arhivă

Arhiva etichetelor: Maramureş

Am putut revedea, după vreo 25 de ani, Ieudul. Cât să fi avut când părinţii noştri erau profesori în acest sat moroşănesc? Câţiva anişori. Nu mai aveam vii în memorie nici un loc, nici o figură; reînvăţasem amintirea din poveştile bunicilor. Şi mai era ceva: un sentiment. O emoţie. Inima ne-a bătut tare în piept când am ieşit spre Ieud din Cuhea, satul de unde a purces Bogdan Vodă.
Amuţisem la Vişeul de Sus; un grup numeros de săteni însoţeau mortul la groapă. Toţi – dar absolut toţi – ţăranii erau îmbrăcaţi în straie tradiţionale. Discordanţă făceau câteva tinere, în blugi. Deşi fete frumoase, îmbrăcătura lor le făcea hidoase. Dar n-am stăruit privindu-le. Amuţisem, din alte considerente, la Moisei. Am amuţit apoi în Bocicoel, în faţa celei mai somptuoase porţi moroşeneşti din câte văzusem până atunci; mai urmau, cu nemiluita. Aşa cum urma să ne minunăm de bisericile (greco-catolice) ale locului, cu inovaţia lor, supraetajarea, de Muzeul Ţărăncii române, de femeile care torceau lână pe o bancă, spre drum, în Rozavlea.
Dar Ieudul e mult mai mult. Închipuiţi-vă că vă pomeniţi într-un muzeu al satului, populat. Nu era zi de sărbătoare, când ne-am pomenit în Ieud. Era într-o joi, şi toate femeile spălau haine. De la fiecare poartă, singure sau însoţite de omul lor, ori de vreo fiică sau fiu, femeile ieşeau cu coşare de nuiele ticsite cu haine, să le ducă la lăuat.
Copiii se adunaseră pe uliţă. În Ieud sunt cei mai frumoşi copii din lumea asta. Te privesc cu căldură, cu ochi albaştri, jucăuşi, nu inerţi, cum au mai toţi copiii marilor oraşe, îţi fac cu mânuţa şi-şi văd de trebuşoarele lor cu osârdie. Să mai spun de îmbrăcătură? Portul popular, pe cei mai mulţi. Ce făceau nişte coconi? Cântau, la marginea uliţei. Ce poate fi mai mergător la inimă? Cinci-şase copii, de cinci-şase anişori, şedeau pe o băncuţă şi cântau. Spune şi versul unui cântec moroşenesc:

Cine-o zis horea dintâie?
Un cocon dintr-o fâşâie.
L-o lăsat mă-sa durmindu,
L-o aflat horea horindu.
L-o lăsat mă-sa durne,
L-o aflat hore hore.

