinde laptele… Acuma începe ce brânză cu patruzejidemii chilu die cît o ie, cât nu ne-o mai ie. Rămâne să o dăm la porci. Dacă nu să merită, nu iesă profit… Deşi mă năcăjesc… Ş-am cumpărat atâta teren şi acuma tre să-mi vând oile câte două ori… şi-am rămas cu zece oi de două ori io, c-am fost şepti fraţi ş-am tăt împărţât la fraţi ş-acuma am peste patruzeci de hectare de pământ care am cumpărat bine, cu patru milioane… Ş-am dat la tăte…Da nu iese profit. Asta-i chestia. Ş-amu vreau să spui că, deci am patruzăci de hectare de pământ, şaizăci de oi, şi patru vaci şi treişdoi cai, acum că le vând pe tăte să mă duc în Spania, că nu iesta aşe mai mult, sau în Italia, Germania… Nu mai pot.

Ce aţi avea nevoie ca să nu plecaţi? Mai mult ajutor de la stat?

Daca aş putie să-mi cumpăr un tractor atunşea ar mai fi cumva… Subvenţionat, da, da amu nu să ma dă… Asta-i viata, nu-i pă ce să faci bani. Nu-i sută la sută că mă duc, dac-ar da de exemplu subvenţii că mi-am făcut acte, după oi, după vaci, poate aş mai sta un an, aş mai încerca, dac-ar vini subvenţiile, da îi vorba, amu chiar o zâs cineva ca era vorba de patru sau cinci milioane după o vacă, amu zâce că dă numa pă jumătate, vreo două jumate… Aştept că am doi frati acolo ş-un cumnat… În America avem o nepoată, o fată de-a lu tata, în insule… care cunoaşte vreo paişpe limbi. O fost în America, acum îi în… pân insule, pân Dumnezo ştie… în lumea largă… că-i tot un fel de porteră d-asta, ase-i şi ie ca dumitale şi cu doamna (se referă la dna Emily Hillenbrand Tion).

Era mai bine pe vremuri?

Atunci când am fost noi pe vremuri, o fost greu. Făceam hainile din cânepă. Eu am fost în Spermezeu, stătem într-o colibă acolo, apoi am vinit aci în Hălmăsău… Şi ultima dată cu Ceauşescu o fost cel mai greu. Atâta o fost greu până când am scăpat de comunişti. Ce greu ne-o fost!… La român îi place lucru, nu hoţie…

Acum e mai bine?

Amu îi mai bine, amu când nu lucrăm să mâncăm, amu-i mai bine, cică.

Tinerii pleacă…

Aci am avut tineret, d-apăi s-o dus da p-aice… Amu mă iertaţ, da mai am de rândulit, da mai veniţ dumneavoastră pă sară…

Respondent: Grigore Gherghel, 51 ani, Hălmăsău, com. Spermezeu (vara 2007). Au întrebat: Emily Hillenbrand Tion şi Octavian Blaga.

Câţi ani aveţi, bace Macedon?

Io am 82 de ani şi 5 luni.

Sunteţi de baştină de aici, din Spermezeu?

Tătă familia mea îi de aici, din Spermezeu, şi femeia mea o fost tăt d-aci.

Ce aţi lucrat înainte de a vă pensiona?

Am fost funcţionar la sfatul popular 12 ani, după aceea am fost la dispensar 17 ani agent dezinfector, s-o desfiinţat postul şi am fost la mină la Iacobeni 6 ani 5 luni şi 11 zile şi la 60 de ani am ieşit în pensie. Frumoasă copilă, căsătorită cu un român, zâci (referindu-se la dna Emily Hillenbrand Tion). Şi tata o fost în America din 14 până în 22 pân Nev Iork, Kentolohai, Dalas. Ştia vorbi pă engleză: oan, to, tri, faiv.

Dar ce a lucrat acolo?

O lucrat muncitor. Lucra la turnătorie.

Dar cum a plecat pe vremurile alea?

La o fată săracă i-o făcut un copil, apoi părinţii l-or bătut din ce o fo săracă fată şi o furat o jurincă şi o vândut-o cu nu ştiu câţi zloţi. Avea vreo optşpe ani şi o plecat. După ce o venit de acolo i-o zis Dolaru, mai târziu bade Todor Dolaru, iar io îs Macedonu Dolarului. O cumpărat aici pământ şi casă şi o făcut cinci copii pe lângă primu, care o rămas aşe. O fost om fain, i-o plăcut femeile tare. Când o vinit din America o cumpărat vreo 17 iugăre de pământ şi vreo 20 de iugăre de pădure şi nişte grădini. Povestea că acolo în America nu spăla cămaşa, că o arunca când să murdărea. După ce o vinit or uitat de năcazu di-aici. Noi ăştia Şerban suntem vreo 12 familii, oamini di omenie, da nişte oamini mari, şi primaru (primarul comunei este fiul său). Io îs mai mititel că m-o făcut la 7 luni. Tata n-o ştiut carte, i-o zâs neamţu păntru care lucra în Americă că di ce nu ştie ceva carte, să îl puie şef. Io n-am decât patru clase, da în armată m-am ridicat. Feciorii mei or mărs la şcoală, unu-i doctor, cealalt îi profesor de istorie. Am fost şi-anu trecut la Târlişua după inundaţiile celea şi m-o văzut un doctor din America că nu văd cu ochii, da iaca am dinţii de la mama. Nu mă dor ochii, da nu văd numa negru.

