Acolo unde casele prind rădăcini

Am primit, de curând, vestea morţii unei case ţărăneşti pe care o ţineam la inimă cum ţii un părinte. Era, din câte ştiu, cea mai veche casă ţărănească de pe Valea Iadului, pe Dealul Săracului, având o vârstă de peste o sută de ani. Era în stare foarte bună, înfruntase şi ierni, şi războaie, şi nu dădea nici un semn că bătrâneţea are să o aplece. Ce n-a putut ea să înfrunte, însă, sunt urmaşii celor care au construit-o, urmaşii celor pe care i-a adăpostit. Considerând că strică peisajului, aceştia i-au dat foc, pentru a elibera terenul în care casa prinsese rădăcini.

O puteţi vedea aici:

https://octavianblaga.files.wordpress.com/2007/07/casa-traditionala.jpg
În anul 2008, aceasta se cheamă crimă, crimă împotriva culturii ţărăneşti, deci crimă împotriva românismului. O nouă crimă, dintr-o serie lungă. Ce va mai rămâne din ţara aceasta? În ritmul ăsta, nimic. Dăm foc la ce n-au furat baronii, fie ei “culturali”, la ce n-au luat apele, fie ele de la Dumnezeu sau numai de la noii stăpâni.
Ne cântăm – ce semantică frumoasă are acest verb în Bistriţa! – că avem conducători netrebnici. Şi asta ne face pe noi, cei mulţi, să rămânem ceea ce suntem: nişte netrebnici care punem foc. Punem foc la rădăcina pomului şi apoi ne şi căinăm că nu dă roade.
Această manie demolatoare duce la autodistrugere, nu la construcţia unui român nou. Îl demolăm pe Eminescu, îl dăm de pe soclu pe Antonescu, tot ce s-a făcut în vremea socialismului este caduc, iar despre ţărani, să nu mai vorbim, suntem de minunea Europei. Petrolul nostru nu e profitabil, nici aurul, nici pietrele, mai nou nici grâul. Şi să-i mai lăsăm cu doina, cu dorul şi cu Neagoe Basarab.
Nu am putut închide un ochi, în noaptea ce a urmat primirii veştii acestei morţi pe care nimic nu părea să o anunţe. Abia a doua zi, spre seară, cu capul între monitorul care derula colecţia de fotografii ale acelei case şi un noian de notiţe pe hârtie împrăştiate pe birou, am căzut într-un somn adânc. M-am trezit că vine la mine un puşti şi mă scutură de o aripă: Bunicule, vino să vezi cum creşte o casă! M-am lăsat dus de mână de puştiul acela până pe dealul Săracului unde, într-adevăr, am putut vedea cum creşte o casă. Casa din fotografiile mele creştea ca un copac. Odată paiele bine aşe-zate ca acoperiş, din casă a ieşit un bătrân, spijinit într-un toiag încrustat, care, zărindu-mă, a răspuns muţeniei mele:  ehe, nepoate, ţi-ai mai amintit şi de noi?
Când m-am deşteptat de-a binelea, mâinile şi picioarele îmi erau toate furnici. Doar soarele mijea spre Dealului Săracului.
Am stat, chiar numai şi în vis, în faţa bunicului meu, cu nepotul meu de mână, privind cum prinde rădăcini cea mai frumoasă casă de pe Valea Iadului. Totul, orice altceva, mi s-a părut prea mic în clipa aceea, cu opinci în picioare, transformat, printr-o macrantropie eliadescă, în cel mai falnic ţăran.
Este tot mai vehiculată ideea că ţăranul român autentic nu mai există, că cercetările în teren pentru prelevarea de date etnografice sunt inutile, nimic nou nu mai poate să apară, am epuizat subiectul. Nu o dată, m-am aşezat în contra acestui curent de gândire. Deambulările mele prin Ţară, de la Ieud la Spermezeu, de la Eibenthal la Colţi, de la Paltinu la Albeşti, mi-au adus probe palpabile că avem de-a face cu o men-talitate de birou, dacă nu una intenţionat înregimentată postromânismului în care e musai, cică, să ne aşezăm. Forţa morală a naţiunii române nu se poate reface decât din rădăcinile ţărăneşti, lepădând urâtele deprinderi de Stambul sau, mai nou, de Brusel. Renaşterea noastră spirituală nu poate porni decât de unde a purces totdeauna, de la ţăranul român. Dacă cercetătorii şi specialiştii în varii domenii sociologice le-ar bate ograda ţăranilor de azi, chiar dacă greu ar veni cu documente etnografice inedite, ar sesiza măcar perpetuarea unei filosofii de viaţă de la care nu avem voie să abdicăm.