Ieudul are în urmă o istorie pe care nici Atlas n-ar putea-o ţine în spate. Ne vom referi aici doar la câteva momente apropiate ca timp.
S-a dus, de exemplu, vorba “antisemitismului” ieudanilor, din pricina unui obicei semnalat de Tache Papahagi şi Gheorghe Dăncuş, care au notat tradiţia localnicilor de a arunca cu pietre în casele evreilor în Joia Mare. Desigur că acest obicei nu e cazul să fie extrapolat din zona considerentelor religioase. Aşa au fost de “antisemiţi” ieudanii – ca toţi românii -, încât au hrănit pe furiş cele 80 de familii de evrei strânse, în 1940, de autorităţile maghiaro-horthyste, spre a fi deportate. Din acestea, s-au întors în sat doar trei familii. Pe restul i-au prăpădit horthyştii sau au luat alt drum.
Un caz care însă a avut considerente sociale a fost scoaterea ungurilor din Ieud la terminarea celui de-al doilea război mondial. Ţăranii i-au adunat pe toţi ungurii care rămăseseră după retragerea frontului germano-maghiar, i-au încolonat frumos, le-au pus puştile la spate, şi i-au petrecut în afara satului. Nu au ucis pe nici unul, cum făcuseră aceştia cu românii din satul vecin, nu i-au ucis şi nu i-au persecutat, aşa cum fuseseră ei înşişi persecutaţi patru ani de zile. Spun ei înşişi, referindu-mă la Românii trăitori în acea vreme, lăsând la o parte suferinţele îndurate de secole, când nu aveau dreptul nici să umble pe drumurile moşilor lor, ci numai pe margine, şi numai desculţi. Pentru că horthyştii i-au prins cu zmâcul, şi i-au ţinut în leasă, ca pe animale, pe cei care n-au vrut să se înroleze în armata maghiară în războiul mondial. Din faţa terorii horthyste, ieudanii s-au refugiat la munte. Horthyştii vroiau să-i adune în masă şi să-i mute în Apşa de Sus, în Maramureşul furat (în Ucraina). De cum s-a auzit vestea, cu mic cu mare, toţi ieudanii s-au refugiat în pădure, într-o singură noapte. Horthyştii n-au îndrăznit să-i urmărească pe potecile de munte. Bătrânii satului îşi mai amintesc cum au supravieţuit (cei care au supravieţuit): preparându-şi pâine din scoarţă de făină de arin. Ştim toate suferinţele ieudanilor de pe vremea când şi cocoşul cânta ungureşte din jurnalul lui Ion Dunca Joldea. Preotul ieudan este acelaşi cu renumitul personaj care îi trimitea o scrisoare de protest lui Gavril Mihali, care acceptase să figureze în Parlamentul maghiar ca reprezentant al Românilor. Spicuiesc: “Dvs. nu ne reprezentaţi pe noi. Nu ne puteţi reprezenta unde nu vrem să fim reprezentaţi”.
După război, moroşenii s-au trezit cu un prefect comunist, Ion Odoviciuc, rutean de origine, care s-a înconjurat de comunişti evrei şi maghiari, pregătiţi să smulgă şi sudul Maramureşului din trupul României, pentru a-l preda sovietelor. Intelectualii Români au fost, la început, îndepărtaţi din administraţie şi politică, iar apoi, arestaţi. În faţa noii provocări, ieudanii, ajutaţi de moroşenii din satele vecine, au organizat o rezistenţă care s-a numit de către istoriografi “Republica Iza”. S-a format ad-hoc un comandament, care a organizat oamenii de uliţi, pe hotare. “Republica” n-a mai răspuns ordinelor prefectului comunist. Acesta a trimis pe Valea Izei poliţişti, să-i aresteze pe împricinaţi. Numai că s-a întâmplat altceva: ieudanii i-au arestat pe poliţişti, iar apoi pe alţi trimişi ai prefectului. Până când s-a declanşat o adevărată vânătoare de moroşeni, grupaţi în jurul nucleului de la Ieud. De la Rozavlea la Şieu, moroşenii s-au mobilizat, în urmă cu cinzeci de ani, ca pe vremea lui Horea, cu topoare, coase, sape. Ce a urmat, se ştie. Dacă nu, poate fi citit cu lux de amănunte în lucrarea lui Vasile Vetişanu, Cartea Ieudului.
Cel puţin un lucru însă nu poate fi desprins din cărţi, nu poate fi pus în cuvinte, oricât de măiestrite. Nici în fotografii, nici chiar în filme. Este ansamblul arhitectonic al Ieudului, care nu poate fi perceput static. Degeaba ar intenţiona cineva să reproducă o poartă, o casă. Sunt, fără îndoială, spectaculoase în particular, dar nu dau ideea totului. Sighişoara este patrimoniu UNESCO, pentru că este singurul oraş medieval “viu”. Ieudul nu este. Ei, bine, ar trebui să fie. Pentru că Ieudul este unul dintre puţinile sate tradiţionale “vii”. Dar ar trebui făcut ceva, înainte de orice: să se oprească, prin temeiuri juridice, construirea unui alt tip de casă decât a celui tradiţional din lemn, cu poartă, pe perimetrul satului. Pentru că s-au ridicat nu puţini mastodonţi, găzduitori toţi de pensiuni turistice, care sunt ca nişte măsele stricate printre cele 1000 de măsele frumos lucitoare ale Ieudului, mărturisitoare a mii de ani de existenţă continuă, posibilă, în adâncă vechime, graţie surselor enorme de sare din zonă. Şi posibilă, mai încoace, datorită oamenilor acestor locuri, care au făcut ca Ieudul să poată fi privit azi ca buric al Românismului.
Cu douăzeci de ani în urmă, un fotoreporter japonez, pre numele lui Kosei Miya, vizita Ieudul. Va publica apoi o carte, în ţara lui, sub titlul Rapsodia română: Maramureş – centrul lumii. Fără echivoc.
Un fiu al Ieudului, scriitorul Vasile Gogea, a consemnat un lucru mare în DICŢIONARUL său DE SENTIMENTE. A întrebat scriitorul odată pe un băieţel ce vrea să fie când o să se facă mare. Iar băieţelul i-a răspuns: Învăţ bine, dau la facultate, intru şi mă fac ţăran!
Este, acesta, şi un îndemn pentru generaţia tânără de Români, în derivă morală, bântuită de fantoma fugii din România: să ne întoarcem la sat, să ne regăsim pe noi, să ne spălăm de mizeria sufletească pe care am adunat-o în aceste locuri ale pierzaniei, oraşele. Şi să ne îmbrăcăm hainele noastre adevărate, nu pe cele lepădate de alţii.

Anunțuri
Se întâmpla în vara lui 2003…

Din sudul Poloniei am ales să mă întorc acasă cu prietenii mei americani prin Ucraina, în Maramureşul de nord, apoi în Bucovina – care nu mai sunt ale noastre. Traseul meu avea două ţinte nespuse. Prima, ca americanii să vadă o ţară din Europa de Est care arată, după standardele civilizaţiei americane, mai rău decât România. A doua, să le arăt Maramureşul nordic şi nordul Bucovinei, părţile româneşti acaparate de Ucraina prin jocurile malefice ale celor ce fac istoria şi, probabil, iremediabil înstrăinate acestui stat artificial umflat, Ucraina.

După o oră de înaintat greoi la vamă, iată-ne în faţa ofiţerului vamal ucrainean. Mă îndrept cu paşapoartele spre ghişeu, aşteptând la un metru de acesta invitaţia de a-i prezenta documentele noastre. Gest nefiresc într-un asemenea loc, încât ucrianeanul din spatele meu mă împinge uşor la o parte, şi îşi prezintă actele la ghişeu. Mă uit puţin lung, puţin cu compătimire, uşor revoltat, dar circumspect în a lăsa vreun muşchi al feţei să releve aceasta. Ucraineanul sparge seminţe, scuipând cojile în toate direcţiile; învăţ lecţia, şi mă grăbesc să întind paşapoartele noastre imediat ce predecesorul din. . . spatele meu îşi rezolvă afacerea la ghişeu. Ofiţerul vede paşapoartele americane şi iese din cuşca lui de metal să vadă minunea: doi americani vor să intre în Ucraina.

Ne înţelegem în şapte limbi, dar cel mai eficient pe româneşte. Omul vrea să ştie ce caută americanii în Ucraina. Reuşesc să îl fac să înţeleagă că suntem în tranzit spre România, părăsim în două zile ţara dumisale, după ce vedem Lvovul, Apşa şi Cernăuţiul. Ucraineanul vrea ca americanii să iasă din maşina. Noi nu pricepem, aşa că vameşul deschide uşa şi o înhaţă pe doamnă de haină.