Aţi muncit şi în mină, mi-aţi spus ieri.

În mină n-o fo greu, că am stat afară, numa de la 7 la 3, nime n-ave nimic cu mine, că frati-mie era injiner acolo.

Sunteţi mândru de copiii dumneavoastră?

Mi-i dragă lume când îi văd pă băieţî mei. Aista cu tătă lumea vorbeşte frumos. Amu-i p-a patra oară primar. Îs măreţ. Ţăran cu doi copiii ca ei. Da puteam amu, în vremurile aistea? Aşe s-o petrecut viaţa, da tare-i scurtă.

Dar cum de i-aţi trimis pe amândoi la şcoală? De obicei, se ţinea trimitea numai unul, se ţinea măcar unul acasaă…

Pă unu am vrut să îl tremit la şcoală şi pă istalalt şi rămâie cu noi, pă primaru. Îs tare buni, numa le place pre mult femeile. Primaru mai bagă oameni la pământ, lu doctoru nu-i trabă. Nu ie di la oamini nimica. Îs foarti buni, buni baieţi. Amu io şed sângur. Mi-aduc zâlnic di mâncare şi nurorile şi hăla şi hăla şi cumnatile şi spală hainele, au din aia di spălat. Io îs mulţumit numa sângurătate asta mă omoară. Nu mă duc la ei, m-or chemat, da mi ruşine. Îmi pare rău după muiere, în 23 iulie o împlinit cinci ani de când s-o dus.

Nu v-aţi gândit să vă recăsătoriţi?

Apăi să mă leg de altele, nu-mi trebe. Nu mă pre duc în bufet, am io băutură aci dacă îmi trabă, apoi mă mai duc pe la fini, am 15 părechi dă fini, pă la fraţi, pă la vecini. Aşe o fo la noi pă vremuri, de-amu nu ştiu ce-a ma fi. Apăi câtă mâncare îmi aduc, dau şi la porci.

Creşteţi porci?

Ţîn doi porci, unu a meu, unu a lu doctoru şi mai dau şi trii milioane la primar, să îşi cumpere, că banii îmi ajung până peste cap, am 4 milioane două sute pensie. Bani îs, bai îi că nu mai îs oamini. Sângur mă descurc cu porcii, tătă lume mă laudă, să-i videţi, mă gospodăresc sângur, batăr că nu văd.

Cultivaţi şi pământul?

Amu nu mai umblă nime după pământ, nu mai pun nici grâu, tăţi îs domni, tăţi mărg pân Spania. Io i-am dat (pământ) la primar, lu doctor nu-i trabă. Auzi, o vinit aici la frate-meu o maşină din haia mare cu 200 de saci de fărină. Înainte pă orice răzor puneai câte ceva. Nu ştiu unde om ajunje.

Dar vă ţineţi foarte bine la vârsta dumneavoastră…

Cum de eşti aşa bine la 82 de ani mă întreabă lume. Am lucrat tătă viaţa, di aia şi dacă tria muierea, trăiam o sută, că ea tăt după mine, hai, Macedonuţule, mănâncă. Greu mai afli o muiere aşe în zâua d-az. Am dat o dată după tata şi m-am luat cu beutura, da m-am lăsat, femeia mi-o bătut nasu. Sunt aici destui amu de să duc la cârciumă şi beu până cade jos, vai de zâlele lor! Da io nu mă duc la cârciumă, dacă îmi trebe trimit după o bere, că dacă mă duc acolo tătă lume îmi dă să beu, hai be, be, că îs tata lu primaru. Primaru îi tare harnic, gospodar, o făcut di să mere cu maşina în tăte satele astea.

Şi cum e lumea de astăzi?

S-o rădicat lume azi, minunea lumii ce case. Da dejaba, că nu lucră. Pă doctor l-am dat la medicină veterinară, da n-o stat numa un an, că o zâs că el nu vorbeşte cu vacile. Primaru vorbeşte cu tăte babele. Aşe-i viaţa, trece pre repide apoi nu ştiu ce-a fi mai încolo unde merem. Cum o fi aşe-om răbda.

Respondent: Macedon Şerban (A Dolarului), 82 ani, Spermezeu. Discuţia a avut loc în vara anului 2007. Au întrebat: Emily Hillenbrand Tion şi Octavian Blaga.

Am primit, de curând, vestea morţii unei case ţărăneşti pe care o ţineam la inimă cum ţii un părinte. Era, din câte ştiu, cea mai veche casă ţărănească de pe Valea Iadului, pe Dealul Săracului, având o vârstă de peste o sută de ani. Era în stare foarte bună, înfruntase şi ierni, şi războaie, şi nu dădea nici un semn că bătrâneţea are să o aplece. Ce n-a putut ea să înfrunte, însă, sunt urmaşii celor care au construit-o, urmaşii celor pe care i-a adăpostit. Considerând că strică peisajului, aceştia i-au dat foc, pentru a elibera terenul în care casa prinsese rădăcini.