Citeşte aici:

https://octavianblaga.wordpress.com/2008/09/12/dialoguri-cu-tarani-alexandru-hognoci-nici-apa-nu-ma-ii-buna-amu/
Ni se spune că e mai bine pentru noi să defilăm în lume cu femei în roz călărind ponei în roz, cu zvastică în fund. Trebuie să ne mândrim că putem produce o mare artă de pubelă, raliindu-ne cu o urgenţă demnă de cauze mai bune contraculturii globalizate. Şi ni se mai sugerează că ar trebui să ne fie ruşine de cultura noastră tradiţională, care, nu numai că nu are nicio valoare, ba chiar este o moştenire jenantă. Nu mai suntem ardeleni, suntem transilvăneni, suntem moldoveni şi nu prea români, români oricum nu mai suntem, că suntem postromâni, iar când vorbim de istoria noastră, să facem bine să ne plecăm capetele.
Cheltuim milioane de euro pentru for-mule imbecile de promovare a imaginii Ro-mâniei în lume. Ni se spune că re-brenduim România. Toate acestea se fac pe ban pu-blic, discreţionar, pentru că noi nu avem în ţara asta decât elitele intelectuale care s-au instalat în fotolii călduţe şi cumulează funcţii şi funcţiuţe, restul, suntem nişte dobitoci.
Re-brand, cuvântul de ordine! Trei guverne la rând au cheltuit câteva căruţe de bani minţind că România nu are ce să arate lumii, aşa că trebuie să inventăm ceva. Acesta este postromânismul. Dar “brand”-ul există. Sunt urmele materiale de civilizaţie tradiţională, este folclorul muzical, este dansul tradiţional, sunt proverbele, este portul. Cultura tradiţională  – stricto senso, căci şi tradiţional se vrea astăzi să însemne altceva – şi numai ea a făcut posibilă România. Ţăranul român, creaţia lui artistică şi civilizaţia ţărănească, acestea constituie singurul brand al României. Nu Patapievici, nu Manolescu, nu Pleşu, nu Liiceanu, nu Cărtărescu, nici Dinescu, nici palizii lor emuli, de la Ianuş la Neagoe. Nu interesează aici valoarea creaţiei lor, nici moralitatea lor, nici măcar competenţa lor managerială (toţi au ceva instituţie de condus). Fac vorbire despre reprezentabilitatea lor. Aceasta este nulă. Poezia ţărănească face cât o sută de cărtăreşti. Portul ţărănesc, cât un milion de papioane. Iar proverbele ţărăneşti, cât un catralion de minime moralii.
Ce e de făcut? Este imperios de realizat un inventar al ultimelor urme de civilizaţie tradiţională, la nivel naţional. Inventarul trebuie folosit pentru conservarea acestor urme, fie in situ, fie prin mutare. Proprietarii acestor urme trebuie conştientizaţi asupra valorii lor patrimoniale, trebuie stimulaţi prin mijloace materiale să le întreţină şi ajutaţi să le valorifice ca potenţial turistic. Primăriile pe raza cărora se află astfel de urme trebuiesc ajutate cu altceva decât vorbe. În toate judeţele care nu au muzee ale satului, dar au potenţial, acestea trebuie să fie prioritar de realizat. Bihorul e unul dintre acestea, iar Nicolae Brânda are demult un proiect în acest sens. Centrele judeţene de cultură tradiţională trebuie să îşi asume un rol serios, nu de paradă.
Nu poţi clădi un viitor pe ingratitudinea faţă de trecut. Numai cel ce are ce comemora, acela are ce apăra, ne-a învăţat un mare antecesor, Dr. Constantin Pavel.
Aceasta este identitatea noastră autentică, nu falsurile cu care facem spectacol la New York şi Praga.
Nu ştiu dacă veşnicia s-a născut la sat, dar ştiu sigur că România s-a născut la sat.
Ca să parafrazez o vorbă celebră, cultura ţărănească nu am moştenit-o de la părinţi, ci am împrumutat-o de la copii. Dumnezeu nu ne va feri de judecata lor.
Eu sunt un ţăran. Ca şi ceilalţi ţărani, trăiesc ca piatra-n munte. Pe Valea Iadului, în România. Refuzând postromânismul.
Pe Valea Iadului, acolo unde casele prind rădăcini.

Anunțuri
2 comentarii
  1. Emilia a spus:

    Am văzut și eu mai multe case vechi de la țară care arătau ca și cea din imagine, dar din păcate toate erau într-o stare avansată de distrugere. Ele se distrug și din cauza faptului că nu există oameni care să-i învețe pe proprietari să prețuiască lucrurile vechi: case vechi, obiecte vechi. Mi-a plăcut ideea ta de a înființa mici muzee etnografice acolo unde ar exista spațiu și bunăvoință.

    Oamenii nu știu să facă diferența dintre lucruri vechi care sunt valoroase și vechituri. Existau după revoluție oameni care se plimbau prin sate pe la oamenii bătrâni și le schimbau icoanele vechi cu kitchuri spunându-le: De ce mai țineți vechiturile astea pe pereți? Vă aducem noi altele noi în schimb, că știm că sunteți săraci și nu vă permiteți să vă cumpărați altele noi.

    Am creat o petiție cu titlul ”Protejarea și promovarea culturii țărănești” pe situl petitieonline.ro. M-aș bucura dacă s-ar găsi oameni interesați să sprijine măcar printr-o semnătură necesitatea existenței unei astfel de inițiative.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: