arhivă

Arhiva etichetelor: Basarabia

Dintr-un dialog mai amplu cu poetul Ion Murgeanu

OCTAVIAN BLAGA Şi vine din nou 1 Decembrie şi paşii îi poartă pe români în Ardeal…

ION MURGEANU: În legătură cu Transilvania, eu pun totul în joc sau nimic. Eu am susţinut şi o fac în continuare că ar trebui mutată capitala ţării la Alba Iulia, în inima Transilvaniei, şi România reconstruită pe acest criteriu de adâncime în timp şi polarizare în spaţiu. Dar românilor le lipsesc marii conducători şi când apare câte unul, devine implicit un lider regional înainte de-a fi ucis. Ceau-şescu se gândea să mute capitala la Târgovişte, deşi agita “pericolul unguresc”. Eu nu cred că ungurii sunt un pericol, dacă nu-i “roagă” să fie unul real marile puteri europene, cu precădere Germania, pe care noi ori de câte ori ni s-a ivit ocazia în istorie “am defectat-o”. Ungurii sunt unguri cum sunt şi românii români, au fundamentaliştii, dar şi indiferenţii lor, ca prieteni pot fi sentimentali şi de caracter, am avut câţiva prieteni unguri şi eu, iar cel care n-a fost corect până la capăt – reunosc cu ruşine a fi fost eu, chiar dacă “din cauza condiţiilor”… Vorbeam despre nemţi; ei nu uită şi probabil de se va ivi prilejul nu vor ierta. Gena imperialistă a Germaniei nu va dispărea niciodată. Aţi observat papa neamţ de la Vatican ce vrea? Supremaţie şi imperialism prin catolicism.Vedeţi ce a făcut Ger-mania cu Iugoslavia? I-au greşit sârbii mai mult ca românii? Cred că nemţii numai ne-au amânat. Este greu să dai verdicte politice când nu eşti politician. Eu ştiu atât: dacă pierdem, Transilvania pierdem România. Cu moldovenii, aşa cum au ajuns ei azi să fie, de la Ştefan cel Mare încoace şi e ceva timp!), nu vom fi decât ceea ce am mai fost, nişte suburbii ale fostelor mari imperii. Pentru mine Ţara E Transilvania, cum şi Băl-cescu o descrie, şi capitala ei tre-buie să strălucească la Alba Iulia, la înălţime. Uneori m-am rugat, dacă ar fi o reîncarnare, să-mi dea mie Dumnezeu rolul acesta, puterea aceasta, să repar ţara aceasta în “mândra Transilvanie”, cu toate că, în urma unui pelerinaj prin Transilvania, de anul trecut, numai “mândră” nu am regăsit Transilvania de după potop… Cu sufletul meu patetic de azi şi cu lumina lui clară, aş sta de vorbă cu Dumnezeu ca tânărul Avram, devenit ulterior Avraam, la porţile Sodomei şi ale Gomorei, dar l-aş implora să numere bine: imposibil să nu mai fie în ţara noastră cel “o sută de drepţi”… Dar nu ştim noi să punem punctul pe ei. Ştiu însă că ei vor ieşi la iveală taman când ţării îi va fi cel mai greu…

OCTAVIAN BLAGA Să fie Ţara Transilvania, dar Transilvania, Ardealul, prefer eu, e Alba-Iulia? Ştiu că vorbiţi de un spirit, dar dacă v-aş sili să puneţi un deget pe hartă şi să îmi arătaţi ce este Transilvania, ce aş găsi sub deget?

ION MURGEANU Ai găsi Alba Iulia, cu mileniile sale de adân-cime pre-romană, cu martiriul lui Horia, cu împlinirea visului de unitate naţională de la 1 decembrie 1918, premers de unirea lui Mihai Viteazu de la 1600… Sigur că “Ţara e Transilvania” e o figură retorică. Mai curând Ţara e Dacia îna-inte de suicid. Dar cine mai ia în calcul această posibilitate? Ultimul a făcut-o Napoleon III, care şi-ar fi dorit o nouă Dacie în Orient, ca un pandant al puterii france din Occident. Dar noi nu am fost pregătiţi niciodată să fie şi de capul nostru ceva; prea mare ne-a fost blestemul des-fiinţării Daciei hiperboreene…

Ce spun eu: se mai găseşte câte un nebun sublim ca poetul Ion Gheorghe, care susţine ideea Daciei hiperboreene vărsată pe supra-structurile noastre linguistice: de-numirile munţilor, apelor, stâncilor, satelor de pe coclauri… Recent am fost poftit în oraş la o întâlnire de taină cu Ion Gheorghe pentru a-mi da ultima lui carte Eponimiile eternităţii în tăbliţele de plumb, o polemică a poetului cu istoricii ca-re iau explicaţii de-a gata ale “epo-nimelor eternităţii”. Uite ce lucru teribil aflu: că Zamolxe, aşa zisul zeu suprem al dacilor, nu a fost nici sclavul lui Pitagora şi nici unicul zeu al tracilor; “Conceptul Samolsxoy este un plural” afirmă categoric cercetătorul-poet, în cunoştinţă de cauză ,descifrând nişte tăbliţe de plumb puse la dispoziţie lui încă de arheologul Dinu V. Rosetti, considerat la vremea lui tot „un trăsnit” , cu cercetările sale dincolo de „zona interzisă” a Geticei lui Pârvan şi etc.

Pornim de la „conceptul Samolxoy”: „De pe acest podium vom vedea altceva şi o altă orchestră va susţine simfonia, nu a unui ins, ci a unei categorii de bărbaţi ai armelor, magistraţi eponimi – CRONOŞII istoriei lor. Am fost duşi în eroare de texte clasice perfid alcătuite, fie strecurate prin ceea ce a mai rămas din vechile palimpseste raşchetate de „sfinţii părinţi” spre a ne ancora în monoteismul inexistent în Dacia – Cimeria – Hiperboreea cele barbare. Vom argumenta cu vârf şi îndesat pe descriptarea Tăbliţei nr. 2. despre Samolsxioi- Dei.” Samolsxioii au fost în cultura şi religia dacilor ce au fost leviţii la evrei…Dar noi nu avem timp de speculaţii din moment ce noi transformăm istoria clipei într-o tabla de acadele din care ne înfruptăm cât mai stau acadelele pe tabla…În alte părţi din nebunia acestui poet genial totuşi s-ar porni o mare discuţie şi s-ar face o problemă naţională…mai vorbind şi despre firea cea bună din gena poporului român şi nu doar văicăreala balcanică şi manelist-orientală. Întâmplarea a făcut – Ion Gheorghe să-mi fi dat şi o carte anterioară a sa „Cogaioanele- Munţii Marilor Pontifi” despre care eu am şi scris în suplimntul meu de la „Meridianul Românesc”. Dacă aş fi dat articolul în ţară precis nu s-ar fi publicat. Funcţionează şi azi perfect „strategiile” ceauşiste, conform cărora ce merge la export nu este de nasul pieţei interne. Vă pun la dispoziţie mica mea cronichetă la „Cogaioanele…” care i-a procurat lui Ion Gheorghe o reală satisfacţie. Măcar şi atât.

OCTAVIAN BLAGA Ar fi atâtea de mult de spus în temă. Dar o să revenim. În schimb, vreau să vă întreb dacă nu sunteţi nedrept cu moldovenii? De la Ştefan cel mare încoace, nimic?! Dar Corneliu Zelea Codreanu de unde a venit să dea răsuflare unei ţări întregi? Iar la tinerii de la Chişinău – cei din urmă cu 10-15 ani măcar – nu e nimica de admirat?

ION MURGEANU Nu sunt deloc nedrept cu moldovenii “mei”, care au scăpat cum-necum de evrei, dar s-au asimilat cu robii ţigani de altădată… aşa încât acum la nunţi şi cumetrii cântă manele în locul slăvitelor de altădată oraţii şi incantaţii… Eu despre Codreanu iau de bun, nu atât binecunoscutul “portret al Căpitanului” făcut de Emil Cioran, dar ulterior haşurat cu laşitate, de parcă nu ar fi încăput mai departe şi eseul „Un popor de singuratici” – un imn în contumacie al poporului regelui David şi-al lui Iisus Hristos, în fond; pe care-l blamează Cioran, lamentabil, probabil ca fiu de popă ortodox…

Eu despre Codreanu iau de bună mărturia directă a bine-cunoscutului Dr. Dorin Hociotă, cunoscut în exilul anticomunist românesc din America şi Canada, mai ales sub numele de “Hatmanul Hojbotă”, unul din locoteneţii lui Corneliu Codreanu; întors în ţară după ce împlinise 90 de ani (poate mai trăieşte şi azi?!) la redacţia “Curierului Românesc” am stat cale de vreun ceas, pe o canapea, de vorbă cu dânsul, invitându-l să mă lămurească, în fine, ce-a fost cu legionarii şi pe ce se bazau ei, cum ar spune un personaj literar al lui Marin Preda. Bătrânul “hat-man” (el chiar se trage de neamul lui dintr-un hatman al lui Ştefan cel Mare) mi-a mărturisit că gene-raţia lor în Codreanu au văzut o clipă reîncarnarea sfântulul voie-vod Ştefan al Moldovei… “Am stat de-a lungul vieţii mele, în exil fiind, alături de cel puţin 4 şefi de stat, cum stau aici pe canapea cu mata-le, preşedinţi americani şi Adenna-uer, cancelarul Germaniei, dar nici unul nu mi s-a părut a concura inteligenţa Căpitanului.” Şi acum ce mai putem face? L-am întrebat în continuare. Bătrânul a avut o-nestitatea să recunoască “tempo-ralitatea” acelei oportunităţi istori-ce. Legionarismul azi nu mai este de actualitate şi nici nu ar mai avea sorţi de izbândă. Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacri-ficiu. În altă ordine, un cunoscut sculptor, Paul Neagu, rezident până la sfârşitul său prematur în Londra, mi-a spus că, în exil, cele trei şanse care îţi garantează succesul sunt: relaţia cu evreii, homo-sexualitatea şi liberul arbitru. Deci temeneaua minimă făcută evreilor nu a fost nevinovată, şi nici inven-tată de Cioran; Mircea Eliade, la rândul său, şi-a haşurat el însuşi trecutul şi “s-a pus bine cu evreii” în cariera lui universală… Vrem sau nu, universalismul se sprijină pe evrei, băieţi cultivaţi şi mereu oportuni, care citesc de aproape şapte mii de ani, de când au avut primii revelaţia dumnezeului unic, pe care, logic şi dialectic aproape, l-au livrat nu numai mozaismului iudeu, dar şi islamismului arab şi creşti-nismului euro-atlantic. Precum spune Fericitul Augustin, de altfel: “Noul Testament în cel vechi se ascunde” (Introducerea 73 la Ieşire)… Cariera noastră universală, sau fie şi numai europeană, ar fi nulă în absenţa totală a evreilor, deşi, N. Iorga a spus, mi se pare, că fiecare popor are evreii pe care îi merită…Până şi aici ne-am auto-blamat şi “afurisit”. Cioran a înţeles această strategie în lungul său sejur parizian din care nici nu s-a mai întors. Sunt dintre cei care nu mor de dragul lui Cioran, oricât de lin mângâie el limba lui Voltaire, înainte de-a fi esenţializat şi o frază a limbii române, în care scrisese la 22 de ani “Pe culmile disperării”. Era atât de “disperat” pe-atunci…încât promitea să nu mai scrie mai încolo nimic. Şi nu s-a ţinut de cuvânt. A supt toată viaţa lui dintr-o acadea neagră, neagră, neagră, i-a înjurat şi pe dumnezeu şi pe diavol (mai cu circumspecţie pe acesta din urmă) şi nici nu vreau să-mi dau seamă cât de amară sau de fals-dulce va fi fost acadeaua lui…

OCTAVIAN BLAGA: Nu vă opriţi, vă rog…

ION MURGEANU: Trebuie să ne dăm bine seama cine suntem şi unde ne aflăm în clipa de faţă. Despre Vadim. Eu nu vorbesc despre poet, pentru că din copilăria lui literară, când am fost o clipă colegi de birou la România liberă, nu l-am mai prea citit. A existat fireşte şi o prejudecată din cauza lichelismului său ceauşit. Acele ode de-a dreptul dezgustătoare dedicate mai ales “ei” decât “lui”. Versificaţii comice în fond, şi incontinente, dar care atunci au făcut mult rău literaturii în general. “Mamă bună şi prestigios savant”, uite că-mi amintesc un vers de Corneliu Vadim Tudor. Dar lui unii istorici literari i-au dedicat mai mult spaţiu decât altora mai oneşti, să zicem. Deşi, o cultură nu se face neapărat cu “oneşti”. Romanul istoriei abundă mai ales de personaje vinovate. Fără vină n-ar fi existat nici Oedip rege şi nici Hamlet. Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare. Fenomenul creat de aşa zisa lui „politică” e mai nociv chiar decât „patriotismul” ceauşist. Nu întâmplător vine acum un oier şi-l des-şurubează cu ajutorul unor istorici-mercenari, aruncându-l aproape la gunoi. Oierul în schimb are bani şi vorbeşte de-acelaşi Dumnezeu ca şi Vadim. Un Dumnezeu calp, care se lasă cumpărat de conjuncturi. I-aş interzice, dacă aş putea, intruvabilului Becali, cum i-aş fi interzis şi lui Vadim, să tot ia numele Domnului în deşert.

Vadim s-a dat în faţa electoratului drept „creştin practicant”, inoculând ideea unei practici ortodoxe, fireşte, ce altceva ar putea înţelege în ţara românească „poporul majoritar” ortodox?!– când el de fapt, de va fi practicat vreodată creştinismul, a făcut-o în cadrul unei secte neoprotestante, de care se ataşaseră părinţii lui…Este un fanfaron care îşi pune la gât nişte medalii care se cumpără pe câteva sute de dolari sau euro mai nou. Am acasă un tenc de scrisori din Englitera şi America, în care am fost numit şi eu „omul anului 2000” sau declarat şi medaliat, şi orice altceva, trebuie doar să achit. Vadim a achitat dar mica distracţie nu este un merit în sine. Nu a jucat corect de aceea va şi pierde. Pe urmă face erori impardonabile cu „erudiţia” sa. Întrebat cândva cine este Alcibiade a răspuns prompt şi fără a roşi cel puţin prin sticlă: „Un general roman”. Sau despre „Eclesiastul” că ar fi…ultima carte a Bibliei. Vă daţi seama. La un moment dat debitul contează nu şi ce debitează „atoateştiutorul”.

Toţi cei ce mizează pe naivitatea, ori şi mai rău, pe prostia poporului, vor pierde lamentabil. Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos. Tinerii de la Chişinău de acum 10-14 ani fac parte din sistemul de referinţă al inteligenţei româneşti. Iar ca supremă în sistem e limba noastră românească ce ne va aminti tot timpul cine suntem şi de unde venim. E discutabilă teza “daciştilor” – inclusiv Ion Gheorghe, cel preaslăvit mai sus, dacă înaintea găinii a fost oul sau invers, şi înaintea boilor punem carul…E un mister al latinităţii noastre mai profund decât limba latină în sine, dar nedescifrabil deocamdată…Să nu desfiinţăm însă mica “insulă de latinitate” din nesfârşita baltă slavă… Vedem ce strategii foloseşte “misteriosul caracter slav”, spre a-l cita din nou pe Ion Gheorghe – de data aceasta dintr-un poem inedit al său… Putin ameninţă, mai nou, pe varianta Kosovo, cu varianta Transilvania maghiară şi Dobrogea bulgară…Vedem în ce situaţie tragică ne aflăm. Trebuie neapărat să ne reîntâlnim, iarăşi, la vreo răscruce cu Dumnezeu, şi să mai numărăm odată: chiar nu se află printre noi nici un singur drept? Eu mizez pe cel puţin o sută de drepţi din sânul poporului din care şi eu mă trag. Dar miza mea este a unui poet.

OCTAVIAN BLAGA Aţi ajuns pe Nistru? Ce simţiţi pentru Basarabia? Ce relaţii aveţi cu scriitori basarabeni? Pe care îi îndrăgiţi mai mult şi mai mult şi de ce?

ION MURGEANU: Când am ajuns la Chişinău, imediat “după eliberare”, am avut deloc strania simţire că mai fusesem acolo şi altădată! Era deja vu sau şi mai mult poate… Călătorisem în tren cu Mitzura Arghezi şi cu o poetă de la Chişinău, Valeria Grossu, foarte specială, ca toţi poeţii basa-rabeni, pe urmă am rămas singur să mă descurc printre ruşii nostalgici după pă-mântul care atunci le fugea de sub picioare. Din păcate pentru noi, acum ne fuge de sub picioare nouă pământul lui Ştefan cel Mare… Eu sunt genetic construit din cele două contraste: Basarabia şi Transilvania. Le spun “contraste”, dar ştiu bine de ce! Aşa cum după mama sunt transilvan, iar asta se resimte din accentul vorbirii mele, după mama tatălui meu sunt sigur basara-bean: bunica Saviţa, ce fenomen de om şi ce “zaporojeană” muiere! A rămas văduvă cu 12 copii la 40 de ani poate, sau şi mai puţin (când i-o fi făcut pe toţi?), şi era o legendă de om în fuste: înaltă, frumoasă ca toate fetele din rasa ei, şi vitează, când apă-rea ea la crâşmă se dădeau într-o parte roată bărbaţii, lăsând-o să-şi bea ea rachiul (nu primea de la nimeni să-i facă cinste!), apoi mulţumea şi pleca…Din copilărie resimt şi acum aroma cofeturilor şi-a covrigilor pe care mi-i aducea în buzunarele vestitei sale caţaveiece cu guler de blană de vulpe…Am fost în răsfăţul celor două personaje magni-fice ale copilăriei mele: Bunicul Nică Grama, transilvanul care înainte de-a intra cu plugul în brazdă îşi punea cămaşă albă pe el “ca Hristos” la cuminecare, şi bunica Saviţa, basarabeaca falnică şi frumoasă până la bă-trâneţe, alintându-mă cu acest cuvânt: “Co-lonelu mamii!”. Bunicul Grama m-ar fi dorit preot şi episcop, tata, mai pragmatic şi dat cu vremurile, numai director de şcoală la Zorleni. N-a ieşit nimic din tot acest eres. Când îţi scriu aici despre lumea mea de sub pământ, n-ai să mă crezi, dar îmi curg lacrimile… Ei au pus de la un capăt la altul ţara cea tristă şi nemângâiată în sufletul meu…

OCTAVIAN BLAGA: Dar despre excepţionalii scritori basarbeni?…

ION MURGEANU: Am cunoscut mulţi scriitori basarabeni, însă din toţi memorabilă va rămâne întâlnirea cu Grigore Vieru la Mărţişorul lui Tudor Arghezi; mi-aduc a-minte cum citeam noi acolo versuri, la o şezătoare organizată de Mitzura, era poate în luna lui mai, puţin înaintea lui decembrie 1989, şi, deodată, vedem un om subţirel, un băiat aproape, venind prin curte spre noi, acolo unde pe vremuri fusese tipografia “Biletelor de papagal”, atât de simplu şi de direct şi decis: Grigore Vieru de la Chişi-nău! Ei începuseră să se mişte cu peres-troica şi glastnostul lui Gorbaciov, la noi teroarea ajunsese la paroxism, şi atunci i-am spus eu lui Grigore: Ia-ne acasă, Grigore! Mare poet, aproape un fenomen, izvorul acela subtil, dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, care nu a secat şi nu va seca niciodată, un firicel limpede şi un susur care îngână cea mai haină istorie, căderi de împărăţii şi hotare furate, şi ce durabilă-n limba lui apa limpede, ocrotită de cine ştie ce îngeri sau de însuşi Dumnezeul neamului nostru, căci avem şi noi până la urmă un Dumnezeu, nu-i aşa? Şi pe urmă a venit Ion Lazu, ultimul dar al destinului, un alt mesager basarabean, trăit în Oltenia (Alelei!) autorul unei saga: “Veneticii”, despre exodul basarabenilor în patria-mumă, după ultima cedare a pământului strămoşesc dintre Prut şi Nistru. El, vorba inginerului Ionel Brătianu, “ştie măsura”, fiind la bază însuşi inginer geolog.

Am fost la Nistru, am fost până la Căuşenii lui Alexei Mateeevici, şi pot spune că am văzut dintr-o răsuflare toată Basarabia, inclusiv cetăţile ştefanite de pe Nistru. Basarabia pitulată printre vii şi pomi fructiferi mai înalţi decât casele ei mici acoperite invariabil, acum, cu azbest cenuşiu! “Trei judeţe şi patru stâni”, cum, cu amară ironie, îşi persifla extraordinara poetă Leonida Lari “consătenii” basarabeni dedaţi la hicleniile politiceşti, care nu s-au lăsat uniţi încă oda-tă cu Ţara. Leonida Lari, o Ioana d’Arc basarabeană, supusă la două dezastre dintr-odată: căzută-n alcoolism şi-n politică la Vadim, un mizerabil şi-un impostor, “patrio-tard” mai mult decât “patriot”, care a alun-gat-o din partidul lui de cacao, atribuindu-i cele mai abjecte cuvinte…De-ar avea el talent literar cât negru sub unghii are basa-rabeanca… Şi lista ar putea continua, dar mă opressc aici. Oricum, basarabenii mă fascinează. Ultimul poet basarabean de care m-am îndrăgostit a fost Aura Christi, dar ea a făcut ceva totuşi să mă dezamăgească, nu ca poetă… Adăugând că lista Basarabiei începe în viaţa mea cu “Prinţul Anatol E. Baconsky”, care m-a iubit şi pe care-l iubesc şi postum deosebi… Congenerii lui îl dezmierdau “cneazul”, dar lui îi plăcea când eu îi scriam de la Botoşani pe scrisori în răspăr cu vremurile de-atunci: “Prinţului A. E. Baconsky”. Basarabean şi el, din Hotin…

OCTAVIAN BLAGA: Pe unde aţi fost prin lume? Care locuri vi s-au întipărit în memorie ca frumoase sufletului Vostru?

ION MURGEANU: Pe unde n-am fost! Dar la Paris nu am ajuns încă. Am fost într-o dimineaţă la Marea Neagră şi m-am plim-bat o săptămână întreagă pe malul mării îna-inte de-a răsări soarele cu picioarele goale. Eu veneam dintr-o parte şi din partea cealal-tă venea ca şi mine un om desculţ şi singur cu gândurile lui. Era Ioan Alexandru. Ne-am reîntâlnit tot la fel un şir de dimineţi. A treia dimineaţă a apărut din spuma mării parcă între noi şi Ana Blandiana, desculţă şi cu gândurile ei. Mi-au plăcut clipa şi locul acela. Dar din străinătăţi, n-am reţinut mare lucru. Un tren de noapte de la Kiev la Cernă-uţi, în care a fost toată Rusia, şi dimineaţa, când m-am trezit şi m-am uitat pe fereastra vagonului, mi-am văzut ţara: intrasem în Bucovina. Trenul puţea ca infernul, iar acolo, în faţa cochetelor case din satele bu-covinene, înfloreau trandafirii târzii, muşcatele şi crizantemele. Locuri de vis. Nimic nu este ca ţara noastră, fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini.

OCTAVIAN BLAGA: V-a tentat vreodată să vă luaţi lumea în cap, să emigraţi din România?

ION MURGEANU: Nu. Chiar nu m-a tentat niciodată. Sunt un român prost care plânge la imnul de stat, dar mai ales la cântecele noastre populare şi când am ocazia să mă prind la horă, o fac cu tot aleanul şi tot elanul (cât mi-a rămas…)! Numai când e pomenit în anume situaţii numele lui Hris-tos Iisus mai plâng aşa. Mă descătuşez. Darul lacrimilor…

OCTAVIAN BLAGA: Tatăl Domniei Voastre a fost un încăpăţânat, a spus-o Luigi Orhidi. Bag seamă că îi sămănaţi. Care o fi cea mai mare încăpăţânare a lui Ion Murgeanu?

ION MURGEANU: Cea mai mare încăpăţânare a mea a fost este şi va rămâne Poezia. Am pierdut pentru ea tot ce se putea pierde, într-o viaţă, care fără un singur vers reuşit, cel puţin, tot nu ar fi însemnat ceva. Oare să fi scris eu acel vers?!

Anunțuri

ION RATIU DEMOCRACY LECTURE de la The Woodrow Wilson Center acordă anual Ion Ratiu Democracy Award. Recipientul acestei recompense este anul acesta Doamna Eleonora Cercavschi, din Basarabia, director al Liceului “Ştefan cel Mare şi Sfânt”, Grigoriopol, din aşa-numita “Republica Moldova”.

http://www.wilsoncenter.org/index.cfm?topic_id=1415&fuseaction=topics.item&news_id=467877

Eleonora e un erou al luptei pentru Limba Română în Transnistria.

Uite cineva interesat în viaţa grea a românilor din Transnistria:

http://lialungu.blogspot.com/2008_09_29_archive.html

Sărut mâna Doamnei Lia Lungu, pe care am admirat-o, la faţa locului, pentru ce a făcut pentru românism în Statele Unite. Dacă Doamna Lia este “fostă candidată independentă pentru Parlamentul României”, Doamna Eleonora este fostă puşcăriaşă pentru Limba Română.

Citiţi ce spune Eleonora:

http://transnistria.md/ro/interview/0/520/

Şi un interviu mai vechi:

http://www.proeducation.md/files/news/1.oct.2002/14.htm

Lupta pentru Limba Română a basarabenilor este cel mai frumos dar care i s-a întâmplat Neamului Românesc la cumpăna de mileniu şi o lecţie Europei Global Unite şi mondialismului, în general.

O plecăciune tuturor acestor luptători pe baricadele inimii, al căror simbol va fi veşnic Poetul Grigore Vieru.

Câteva cuvinte din “Testamentul” acestuia, “Limba Română, oastea noastră naţională”, rostit pe 30 august 2007:

Am spus-o de nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul grădinii noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima. O suport, însă, cu îngăduinţă ştiind că, aidoma Zidului Berlinului, va cădea şi ea atunci când vor dori organismele internaţionale, marile puteri şi, bineînţeles, atunci când va vroi poporul să o dărâme. Zidul, însă, dintre noi şi Limba Română trebuie să cadă azi. Nu am nicio îndoială că va cădea în curând. Lacrimi aşteaptă la rând, aşteaptă la coadă să strălucească de bucurie în ochii noştri în acea măreaţă zi, când vom fi şi noi în rând cu lumea, cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi intra în Europa cu graniţa în spate.

Vladimir Voronin vrea să înlocuiască în şcolile din „Republica Moldova” denumirea limbii materne a românilor din Basarabia. Înapoi la aberaţia „limbă moldovenească”? Reproduc un protest din „Literatura şi arta” de la Chişinău.

Profesorii de limba şi literatura română de la liceele şi gimnaziile din raionul Criuleni protestează vehement împotriva iniţiativei Preşedintelui Vladimir Voronin de a substitui de la 1 septembrie 2008, în învăţământ, disciplina „limba română” cu „limba moldovenească” şi îşi exprimă indignarea în legătură cu atacurile Domniei Sale la adresa simbolurilor de stat ale Republicii Moldova.
Aceste declaraţii încalcă un şir de articole ale Constituţiei R. Moldova, printre care şi articolul 12, alineatul 5, deci şi drepturile populaţiei; înjosesc demnitatea naţională, denaturează adevărul ştiinţific şi istoric.
Este indicat, în acest caz, îndemnul de a citi lucrările marilor savanţi ai lumii referitor la această problemă semnate de Eugeniu Coşeriu, Ruben Budagov, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Rajmund Piotrovski, Mioara Avram, Dumitru Eremia şi mulţi alţii.
Cerem să fie respectat adevărul lingvistic şi istoric. Cerem să fie respectată nu numai demnitatea naţională şi umană a profesorilor şi elevilor, ci şi a tuturor locuitorilor din Republica Moldova. Cerem să se pună capăt manipulării acestor noţiuni cu scopul de a sustrage atenţia de la dezordinea din ţară, de la dezastrul economic şi de a provoca conflicte interetnice.
Permanenta denaturare a adevărului ştiinţific în politica lingvistică din Republica Moldova afectează grav identitatea basarabenilor, creându-se serioase complexe de inferioritate, de multe ori ireversibile, care au repercusiuni nefaste asupra existenţei lor sociale şi culturale.
Căci se ştie că pentru oameni de bună- credinţă adevărul despre denumirea limbii este pe cât se poate de limpede. Limba română este denumirea adevărată a limbii pe care o vorbesc toţi românii, inclusiv basarabenii. Fiecare dialect are un nume propriu, care nu se poate substitui denumirii limbii noastre.
De aceea noi, semnatarii acestei scrisori, adresându-ne partidului de guvernământ şi autorilor respectivelor „iniţiative”, cerem respectarea argumentelor ştiinţifice ale lingviştilor.
Suntem indignaţi şi de atacurile zilnice, organizate metodic, dirijate din culise, la adresa României, patria noastră istorică, la adresa lucrătorilor Ambasadei României la Chişinău.
Ne adresăm tuturor profesorilor din republică, tuturor oamenilor de cultură, ştiinţă, care activează în diferite domenii, tuturor oamenilor de bună-credinţă să ia atitudine faţă de aceste probleme, să apară cu opinii personale ori colective în mass-media.

http://www.literaturasiarta.md/eventsview.php?l=ro&idc=1&id=156

 

În acelaşi număr al atât de necesarei reviste de la Chişinău, un editorial cât un Prut de lacrimi, semnat de inegalabilul poet Nicolae Dabija. Spicuiri:

…Încă în secolul XIX, marele prozator Ion Creangă, parcă referindu-se la opţiunea europeană a basarabeanului, a spus: „Englezul gândeşte în timp ce stă în fotoliu, francezul gândeşte în picioare, americanul – în timp ce merge şi noi numai când e prea târziu”.
Destinul nostru european se decide azi.
Uniunea Europeană s-a extins până la Prut. E de datoria noastră s-o ajutăm să treacă Prutul.
Iar guvernanţii de la Chişinău fac descoperiri geografice de senzaţie: zilele trecute ei au stabilit că drumul cel mai scurt al Republicii Moldova către Europa trece prin… Estonia.
În acest sens, Marian Lupu s-a deplasat în mod special la Tallinn, pentru a stabili itinerarul.
Guvernarea actuală e gata să ne ducă în Europa şi prin Vladivostok, Tokio sau Panama, ca să ajungem la Madrid, Roma sau Sofia de pe partea cealaltă a globului, numai nu prin Bucureşti. …

O şansă a europenizării acestui spaţiu este redobândirea cetăţeniei româneşti, care ni s-a răpit abuziv la 28 iunie 1940.
Tot mai mulţi cetăţeni din Republica Moldova, inclusiv din Transnistria, îşi dau seama:  a avea paşaport românesc înseamnă a avea paşaport încă pentru 27 de state ale Uniunii Europene. Înseamnă a avea vize deschise pentru toată Europa, iar începând cu 2008 – şi pentru SUA.
Leonard Orban, comisarul european pentru multilingvism, a declarat că Comisia Europeană nu va interzice României „de a acorda cetăţenie română cetăţenilor moldoveni”, menţionând că: „cetăţenii moldoveni care vor primi cetăţenia română vor beneficia de toate drepturile de care se bucură şi cetăţenii europeni”.
Cele 800 000 de cereri de obţinere a cetăţeniei române care zac în saci la Consulatul României vorbesc de opţiunea proeuropeană a majorităţii cetăţenilor noştri.
Preşedintele Voronin, care se teme să rămână cumva fără supuşi, ar trebui invitat la Consulat, ca să se convingă că acestea există.
România urmează doar să deblocheze procedura de reacordare a cetăţeniei pentru basarabeni. Ar fi vorba doar de un gest reparatoriu.
Din păcate, dacă se va păstra şi pe viitor acelaşi ritm de redobândire a cetăţeniei, când sunt examinate doar câte 7 cereri pe zi, numai pentru procesarea celor 800 000 de cereri de la Consulatul de la Chişinău vor fi necesari 1960 de ani.
Cu cererile noastre vor obţine cetăţenie românească abia urmaşii noştri din anul 3967.
Ar fi ca şi cum o cerere de-a împăratului Traian ar fi examinată abia de Traian Băsescu sau Vladimir Voronin. …

La ora actuală Republica Moldova are statut de „vecin al Uniunii Europene”, adică suntem vecini cu noi înşine.
Dar nu Europa are nevoie de noi, noi avem nevoie de ea.
A conta pe faptul că odată şi odată ea ne va regăsi e absurd.
S-ar putea ca atunci ea să ne caute şi să nu ne mai găsească. Pe hartă, dar – nici Acasă.
Basarabenii s-au risipit pe tot globul în căutarea unei bucăţi de pâine.
Strămoşii noştri, când plecau în lume, obişnuiau să pună în cizme ţărână din pământul ţării lor, spre a-l avea mereu sub tălpi, crezându-se că acesta îi ajută în toate.
Să sperăm că acest obicei care s-a mai păstrat, cel puţin în inimi, dacă nu în încălţări, să-i ajute pe aceştia să-şi regăsească drumul Acasă, ca împreună să creăm europenii şi Europa şi-n acest spaţiu din inima Bătrânului Continent.  …

http://www.literaturasiarta.md/

E un fapt bine cunoscut că propaganda şovinist-revizionistă maghiară, dispunând de sume mari de bani, de perfizi şi tenace slujitori, sprijiniţi deseori de sionismul internaţional, au impus în cercuri influente din Statele Unite şi Occident o perspectivă deformată asupra Transilvaniei, pentru corectarea căreia au luptat asiduu şi uneori chiar cu ceva succes câţiva români din emigraţie; dorim să numim aici printre aceştia pe Traian Golea şi pe George Duma. Instituţiile care reprezintă statul român la New York, Washington sau în altă parte a Statelor Unite au afişat mereu o atitudine nepăsătoare.

În România, se ştie destul de puţin despre cum se cunoaşte istoria Transilvaniei, în particular, în mediile intelectuale internaţionale. Prin internet, informaţii false se difuzează în toate mediile. Am adunat peste 500 de linkuri, în special în limba engleză, prin care sunt propagate date nereale, care vor să dea câştig de cauză propagandei maghiare. Pentru control, indic aici un singur link: http://www.imninalu.net. În contrapartidă, abia am reuşit să identific, în limbi de circulaţie (ce spunem noi în româneşte nu contează), 10 linkuri care să taxezeminciunile pe care alţii le colportează despre noi.

Agresivitatea lobby-ului revanşard unguresc a găsit în State terenul ideal. Se spune că mintea marelui cetăţean liber american nu mai dispune de cheia separării adevărului de minciună când e vorba de informaţie, deoarece transmiterea informaţiei ar fi controlată de câteva trusturi de mare putere financiară; ar exista, prin urmare, foarte puţine gazete care să reflecte, particularizând, opinia sârbilor în conflictul local şi apoi internaţional care s-a desfăşurat sub ochii noştri la finele mileniului anterior; subtila propagandă globalistă a avut efectul scontat, dacă e să-i credem pe cei mai sceptici analişti ai mentalităţii americane actuale, publiciştii de la THE SPOTLIGHT. Se vehiculează ideea că americanul de rând este un om credul, naiv şi ignorant. De îndată ce şi-a format o opinie – corect ar fi atunci spus: şi-a asumat una gata-făcută -, e apoi relativ greu să i-o schimbi, indiferent de gradul de absurd sau neadevăr pe care îl incumbă aceasta. Experienţa noastră americană ne îndeamnă să avem rezerve în a fi atât de tranşanţi, însă nu putem trece cu vederea atât de uşor o poziţie care vine din interior, a celor de la publicaţia THE SPOTLIGHT, care nu îşi propun să denigreze poporul american, ci, din contră, să-l facă tot mai conştient de mersul politic al lumii, de responsabilităţile care le revin indivizilor în faţa Naţiunii.