O puteţi vedea aici:

https://octavianblaga.files.wordpress.com/2007/07/casa-traditionala.jpg
În anul 2008, aceasta se cheamă crimă, crimă împotriva culturii ţărăneşti, deci crimă împotriva românismului. O nouă crimă, dintr-o serie lungă. Ce va mai rămâne din ţara aceasta? În ritmul ăsta, nimic. Dăm foc la ce n-au furat baronii, fie ei “culturali”, la ce n-au luat apele, fie ele de la Dumnezeu sau numai de la noii stăpâni.
Ne cântăm – ce semantică frumoasă are acest verb în Bistriţa! – că avem conducători netrebnici. Şi asta ne face pe noi, cei mulţi, să rămânem ceea ce suntem: nişte netrebnici care punem foc. Punem foc la rădăcina pomului şi apoi ne şi căinăm că nu dă roade.
Această manie demolatoare duce la autodistrugere, nu la construcţia unui român nou. Îl demolăm pe Eminescu, îl dăm de pe soclu pe Antonescu, tot ce s-a făcut în vremea socialismului este caduc, iar despre ţărani, să nu mai vorbim, suntem de minunea Europei. Petrolul nostru nu e profitabil, nici aurul, nici pietrele, mai nou nici grâul. Şi să-i mai lăsăm cu doina, cu dorul şi cu Neagoe Basarab.
Nu am putut închide un ochi, în noaptea ce a urmat primirii veştii acestei morţi pe care nimic nu părea să o anunţe. Abia a doua zi, spre seară, cu capul între monitorul care derula colecţia de fotografii ale acelei case şi un noian de notiţe pe hârtie împrăştiate pe birou, am căzut într-un somn adânc. M-am trezit că vine la mine un puşti şi mă scutură de o aripă: Bunicule, vino să vezi cum creşte o casă! M-am lăsat dus de mână de puştiul acela până pe dealul Săracului unde, într-adevăr, am putut vedea cum creşte o casă. Casa din fotografiile mele creştea ca un copac. Odată paiele bine aşe-zate ca acoperiş, din casă a ieşit un bătrân, spijinit într-un toiag încrustat, care, zărindu-mă, a răspuns muţeniei mele:  ehe, nepoate, ţi-ai mai amintit şi de noi?
Când m-am deşteptat de-a binelea, mâinile şi picioarele îmi erau toate furnici. Doar soarele mijea spre Dealului Săracului.
Am stat, chiar numai şi în vis, în faţa bunicului meu, cu nepotul meu de mână, privind cum prinde rădăcini cea mai frumoasă casă de pe Valea Iadului. Totul, orice altceva, mi s-a părut prea mic în clipa aceea, cu opinci în picioare, transformat, printr-o macrantropie eliadescă, în cel mai falnic ţăran.
Este tot mai vehiculată ideea că ţăranul român autentic nu mai există, că cercetările în teren pentru prelevarea de date etnografice sunt inutile, nimic nou nu mai poate să apară, am epuizat subiectul. Nu o dată, m-am aşezat în contra acestui curent de gândire. Deambulările mele prin Ţară, de la Ieud la Spermezeu, de la Eibenthal la Colţi, de la Paltinu la Albeşti, mi-au adus probe palpabile că avem de-a face cu o men-talitate de birou, dacă nu una intenţionat înregimentată postromânismului în care e musai, cică, să ne aşezăm. Forţa morală a naţiunii române nu se poate reface decât din rădăcinile ţărăneşti, lepădând urâtele deprinderi de Stambul sau, mai nou, de Brusel. Renaşterea noastră spirituală nu poate porni decât de unde a purces totdeauna, de la ţăranul român. Dacă cercetătorii şi specialiştii în varii domenii sociologice le-ar bate ograda ţăranilor de azi, chiar dacă greu ar veni cu documente etnografice inedite, ar sesiza măcar perpetuarea unei filosofii de viaţă de la care nu avem voie să abdicăm.

Citeşte aici:

https://octavianblaga.wordpress.com/2008/09/12/dialoguri-cu-tarani-alexandru-hognoci-nici-apa-nu-ma-ii-buna-amu/
Ni se spune că e mai bine pentru noi să defilăm în lume cu femei în roz călărind ponei în roz, cu zvastică în fund. Trebuie să ne mândrim că putem produce o mare artă de pubelă, raliindu-ne cu o urgenţă demnă de cauze mai bune contraculturii globalizate. Şi ni se mai sugerează că ar trebui să ne fie ruşine de cultura noastră tradiţională, care, nu numai că nu are nicio valoare, ba chiar este o moştenire jenantă. Nu mai suntem ardeleni, suntem transilvăneni, suntem moldoveni şi nu prea români, români oricum nu mai suntem, că suntem postromâni, iar când vorbim de istoria noastră, să facem bine să ne plecăm capetele.
Cheltuim milioane de euro pentru for-mule imbecile de promovare a imaginii Ro-mâniei în lume. Ni se spune că re-brenduim România. Toate acestea se fac pe ban pu-blic, discreţionar, pentru că noi nu avem în ţara asta decât elitele intelectuale care s-au instalat în fotolii călduţe şi cumulează funcţii şi funcţiuţe, restul, suntem nişte dobitoci.
Re-brand, cuvântul de ordine! Trei guverne la rând au cheltuit câteva căruţe de bani minţind că România nu are ce să arate lumii, aşa că trebuie să inventăm ceva. Acesta este postromânismul. Dar “brand”-ul există. Sunt urmele materiale de civilizaţie tradiţională, este folclorul muzical, este dansul tradiţional, sunt proverbele, este portul. Cultura tradiţională  – stricto senso, căci şi tradiţional se vrea astăzi să însemne altceva – şi numai ea a făcut posibilă România. Ţăranul român, creaţia lui artistică şi civilizaţia ţărănească, acestea constituie singurul brand al României. Nu Patapievici, nu Manolescu, nu Pleşu, nu Liiceanu, nu Cărtărescu, nici Dinescu, nici palizii lor emuli, de la Ianuş la Neagoe. Nu interesează aici valoarea creaţiei lor, nici moralitatea lor, nici măcar competenţa lor managerială (toţi au ceva instituţie de condus). Fac vorbire despre reprezentabilitatea lor. Aceasta este nulă. Poezia ţărănească face cât o sută de cărtăreşti. Portul ţărănesc, cât un milion de papioane. Iar proverbele ţărăneşti, cât un catralion de minime moralii.
Ce e de făcut? Este imperios de realizat un inventar al ultimelor urme de civilizaţie tradiţională, la nivel naţional. Inventarul trebuie folosit pentru conservarea acestor urme, fie in situ, fie prin mutare. Proprietarii acestor urme trebuie conştientizaţi asupra valorii lor patrimoniale, trebuie stimulaţi prin mijloace materiale să le întreţină şi ajutaţi să le valorifice ca potenţial turistic. Primăriile pe raza cărora se află astfel de urme trebuiesc ajutate cu altceva decât vorbe. În toate judeţele care nu au muzee ale satului, dar au potenţial, acestea trebuie să fie prioritar de realizat. Bihorul e unul dintre acestea, iar Nicolae Brânda are demult un proiect în acest sens. Centrele judeţene de cultură tradiţională trebuie să îşi asume un rol serios, nu de paradă.
Nu poţi clădi un viitor pe ingratitudinea faţă de trecut. Numai cel ce are ce comemora, acela are ce apăra, ne-a învăţat un mare antecesor, Dr. Constantin Pavel.
Aceasta este identitatea noastră autentică, nu falsurile cu care facem spectacol la New York şi Praga.
Nu ştiu dacă veşnicia s-a născut la sat, dar ştiu sigur că România s-a născut la sat.
Ca să parafrazez o vorbă celebră, cultura ţărănească nu am moştenit-o de la părinţi, ci am împrumutat-o de la copii. Dumnezeu nu ne va feri de judecata lor.
Eu sunt un ţăran. Ca şi ceilalţi ţărani, trăiesc ca piatra-n munte. Pe Valea Iadului, în România. Refuzând postromânismul.
Pe Valea Iadului, acolo unde casele prind rădăcini.

Ziceţi că aţi lucrat ca şofer în toată ţara. Unde anume?

– Am lucrat la Rovinari, la canal. Am fost şofer d-aişea, am lucrat triiză şi şeva de ani, la canal Dunăre – Mare Neagră, în Rovinari…

Câţi ani aţi lucrat la Rovinari?

– Trii ani de Rovinari am lucrat. Rovinarii îi în zona Târgu-Jiu. La Rovinari duşeam în mină pentru termocentrala de la Rovinari. Aveam contract cu mina în fiecare an trei luni le-am făcut acolo, aşa că totalizat în câţi ani a fost am făcut trii ani de Rovinari. Eram înconjuraţi de armată acolo, nu puteam părăsi locu ăla unde ieram cazaţi.

Ce condiţii de viaţă erau acolo?

– Groaznice, ne-am îmbolnăvit acolo. Am avut acolo o coloană a lu Bistriţa – Năsăud la care am participat. Scabie din cauza condiţiilor, nişte barăci din alea, dormeam pe saltele umplute cu vată sticlată şi iarna de-o parte ne frijeam de calorifer, în locu care iera caloriferu, şi restu sloi de gheaţă în baracă, aşa am dormit acolo. Şi nu ne dăde banii, numa cam la două luni, la trii luni ne mai trimite, copiii acasă – vai de capu lor, ce condiţii am trăit acolo, vă spun n-aş mai vre nici în vizită să mă duc. N-aş mai dori, să ştiţi. O fost acolo Ceauşescu, o făcut acolo o platformă, o scenă acolo, aşa cum s-ar spunie, să deie cuvântu să spună… să ne spună, să ne-ncurajeze să muncim. O zâs on injiner acolo: “Tovaraş secretar jeneral, n-ar fi mai bine să… nu are rost să săpăm noi după lignit saptezeşi de metri”, apoi iera on metru de lignit, decopertat saptezeşi de metri în groapă, pământu scos cu alea ruseşti, cu escava-toarele alea, “n-ar fi bine, o zâs, motorina care o consumă escavatoarele s-o băgaţ direct în termocentrală că nu-i mai nevoie de cărbune, s-o măcinat lignitu, s-o uscat în mori ş-apoi s-o mestecat cu păcura şi cu motorina”, că altfel nu ardič. Acuma parcă-i modernizată şeva, termocentrala, o venit nişte firme din altă ţară, acuma probabil merje mai bine. Păntru aia vă spun, ieram zeşe coloane din zeşe judeţe, tătie barăcile alea militare o fost ocupate, ieram cu militarii împreună.

Dar dumneavoastră aţi mers acolo de bună voie?

