Scripta furtiva

Florentin Smarandache introduce o noua specie poetica: poemele cu poeme. Doua plachete de „poeme cu poeme” sunt la dispozitia cititorilor: „ReSentimentele” (Oradea, 2013) si „PreSimtiri si PostSimtiri” (Oradea, 2013).

Poemele cu poeme ale lui Florentin Smarandache sunt o surpriză plăcută în peisajul oarecum anost al poeziei româneşti de început de mileniu trei.

O succesiune ameţitoare de metafore şi personificări, de eboşe şi meditaţii, de expresii sucite şi alăturări paradoxiste, care fac un tot al unui document criptat (scriptum furtivum, scriptum cifratum), scoase pe bandă rulantă ca dintr-o bancă de idei al cărei proprietar împrăştie mărgăritare cu generozitate, nonşalanţă sau aparentă lipsă de discernământ.

Pentru cititorul pretenţios de poezie, micile inegalităţi estetice pot deranja. Sunt convins că până şi acestea sunt căutate cu lumănarea de autor. Până la urmă, Florentin Smarandache şi-a propus şi ne-a spus-o, nu o dată, să ia literatura în serios până la o linie. Dincolo de linia aceea, începe revolta.

Publicul românesc de literatură trebuie să fie şi are să fie tot mai atent, n-am îndoieli, la ce face Florentin Smarandache şi de o parte, şi de alta, a liniei.

Neobosit, alert, productiv, vivace, Florentin Smarandache nu şi-a epuizat – dovadă peremptorie şi aceste poeme cu poeme – resursele. Nici pe departe.

Nec sit terris ultima Thule!

În literatura românească de călătorie, Florentin Smarandache e un fel de doi într-unul: Juan Sebastian El Cano şi Antonio Pigafetta dimpreună; navigator cărturar, dar totodată un reporter al propriei umbre.

Este ce face Florentin Smarandache şi în ştiinţă, şi în alte abordări literar-artistice: îmbină şi împacă. Împerecherile pe care le propune sunt surprinzătoare, nu îndeajuns evaluate, exploatate şi preţuite.

De la jurnalul clasic de călătorie la fotojurnalul instantaneu, fratele de cruce al meridianelor și al paralelor a parcurs nu doar drumuri spaţiale, ci şi interioare. Nu e doar transcrierea lumii văzute –  uneori în simplitatea ei cotidiană, alteori cu ochiul turistului americanizat sau al omului de ştiinţă prezent la conferinţe de tot mai mare anvergură –, ci şi transcrierea de sine, auto-transcrierea.

Nu au fost, fără îndoială, singurele daruri ale Ursitoarelor, dar Florentin Smarandache trebuie să se fi născut cu aparatul de fotografiat la gât şi creionul pe hârtie. Şi nu renunţă nici la ochiul terţ, nici la mâna a treia. Era inevitabil, în consecinţă, să ajungă la această nouă expresie literar-artistică: fotoideile.

Oarecum, acest album din deşert e un rebus de imagini. Gândurile asociate imaginilor au rolul de a conduce privitorul într-o intersecţie de drumuri multiple, spre destinaţii multiple, dar, paradoxist, posibil identice. Deşi autorul ne propune fotografii îngândurate, polii se pot uşor inversa, iar receptarea să atribuie intersecţiei în care a fost plasată semnificaţia de gânduri fotografiate.

Contează prea puţin dacă aforismul (gândul) emerge simultan cu suprinderea imaginii. Cum Florentin Smarandache gândeşte „cu creionul în mână”, după propria-i mărturisire, nu ne-ar mira deloc să fotografieze în aceeaşi postură. De fapt, l-am cunoscut aşa: conduce scriind sau rezolvând cele mai complicate ecuaţii. E, tot timpul, simultan, în două luntre, căutând soluţia de a le aduce la mal, cu toată încărcătura lor concretă şi metaforică.

Ce e important în această nouă elaborare literar-artistică marca Florentin Smarandache este, până la urmă, câmpul de receptare: libertatea de a îmbina şi împăca imaginea şi gândul; libertatea de a ieşi din imagine şi a intra în propriul gând; libertatea de a scormoni în propriile experienţe, derivând dintr-un pixel.

Călătoria este pentru Florentin Smarandache un pharmakon: leac şi otravă deopotrivă. Şi îl serveşte ca atare. Cine are curiozitatea să-i deseneze călătoriile pe hartă, va descoperi că nu mai e mult până profesorul de matematici de la New Mexico University va putea exclama, cu vorbele lui Seneca: nec sit terris ultima Thule!

Prefață la albumul de fotografii și aforisme FOTOGRAFII ÎNGÂNDURATE.Oradea: Duran’s, 2013