Am avut, nu o dată, intervenţii pe marginea propagandei antiromâneşti care are probabil ca scop impunerea ideii că ungurii au un drept istoric asupra Transilvaniei, în eventualitatea că timpul istoric viitor va putea redeschide acest dosar. Se poate vedea chiar aici:

https://octavianblaga.wordpress.com/2007/09/29/intre-fictiune-si-propaganda.

Ce este şi mai trist azi, este că o propagandă antiromânească vehementă este întreţinută şi în privinţa Basarabiei. Este de ce recapitulăm acum un text al nostru vechi de câţiva ani, din cărticica noastră ELOGIUL NEAMULUI ROMÂNESC (2002).

Situaţia social-politică şi economică a Românilor din Republica Moldova s-a înrăutăţit în fiecare zi a ultimilor ani. Relativul dezinteres arătat de guvernele succesive ale României, dublat de multe ori de amatorism şi neruşinare politicianistă, i-au împins pe Românii din Moldova să caute sprijin în altă parte. Acestea sunt două triste realităţi, mult mai crude decât se pot exprima, care i-au adus din nou pe comunişti la putere la Chişinău. Dar nu atât faptul că au revenit comuniştii la putere e întristător, cât că aceştia sunt animaţi de puternice sentimente antiromâneşti. Aşa au reajuns Românii din Moldova să vorbească “limba moldovenească” şi să fie în pragul redecretării de facto a limbii ruse ca limbă oficială în stat.

Aşa cum Bucureştiul, şi Chişinăul e un mic paradis pentru nemernici. Spre deosebire de Bucureşti, de unde vin tot mai puţine semnale de solidaritate Românească, iată, însă, că, la Chişinău, Românii se mai pot mobiliza şi uni în faţa pericolelor. Iată ce înseamnă existenţa unor conştiinţe. Ne referim, desigur, la protestele de stradă din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, tutelată de statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care ţine deasupra capului Crucea, iar la cingătoare Sabia, manifestări reîncepute în frigul iernii la finele căreia se scriu aceste rânduri.

Am urmărit, cu inima strânsă, mersul evenimentelor de la Chişinău de după încercarea guvernului comunist de a impune limba rusă ca limbă obligatorie în învăţământ. Am luat şi noi poziţie, cu speranţă, pe toate canalele avute la dispoziţie, împotriva acestui nou pericol ce pândeşte Neamul Românesc. Ne-am revoltat, cu durere, împotriva persecuţiilor comandate de regimul de la Chişinău. Am aşteptat ca parlamentul, guvernul, preşedintele României să facă mai mult pentru fraţii noştri de la Chişinău. Am participat la mitinguri, am semnat proteste şi adeziuni.

A deschis ochii spre problemele Basarabiei, după lungi ezitări, până şi presa cosmopolită de la Bucureşti. Apoi a stat. Basarabia a fost o vremeîn atenţia lumii politice europene, prin moţiunile iniţiate la Consiliul Europei, prin medierea, tardivă, dar salutară, a mijloacelor media. Dar ce discută presa, ce discută politicienii? Încălcarea drepturilor elementare în Republica Moldova. Atât. E foarte bine, dar e foarte puţin. Există, pentru fiecare Român, o problemă de dincolo de efemeritatea unui regim politic. Este problema reunificării. Acesta este subiectul ce trebuie să constituie tema forumurilor noastre.

Politicienii care conduc cele două Ţări Româneşti au avut grijă, împreună cu gazetarii supuşi lor, ca percepţia maselor în această problemă vitală a Neamului Românesc să fie grav distorsionată. De aceea, este obligaţia societăţii civile, prin reprezentanţii ei, să iniţieze, de exemplu, o campanie de strângere de semnături ale celor care consideră o necesitate, o obligaţie şi o urgenţă reunificarea Basarabiei cu România, pentru a avertiza lumea că noi nu ne abandonăm fiinţa naţională la poruncile duşmanilor. Pe lângă aceasta, este la fel de importantă impunerea acestei problematici ca temă de discuţie în cât mai multe cercuri intelectuale, Româneşti şi internaţionale.

Ar fi bine venit, credem, în aceste momente, un apel, purces din partea unor intelectuali Români patrioţi din toată lumea. Pentru un memorandum care propunea regionalizarea României s-au găsit adepţi. Subliniam, la vremea aflării în treabă a acelui grup de intelectuali, înainte de evenimentele din Basarabia, că nu se opinteşte nimeni să lanseze un apel unionist. Ni s-a reproşat fie că aşa ceva ar fi prematur, fie că vremea unionismului a trecut. Privirile României – îndreptate spre Budapesta, nu spre Chişinău!, a cerut un sibarit încă din urmă cu zece ani.

Vedem, într-adevăr, pe pancardele demonstranţilor de la Chişinău strigări de genul “Vrem în Europa” sau “Vrem în Spaţiul Schengen”. Auzim, de la Iaşi, din gura preşedintelui României, că autorităţile Româneşti sunt expres interesate de consolidarea statalităţii în Republica Moldova. Şi auzim, e drept, tot mai rar: “Noi vrem să ne unim cu Ţara” şi “Nu renunţăm la Basarabia”.

Se mai vehiculează, tot mai des, şi mai ales în cercuri de intelectuali autointitulaţi elitişti, ca alternativă a unionismului, ideea unei reunificări a statelor Româneşti într-o Europă Unită. Aceasta este o soluţie pentru neputincioşi şi pentru laşi, credem noi. Aceasta este o soluţie iluzorie, nerealistă. Este cum s-ar spune că ne vom reîntâlni în Ceruri.