– Uuuu! Ba! Dacă te-o găsât călător pă autobuz şi n-avei lucru, ai plecat trii luni în Rovinari, ori dacă nu i-am dat bilet cumva. Dacă nu, am scăpat. Nu te întreba, normal merjeai şi dacă nu ierai pedepsit. Da dacă te-o prins cu un călător că n-ai tăiet bilet sau ai făcut alta, mă rog, nu te-ai aliniat cum trebuie, Rovinari!

Da, că mi-aţi spus că aţi lucrat înainte şofer pe autobuz. Aţi mai lucrat şi alt-undeva?

– Am mai lucrat şi la alte intreprinderi, la IOR Dej am lucrat zece ani, da io am lucrat şi şofer pe autocamion, ş-am lucrat şi pă tractor, ş-am lucrat şi pă utilaje.

Câţi ani în total?

– Păi, total, treişpatru de ani. Io la şap-teşpe ani am fost angajat, şapteşpe ani, am terminat profesionala, la Huedin şi m-am băgat la lucru.

Cât timp aţi lucrat dumneavoastră, cine ara pământul?

– Nu se lucra pământu la vreme aia. Nu pre lucra, am fost cu ia, cu soţie, da nu pre s-o ocupat, di şe?, că aveam copii, aveam patru copii mici şi stătea cu iei din salaru ăla care-l căpătam, am trăit cumva, ne-o mai ajutat părinţii că ierau în viaţă.

Ce vârstă au copiii dumneavoastră acuma?

– Treizăşişaşă, treizăşidoi, trezăşi şi douăşopt. O fată dă triişdoi. Trăiesc săracii, doi în Spanie, doi în Cipru, unde îi şi soţie, îi în Cipru de doi ani.

Cum s-au decis ei aşa, să se ducă, cine s-a dus primul?

– Primu s-o dus băiatu, după Revoluţie, la doi ani. Ăl mai mijlociu, al doilea, s-a dus în Cipru, el o plecat primu dintră băieţi.

De ce s-a dus în Cipru?

– O venit din Jermania, c-o stat şi-n Jermania atunci imediat în nouăşopt, şi-o plecat… Treceau apa înot acolo pă la poloneji, nu ştiu pe ce râu acolo şi treceau din iel, direct în Jermania, ş-acolo or stat ascunşi într-un sat acolo, până ce o luat legătura cu altu, că mai iera şineva ş-apoi i -o integrat acolo, o lucrat, o stat în lagăr ş-apoi d-acolo i-o plătit cumva. E! L-o prins şi i-o dat în ţară ş-atunci o avut ambiţie c-aici n-o mai putut, o lucra iel în C.P.L., o fost, o avut şcoli profesionale, ş-o lucrat la Combinatu de la Bistriţa, unde să faşe mobile, e!, o fost plătit prost, şi ş-o luat aşe inima-n dinţi, ăla ştiu c-o plecat!

Cum a auzit de Cipru, cum s-a dus el acolo? A avut ceva prieteni?

– O avut o prietină de familie care iera acolo căsătorită. În Cipru s-o căsătorit ş-o zăs să margă până la ea în vizită că-i face un rost… Or dormit în tuburi de beton, ascunşi în cutii, vai de capu lor, ascunşi p-acolo, şinşi ani or fost ascunşi. Or stat şinşi ani p-acolo ascunşi, până la urma i-o făcut rost d-o prietină să să căsătorească şi s-o căsătorit acolo. S-o căsătorit c-o fată de-acolo, c-o grecoaica de-acolo din aia cipriotă.

V-a întrebat dacă-l lăsaţi să plece sau numai s-a luat şi s-a dus?

– Când o plecat ne-o-ntrebat, sigur, şi noi neavând posibilitatea să-l ajutăm, am zâs: cu Dumnezeu înainte! Am fost şi io acolo la iei in Cipru, am stat vreo trei luni, căldură mare, după câţiva ani o divorţat deja de cipriotă, are o fetiţă de şasă ani. Acuma s-o bătut la leje ca s-o câştije iel…

Poate să vadă fata?

– De două ori pă săptamană sau de trei ori, cam aşa şeva.

Soţia dumneavoastră o poate vedea?

– Da, sigur, o aduce acolo unde stă şi soţie, că e plecată şi fata, în Cipru, are şi fata o fetiţă cu jinerele meu, ăla o fost de două ori în Irak, Afganistan, la trupele astea în armată, angajat serjent major, conducător de tab ş-o fost de două ori în Irak ş-odată-n Afganistan, ş-acolo on Afganistan o avut on accident că i-o aprins ăştia cu rachete d-alea, i-o aprins tabu şi i-o ars cauciucurile. Dacă nu iera un italian acolo, murč, şi s-onfricat omu, n-o mai vrut să plece şi s-o lăsat de-armata şi s-o dus în Cipru că i-o zâs băiatu mieu să margă că le găseşti dă lucru acolo. Acuma mai au una, o fetiţă de două luni, că de aia s-o dus soţie acolo să-i ajute. Ş-acuma o rămas acolo că grijeşte, are trei fetiţe, are un feşior, când o vedie de trii ori pă săptămână şi aste două, fetiţa lu tata. Şi ia-i acolo, faşi mâncare, că s-o mai dus on cumnat, un frate de-a soţiei, el şi cu femeia iară s-o dus acolo, o găsît acolo la construcţii şeva de lucru.

Când a plecat primul copil, din ce, cum a plecat, aţi vândut ceva pământ să aibă bani să meargă sau cum, ce-a făcut, a lucrat?

