M-am apucat de fumat în urma cu vreo cinşpe ani, doar din dorinţa de a pătrunde în grupul colegilor mei de şcoală. Eram un exclus şi dintr-odată, nu-mi mai amintesc din ce pricini, nu mi-a mai plăcut să fiu lăsat pe dinafară. N-am găsit altă metodă de a mă introduce în grup. Am aprins prima ţigară. Nu mi-a plăcut şi la fiecare nouă ţigară mi-am spus: este ultima; între timp, grupul s-a disipat, am rămas singur într-o mansardă şi fumez.
Tot aşa m-am apucat de scris articole la ziar. Scrisul de literatură sau de articole ştiinţifice e altă poveste, care nu se potriveşte în peisaj decât prin faptul că mă condamnă repetitiv la excluderea din grup. Pentru a nu fi de tot pe dinafară, m-am apucat de fumat şi de scris articole la ziar. Cu articolele s-a petrecut acelaşi lucru ca şi cu ţigara: mi-au lăsat un gust amar. Şi, de la primul până la cel de pe urmă, mi—am spus de fiecare dată: este ultimul; între timp, grupul s-a disipat, am rămas singur într-o mansardă şi scriu.
… Şi stau într-o mansardă şi privesc prin geamul ce dă în cer la stele, îmi aprind o ţigară, scriu. Nu-mi mai aprind ţigara să fiu primit în grup, nu mai scriu pentru a spune ceva grupului. Grupul s-a topit în masă, masa s-a făcut eter. Scriu, probabil, să nu mă lipsesc de mine. Nu mai suport mirosul de fum de ţigară, mă înţeapă, mi-s dinţii murdari şi gura puturoasă. Şi iarăşi îmi aprind o ţigară. Şi iarăşi scriu. Oricât rău mi-ar face şi ţigara, şi scrisul, nu mă pot dezvăţa de ele, fără să mă dezvăţ de o parte din mine. Poate să trebuiască, în cele din urmă…
Se crede totuşi că niciodată nu-i prea târziu…
greieri şi păpădii 