Ieşirea nervoasă a preşedintelui României, Ion Iliescu, îndreptată finalmente împotriva ideii unioniste, pronunţată chiar pe 24 ianuarie (2002) şi chiar la Iaşi, este o dovadă că nu mai avem nimic de aşteptat de la politicianiştii care conduc România. Se spune despre senatorul Vadim că accesele lui de mânie sunt semne patologice. Poate că aşa o fi. Dar acea mânie proletară a preşedintelui Iliescu, de la Iaşi, e semnul clar al repulsiei faţă de ideea unionistă. România e sabotată de grupurile unioniste, a spus preşedintele. România mai că nu e primită în Uniunea Europeană, căci grupurile unioniste au creat în Occident impresia că România ar avea revendicări teritoriale, a încercat o explicitare acelaşi preşedinte. Un preşedinte, nu-i aşa, al tuturor Românilor! Convergenţa de opinii între Iliescu şi Voronin, preşedintele Republicii Moldova, este evidentă, însă nu merită comentarii.

Dar se poate cataloga dorinţa de unire a Românilor din România cu cei din Basarabia (şi reciproc) drept revendicare teritorială? Aceasta este, din contră, voinţă naţională eternă, este obligaţie istorică.

Glumind, Ion Iliescu a spus că soţia sa i-a recomandat să rupă fotografiile care îl închipuie. Se pare că soţia sa consideră că preşedintele nu e suficient de fotogenic. O asigurăm pe soţia preşedintelui că nu e nevoie ca soţul domniei-sale să depună acest efort. O asigurăm că, în România şi în Republica Moldova, ca şi aiurea, în toată lumea pe unde Românii au fost alungaţi de politica domniei-sale, s-ar rupe zilnic câte o fotografie care îl reprezintă pe Ion Iliescu. Noroc că nu se mai poartă fotografiile cu preşedinţi! Şi ce păcat, Ion Iliescu avea alura să devină o conştiinţă!

Dar să-l lăsăm pe preşedinte în nevoile lui. Ar fi mai productiv să ne gândim că trăim, fără îndoială, vremuri de răscruce pentru tradiţiile Româneşti, pentru destinul acestui Neam, pentru că, în funcţie de cum ne tratăm tradiţiile, spiritualitatea, limba, spaţiul istoric, astăzi, vom mai avea mâine o personalitate istorică vie sau nu.

Trebuie să dumirim lumea despre semnificaţia tradiţiilor noastre ancestrale. Trebuie să îi determinăm pe tinerii noştri, supuşi unei continue pervertiri la cosmopolitism, consumism şi depravare, să-şi însuşească aceste tradiţii. Avem de apărat o limbă, un spaţiu şi un spirit, Româneşti.

Basarabia este o cheie în tot acest proces obligatoriu; iată că Românii basarabeni ne reînvaţă demnitatea naţională. Da, Românii basarabeni din Piaţa Marii Adunări Naţionale a Chişinăului ne apără limba acum în cel mai admirabil mod cu putinţă, aşa cum au făcut-o şi în urmă cu mai bine de zece ani, cântând şi rostind poeziile lui Eminescu. Se confirmă ceea ce Antonio Bonfinius remarca, la 1568, în RERUM HUNGARICUM DECADES: “Românii s-au luptat pentru păstrarea limbii mai mult decît pentru apărarea vieţii”.

Cum am putea să nu ne întrebăm, atunci, unii pe alţii: fraţilor, dar nu ne mai unim odată?

Răspunsul îl aşteptăm noi, în special, de la tinerii basarabeni aflaţi la studii în România sau care şi-au finalizat deja studiile aici. Aceşti tineri sunt în măsură să acţioneze pozitiv în sfera mentalităţilor, aceşti tineri sunt în măsură să mobilizeze colegii lor din România, studenţii Români, care cândva nu erau interesaţi doar de patalamale, şi care e imperios să redevină o forţă şi o torţă a naţionalismului. Aceşti tineri basarabeni ar trebui să fie conştienţi că sunt mesageri ai Românilor din Moldova şi au datoria să vorbească, chiar dacă de multe ori au impresia că nu sunt urechi pentru problemele lor. Speranţa noastră vine de la aceşti tineri, pe umerii cărora stă o mare povara. Dar cine, dacă nu ei, ar putea înţelege mai bine şi mai dureros despărţirea aceasta în care ne complacem?

Neamul Românesc nu însemnăm numai noi, cei care suntem în viaţă astăzi. Neamul Românesc înseamnă toate osemintele strămoşilor noştri. Neamul Românesc înseamnă, încă, urmaşii noştri şi urmaşii urmaşilor noştri. Avem responsabilităţi faţă de moşii noştri şi faţă de pruncii noştri. Pentru aceştia, şi nu pentru noi, trebuie să lucrăm în folosul reîntregirii Ţării cu teritoriile Româneşti ocupate, Basarabia şi Bucovina de Nord.

Notă: După câţiva ani câţi au trecut de la scrierea acestui text, ce s-a schimbat? În afara faptului că propaganda antiromânească postsovietică a puterii comuniste de la Chişinău a prins amploare, sunt două date pozitive: unul din acei studenţi români basarabeni de care vorbeam a devenit primarul Chişinăului; preşedintele de astăzi al României, Traian Băsescu, dincolo de atâtea reproşuri ce am avea a le face, este capabil să transmită mesaje de speranţă, cum a fost cel din noaptea Anului Nou 2007/2008. Felicitări celor doi! Pe partea negativă, chiar în anul care a trecut, e de notat jalnica încercare a unui cotidian naţional de a ne scoate ochii cu cât ar costa România „integrarea” Basarabiei. Un calcul atât de prost făcut, care nu înţelege ideea de investitiţie, este rar de văzut. Dar, nu-i aşa, noi suntem proşti. Dincolo de faptul că mai avem o mare vină: suntem săraci.

În rest, Basarabia e tot mai departe. Şi cele mai multe voci care se pot auzi azi pe canalele de masă, atât în România, cât şi în Basarabia sau aiurea, spun că e mai bine aşa. Iar dacă despre americani, cei de la THE SPOTLIGHT spuneau ce spuneau, despre ce a ajuns astăzi cetăţeanul român, ce se poate spune?

Deh! Se poate să aibă dreptate dintr-o parte cei ce spun ce spun despre România şi Basarabia, nu ne pricepem într-atât la macroeconomie cât să îi combatem.

Dar noi cunoaştem o singură dreptate şi un singur bine: al spiritului.

Săraci şi proşti, dar împreună.