– Am avut şeva pământ ş-am vândut o bucaţică de pământ. Nu iera cam produc-tivă, dar am dat la şineva, că n-am avut bani, de undie să am bani.

Şi aţi vândut la cineva din sat, pe bani puţini?

– Da, din sat, acolo-n vecini care, mă rog, aveu forţă de muncă, puţăni bani, aşa aproapi de gratis, numa de drum ca sa aibă să margă până în Polonia. Din Polonia treşea pe şeva râu acolo, prin apă, înot, în decem-brie, în apa îngheţată au trecut.

Cât l-a costat pe băiat atunci să plece?

– Nu-mi amintesc. Amu io nu l-am controlat, o mai avut şi iel şeva bani, dar bani ca să pleşi nu o avut, l-am ajutat noi cât am putut.

Şi apoi, duopă aceea, ceilalţi, care or plecat în Spania, cum or plecat, adică s-au ajutat unii pe alţii după ce a plecat primul?

– Nu prea, nu, aştia care-s în Spania o plecat şi-o lucrat în Cehoslovacia, acuma după Revoluţie, că o fost voie, da mă rog, în Cehoslovacia, adica voie, o mers aşa cu nişte, mă rog, oameni de-acolo care o mai lucrat în Cehia şi o fost la negru ş-acolo ş-o făcut nişte bani. În Spania o plecat cum o plecat aştia, o plecat în vizită, cum mărg şi căpşunarii pă aşa sezon şi o rămas acolo.

Era uşor atunci să meargă în Cehia?

– Nu iera uşor. Şi cehii i-o extradat, că iei mai stateau acolo. Băiatu ăl mare a meu, îi, faşe sport, king box. Ş-acolo, în Cehia, ş-o deschis, ş-o făcut o sală din banii care i-o muncit pe şantier acolo, ş-o făcut, o luat legăturile acolo la un oraşel în Cehia şi ş-o făcut o sală de sport şi mai ave două zâli până îi semna actele ca să poată sta, nişte şmecheri care or ştiut că nu-i legal l-o pârât la poliţia de frontieră şi l-o extrădat şi pă iel şi pă frati-său, i-o luat şi i-o pus pă tren şi i-o trimes acasă. Ş-o cheltuit ăl mare toţi bănuţii.

Nu prea norocos… Dar acuma sunt bine ei acolo?

– Acum-s bine. Îi casatorit ăl mare, acolo stă cu soţia.

Căsătorit în Spania?

– Soţia îi d-aici din sat vecin.

Şi au şi copii acolo?

– Ăl mare nu are copii, îs di-on an că-sătoriţi.

Şi fata de care nu mi-aţi zis?

– O fata ş-on baiat îi în Cipru. Băiatu de-al doilea şi cu fata, penultima şi cu jine-rele îs în Cipru. Şi ăl mic şi ăla mare îs în Spania.

Ăl mic ce face, cum e? E căsătorit?

– Al mic lucreaza şi iel în construcţii, nu-i căsătorit, da au acte deja… acuma vine ăla mic, tre să vină luna asta.

Cum ţineţi legătura cu ei?

– Vorbim pă telefon.

Va sună destul de des?

– Aia din Cipru mai rar, îi foarte scump telefonu acolo, extraordinar de scump, în trei minute i-am terminat, nu pot vorbi mai mult de şasă minute. Ei au mai mulţi bani, io, când mă suna iei, răspund, apu, dacă am o urjenţă, dau on bip din ăla să…

Aveţi un telefon mobil?

– Da, ş-am semnal amu. Băsescu ne-o pus semnal când o fost inundaţiile anu tre-cut. Altfel n-am avut. N-am avut numa acolo în vârful dialului. Trabuia să mă urc pă munte acolo sus ca să vorbesc ş-o venit Băsescu ăla şi i-o luat la rost pă aştia şi imediat o montat antena, imediatu în patru oară o fost semnal după ce o fost inundaţia

Cum îi place soţiei dumneavoastră în Cipru?

– Îi foarte mulţumită acolo, că dacă n-ar fi fost mulţumită ar fi venit înapoi. Îi cu fata, cu jinerele, cu copiii, îi şi on fel de doică acolo la copii, da, beibisităr.

Când aţi fost în Cipru?

– Acum patru ani, pentru trei luni. Am lucrat şi io acolo cu băiatu, am lucrat că mi-o fost urat să stau acolo. M-o ţânut două zâle ş-am fost înebunit ş-am zâs, de nu mă duci la lucru, mă duc la aeroport.

Ce aţi lucrat acolo?

– În construcţii, acolo am cărat scân-dură, am făcut cofraje de betoane, ce o fost. Trăiesc bine, câştigă, zonă turistică, optzeci la suta din bujetul ţării îi numa din turism. O fost colonie engleză, sa vorbeşti engleză şi greacă, cipriota îi deosebită de greacă, cum îs secuii cu ungurii.

Şi-au cumpărat casă sau stau în chirie?

– Acuma stau în chirie, pentru că l-o dat afară pă băiat socru-său din casă…

Plătesc mult chiria acolo, îi scump?

– Îi scumpa, îi foarte scumpă.

Jumătate din cât caştigă?

– Nu, nu chiar.

Un sfert din cât câştigă?