Revoltă americană: la ei nu te atingi de hainele celuilalt şi nu-i sufli în faţă când îi vorbeşti. Cred că vrea să ieşiţi, să vă vadă mai bine, le spun americanilor, pe faţa cărora începea să se citească furie, în fine, iată-i pe americani afară, studiaţi din cap până în picioare, cum studiezi o marfă pe care nu vrei s-o cumperi. Lângă vameşul studios mai apare unul, ce pare mai mare în grad, care răsfoieşte paşapoartele americanilor, dar amănunţit, îmi spune pe un fel de româneşte verdictul său: tu poţi trece, ei se întorc la Cracovia să ceară viză. La auzul ultimului cuvânt, americanii explodează: viză? Da, viză, americanii au nevoie de viză să intre în Ucraina. Nu îmi pot ascunde un zâmbet răutăcios. Le trebuie şi americanilor viză

Încerc să aflu dacă viza nu se poate obţine pe loc. Vameşii nu ştiu. Trebuie săşi sune superiorii. Suntem traşi pe linie moartă şi aşteptăm pentru vreo oră. Pe americani îi scapă pipi. Au băut prea multă apă în Polonia. Vor să găsească un WC şi umblă ca-ntr-o curte fără câini în căutarea unei locaţii specifice.

Fumez lângă maşină, privind maşinile şi oamenii care se îndreaptă spre punctul de control. Nu există nici o ordine în aşteptarea la coadă, iar dacă există, nimeni n-o respectă. Un motociclist face raliu printre maşini, să ajungă mai în faţă. Un vameş cu un baston de cauciuc îl ameninţă pe motociclist. Acesta ripostează şi vameşul nu are nici o reticenţă în a-i aplica un baston sănătos peste spate. Undeva mai în urmă, un malac se urinează pe roata din faţă a maşinii sale, nestânjenit de zecile de oameni din jurul lui. Am uitat de americani, când aud nişte strigăte ascuţite, undeva în fundal. Americanca mea se războia cu vameşii ucrainieni, care n-o lăsau să folosească WC-ul vămii, pentru că acesta era locat dincolo de punctul de control, adică pe teritoriul ucrainean, pentru care dânsa n-avea viză.

Americanca s-a săturat, nu-i mai trebuie viză, vrea să plecăm din locul acela numaidecât, să alegem altă rută pentru a ajunge în România. Se jură că în viaţa ei n-o să calce în Ucraina. O să spună tuturor ce fel de ţară e asta. Se va plânge la Ambasada lor din Washington de tratamentul pe care îl primesc americanii la vama ucraineană. N-am nimica de zis, e ca şi cum aş privi o secvenţă dintr-un film, poate prea diluată. Să mergem, mă îndeamnă americanca, înapoi la Rzeszow peste noapte. Îţi trebuie totuşi paşaportul, îi amintesc. Să mi-l aducă acum, vrea domnia-ei.

Vor mai trece minute bune până un alt vameş ucrainean va reveni cu paşapoartele şi va fi nevoit să asculte un car de injurii. Americanca le împarte fără sfială, poate mizând şi pe faptul că vameşii ucrainieni par să nu cunoască limba engleză.

Noul vameş a ascultat cât a ascultat, după care, într-o engleză rezonabilă, i-a precizat americancei: ce s-a întâmplat aici e consecinţa unei reciprocităţi parafate bilateral, iar în cazul în care mai proferează o singură injurie, are autoritatea de a o reţine pentru a o acuza de calomnie. Pornesc motorul şi valea!

Mi-a fost dat să aud aproape zilnic repovestită întâmplarea, prin filtrul absolut subiectiv al prietenilor mei americani. Au şi ei dreptatea lor, mi-am tot suflat la ureche. Nici nu ştiu cum de nu mi-au cedat nervii, să le dau prietenilor mei paşaportul meu românesc, să obţină o viză la Bucureşti şi să facă, aşa, o călătorie de român în Statele Unite. Şi apoi să se caine.