– Poate cam să zâc amu aşe, şase sute de ieuro o cameră, cam aşa-i şi on pic de bucătărie dacă-i, da, că iei stau în chirie la o casă, nu la apartament la bloc. Da acuma iei s-o-ngrămădit acolo…

Ce v-a plăcut în Cipru, de ce aţi venit înapoi?

– Păi cum să nu viu, că io îs ţăran d-aci, undie să nu viu? De şe am venit napoi, pentru că nişi nu aveam on statut acolo ca să stau, că aş mai fi stat, da nu pre găseam pentru mine la vârsta me, om batrân acuma. Am lucrat, mi-o fost greu, căldura te neno-roceşte, şinzăci de grade. Stâlpii ăia metalici de înaltă tensiune care încă românii i-o făcut acolo, la ora unu la amiază, venia elicopteru, la fiecare stâlp, cu spuma, că să-ndoie dă căldură. Vă închipuiţi un om acolo, zeşe litri de apă o persoană pe zî trebuia să inhalezi ca să te răcoreşti. Bucăţi de gheaţă din frijider, băgate în canistra cu apă, apă din aia desalinizată. Mie nu mi-o mai plăcut pentru că mi-am distrus rinichii acolo cred, că din apa aia, atâta apa cât am băut. Apa nu-i ca la noi, apă curată. În schimb alimen-tele, extraordinar de ieftine. Tot ce-ţi doreşte sufletu.

Mai bine ca aici?

– Mai! Îţi permitei să iei un sanviş de ăla, cât o franzela la noi aproape de mare plin de şuncă şi de… uoai de capu meu! Ieu, un sanviş de ăla dacă-l mâncam la ora zeşe, nu-mi ma trebe numa dăsara, ş-i ieftin, foarte ieftin, un dolar jumate, doi dolari, depinde amu mărimea la gramaj…

În Spania nu v-aţi dus?

– În Spanie nu m-am dus, acuma mă gândiesc când vine băiatu, m-oi duşe pân-acolo. Încerc ş-acolo că mi-i urât sângur. Acuma încă mama-i bătrâna şi mai poate un pic, are opştrii dă ani, da săraca ia-i sângură. Acuma i s-o dus un niepot în Irlanda, are on frate care lucrează pe la Bistriţa şi are doi feşori în Irlanda, plecaţi să aia, în Irlanda de Nord. Acolo tot plouă, cu zi, cu noapte.

Care-i locul cel mai bun unde să mergi să lucrezi?

– Locul cel mai bun îi să stea în Româ-nia, da nu-i câştig. Mâine ar veni băieţii, mâine, numa să aibă de unde să-ş câştije existenţa, că lucrează dublu faţă de la noi. La noi dacă trebe salar, lucrează şi păste orele de servici, numa să fie bine.

Ar putea să găsească aici de lucru? Numai îi prost plătit, nu?

– Da, îi foarte prost plătit şi nu-s credibili aştia care te angajează.

În Spania au problema asta?

– Acuma iei nu mai au pentru că iei au contracte şi patronu îi interesat să-şi aibă că dacă nu, patronu le-o făcut acte să ţână dă iei, dacă-l pierde patronu îşi pierde imajinea sa, reclama acolo, ş-apoi nu mai merje nime acolo la patron, ramâne fără oameni. Asta e. Şi iei, românii, îs cotaţi că-s foarte buni munşitori şi harnici.

De ce nu se întâmplă acelaşi lucru şi în România?

– Asta ne caracterizază amu, mai ales dacă ajunji on bos mai mare, ai un pic de firmă, atunci îi musai să-l atinji pe semenul tău, că dacă nu, ieşti… Şi io am lucrat la un patron aici, după pensie m-am dus că nu mi-o ajuns banii, m-am dus la un patron, la unu, am lucrat şofer vreo două luni jumate şi mi -o dat douăzej de mii, doi lei de aştia… mi-o dat pe trii luni, pe două luni jumate, aproape trii luni, ş-atunci am zâs, nu-mi dai banii?, “păi aşteaptă ca te-am probat, ai fost în probe”.

Şi niciodată nu v-a mai dat banii?

– Nu, da cine? N-are rost, că ş-aşa nu-l mai găsem. N-o să-l dau în judecată pă traba asta că mă costa mai mult. Şi n-am făcut nicion contract de munca, da ş-acuma să lucrează aşe. Ai de mine!

Credeţi ca aşa a fost şi pe vremea lui Ceauşescu sau nu-i numai acuma treaba asta?

– Io cred că atunşi cam de frică nu pre să-nşela atât de puternic, da poate că şi atunşi aşa iera. Un fel de cercuri d-astea mafiote şi atunci ierau pă vremea aia, care deţineu controlu la nişte treburi, de exemplu în firma în care am fost, ierau câteva oi negre cu care se spălau pă mâini, io de exemplu, dacă m-o prins cu doi călători fără belet când lucram pe autobus, păi mie îmi şi făcea imediat raport la directoru mare la firma şi ma duşeam să dau explicaţie, da ierau alţi coleji d-ai mei că merjeu cu autobuzu jumătate fără belete şi vineau controlorii şi-mpărţau laolaltă, împărţau câştigu şi asta mă indigna şi io ieram privit ca o oaie neagră şi n-am dus-o bine deloc, nici acolo n-am avut noroc în firmă. Şi ierau câţiva care merjau cu sacoşa la doamna director…

După ’90 nu v-aţi gândit să mergeţi şi dumneavoastră la lucru afară?

– Să mă duc? Păi io aş fi plecat, da io am suferit de o boală grozavă, io am avut intervenţii greli, am fost în Cluj, am avut o operaţie gre şi nu m-am gândit că trăiesc. Că mi-o spus d-acolo ca să mă-ngrijesc să nu lucrez cât pot şi d-aia n-am avut curaju.

Agricultură mai faceţi? Cu iarba ce faceţi?

– Iarba am dat-o pomană, ştii, şine are animale, “du-te coseşte-o”, anu trecut aşe, anu ăsta la fel. Nu solicită nime. Nu-i trebe nici de gratis.

De ce nu le mai trebuie iarba, de ce nu mai muncesc?

– Vă spun de şe, nu mai ieste şine să lucreze pământu, mai sunt câţiva pensionari bătrâni, bolnavi, care copiii, cu feşori, cu nepot îs în Spanie. La noi din fiecare familie aproape îs plecaţi în Spania, Italia, Franţa, Irlanda, no, şi-n Cipru deja acuma de când o intrat în Uniunea Europeană. Şi nu sunt animale. O vândut oaminii animale de aia am vândut şi io, păntru cine să ţân, trebuie să mulg laptele, pentru nouăzeci de bani?, şi io trebuia să fac fân, să samăn, să cosăsc şi pentru cât, pentru o cană de lapte, io o cumpăr dacă-mi trebe. În tot satu am avut o sută de bivoli şi acuma mai sunt douazeşi.

Pe bani buni aţi vândut bivolii?

– Păi cu jumatate preţu. Când nu-i con-curenţă, îl dai numa sa te scapi dă iel.

Copiii v-ajută dacă aveţi nevoie de ceva?

– Ăştia din Spania mai trimit, da ăia din Cipru nu trimit, pentru că le-am spus să nu trimită că mă descurc. Li greu şi vre să facă casă şi fata. O zâs că dacă or veni în primavară, c-o făcut asistentă medicală, şcoala, aicii n-o lucrat numa on an jumate şi acolo deja lucrează într-on spital şi câştigă o mie ş-o sută de ieuro pe lună. Şi nu pretind io să-mi deie, ca să-şi poată strânje, c-o cumpărat pământ scump acolo lângă Bistriţa sus să-şi facă casă. Eu am avut pământ aici să-ş facă da n-o vrut să-ş facă aicea.

De ce nu vor aici?

– O zâs ca acuma-i altu conceptu lor, că îi departe până la oraş, că dacă lucrează cumva acolo, să nu facă naveta, d-apoi acolo în Spania fac naveta în fiecare dimineaţă. O zâs că vor la oraş.

Este ceva bun în treaba asta cu plecatul în străinătate, în afară de bani?

– Io nu văd şeva bun, pentru că banii oricum se consumă. Da după a me părere de om bătrân, daca s-ar pune la punct treburile cât de cât în România asta, s-ar ave cu ce să trăiască şi n-ai fi nici stresat, nici noi aştia bătrâni fără copiii lor, ai şti că îi ai acasă lângă tine la orişe oră! Mă duc pân la tata că-i numa dân Bistriţa, de exemplu, vine pân-acasă, dar de-acolo nu mai poate veni când vre iel, poate pă când ajunje anunţu la iel, pă mine trebe să mă-ngroape, nu mă mai poate ţâne. Şi cam asta ie. Şi copiii ar munci dacă le-asigura şineva cât de cât să-şi poată aduna on leu, să-ş resolve situaţia sau să le fi zâs, ajută pă aştia de la oraş să le deie câte o locuinţă acolo la doar jumatat de preţ sau cumva ma gândeam io, ca cumva o putut faşe guvernu ăsta şi nu iera migraţia asta atâta de mare, sa pleşe tăţ.

Credeţi că politicienii doresc ca oamenii să plece sau nu le pasă?

– Io cred ca i-ar deranja pă profitorii aştia care fac afaceri d-astea necinstite, i-ar deranja să vină aştia napoi, pentru că aştia deja acolo cunosc situaţie din ţările astea ş-ar veni ş-ar fi cu gura pa iei.

Dar Guvernul dă bani pentru ca să-i încurajeze pe oameni, nu?

– Da, da se fac nişte afaceri, uai, te ferească! Oaminii n-ajung la bani.

Ştiţi pe cineva să facă aici agricultură? Totuşi, se dau nişte bani de la Guvern, nu?

– Îi vorba ca să se deie pân decembrie, da nu bani. Se vor da produse, sămânţe de grâu, nu bani. Că spune ca beu oaminii banii.

Dar dumneavoastră aveţi nevoie de sămânţă?

– Nu, nu fac agricultura, până anu trecut, acuma sângur mă pierd, nu-mi mai trebe. Mă duc să-mi cumpăr mămăligă de la Ungaria, că la aia văd că creşte. Asta e.

Pământul de aici are nevoie de îngraşăminte?

– Cică are, da, are, care îngrăşământ ne mâncă sănătatea, poluiază fântâna, apa. Multe bazaconii de amu, că nici apa nu ma îi bună amu.

Dialog realizat în vara anului 2007, împreună cu dna Emily Hillenbrand Tion, în cadrul unui proiect de studiu iniţiat de cercetătoarea americană. Respondentul este în vârstă de 72 de ani şi locuieşte în Spermezeu, jud. Bistriţa Năsăud