Două precizări

Au ajuns în mâinile noastre cele două volume de Istorie a presei orădene (1989-2000) scrise de dl. Florin Ardelean. Sunt multe de discutat pe marginea acestor două cărţi. Am lansat deja două teme de discuţie în postările anterioare. Acum, două puneri la punct a unor greşeli flagrante comise de dl. Ardelean în filele cărţii. Ambele privesc revista de cultură al cincilea anotimp.

Întâi de toate, dl. Ardelean s-a informat prost: al cincilea anotimp nu îşi încetează apariţia după 35 de numere, în 2000, ci va mai apare până în 2003. Îşi va înceta apariţia la puţin timp după preluarea trustului Anotimp de către dnii Micula. Până atunci conducătorii trustului (în frunte cu dnii Laza şi Şandor) au considerat că micile costuri editoriale ale publicaţiei de cultură se justifică prin prestigiul pe care îl aducea publicaţia.

În al doilea rând, al cincilea anotimp nu a fost „suplimentul cultural al Crişanei„, ci o publicaţie culturală independentă.

Din păcate, astfel de greşeli mai există în cele două volume. Dar există şi „sentinţe şi judecăţi apodictice” discutabile. Autorul mărturiseşte că şi-a dorit să provoace discuţii prin această schiţă de istorie a presei. Dar „corecturile” noastre în cazul unor lacune de informare nu ţin să răspundă dorinţei autorului de a provoca.

Identitatea pierdută

Din nou, câteva gânduri pe marginea unei cărţi (un studiu despre presa scrisă în Bihor între anii 1990-2000, semnat de Florin Ardelean).

Societatea românească la 1990 se găsea în plină criză identitară. Se trezise după un knock-out şi încerca să îşi amintească cine este. Ca într-un salon de psihiatru, mentalul colectiv a recurs la o metodă la îndemână: anamneza. Procedeul în sine ar fi fost de aşteptat să dea roade. Însă, tot ca în salonul unui psihiatru, societatea românească a recurs apoi la ceea ce se cheamă în psihiatrie negaţie: deşi trecuse printr-o jumătate de secol de comunism, a preferat să uite, să nege sau chiar să strice ce ar fi putut păstra din perioada anterioară, necum să purceadă la un examen critic, la o analiză şi la o eventuală asanare.

Multe din publicaţii apărute în Bihor după 1990 şi-au luat numele după publicaţii care apăruseră în acelaşi areal geografic în perioada interbelică. Reapar astfel Cele Trei Crişuri (lansată de Viorel Faur), Ţara Crişurilor şi Vestul românesc (realizări ale lui Stelian Vasilescu), Munţii Apuseni (coordonată de Sever Dumitraşcu), Unu şi Aurora (iniţiative ale lui Ioan Ţepelea), Gazeta de Vest şi apoi Noua Gazetă de Vest (simbolul acestor publicaţii fiind Radu Enescu).

Ce însemna această întoarcere la denumiri de gazete din perioada interbelică, manifestă la nivelul întregii ţări, nu numai în Bihor?

Lipsă de idei? Paseism? Nici una, nici alta sau poate şi una, şi alta.

Era o decizie care deriva din credinţa că perioada interbelică a fost cu adevărat „epoca de aur” a României, iar comunismul n-ar fi făcut altceva decât să frângă un elan creator extraordinar. Până aici, nimic de obiectat. Dar premiza că astfel se va relua acest avânt creator era, desigur, eronată.

Este un gest frumos de empatie cu trecutul, însă demonstrează lipsa unei viziuni realiste. Al doilea război mondial, fascismul – dar mai ales comunismul – marcaseră atât de puternic mentalul colectiv, încât orice întoarcere la trecut pentru a fi aşezaţi direct în continuarea lui, făcând tabula rasa cei 45 de ani de marxism, plus anii de război, era din start sortită eşecului, în plan social, politic, cultural şi ideologic.

Aşa, resuscitarea partidelor politice istorice n-a avut sorţi de izbândă, nici reînvierea unei mişcări de masă ca legionarismul, nici chemările de întoarcere la monarhism nu au fost ascultate decât de un procent infim. Tot aşa, şi în cultură, şi în presa neliterară, tentativa de „a lega firul rupt” s-a dovedit imposibil să reziste.

Era cum avertizase Neagoe Basarab în ÎNVĂŢĂTURILE sale: Inima omului iaste ca sticla, iar sticla dacă se sparge, cu ce o vei mai cârpi?

Marea inimă românească a celor două decenii interbelice se spărsese bucăţi, iar postcomunismul nu l-a putut contrazice pe Neagoe Basarab. Oamenii erau alţii, vremurile erau altele.

Presa a făcut uneori, în acest sens, rabat de la calitatea esenţială pe care o are: obiectivitatea. Presa este, prin definiţie, o reflexie obiectivă a prezentului. Prezentul era, chiar el, partinic, şi ca dânsul…

Gazeta de Vest postcomunistă, care îi datorează dlui Ardelean foarte mult, n-a făcut excepţie. Traseul interbelic este urmat nu numai în structura publicaţiei, ci până şi în ruptura redacţională. Aşa a apărut, în condiţii oarecum similare cu perioada interbelică, Noua Gazetă de Vest.

Radu Enescu va conştientiza, totuşi, imposibilitatea restaurării actualului interbelic altfel decât în paginile istoriei: Concepţia mea despre viaţa este liberală… Acum fac parte dintr-un partid care nu mai există pentru că singurul partid pe care-l recunosc este cel al lui Ion C. şi Ionel Brătianu.

S-a preferat, în anii postcomunişti, o reîntâlnire cu ce s-a rupt prin comunism. Cei aproape 50 de ani au fost poate prea dureroşi pentru a crea automat jurnalişti care să vadă dincolo de nimicnicia clipei. În loc de o asumare a comunismului, cu greşelile lui, cu construcţiile lui, cu „vina” fiecăruia dintre cei care l-au trăit, publicaţiile au dat tonul unei probleme care nici la aproape douăzeci de ani nu s-a rezolvat în România: colaborarea cu securitatea, „devoţiunea” faţă de ideile comuniste.

Avem de-a face astfel cu paradoxuri: profitori ai sistemului comunist înjură comunismul, iar câte un homo novus, niciodată membru de partid, exilat eventual în mediul rural în timpul dictaturii ceauşiste, devine un zelos apărător al „epocii de aur” (ceauşistă, de data aceasta).

Toate aceste manevre arată că jurnaliştii anilor 90 – împreună cu societatea românească – erau într-o criză identitară. Nu vroiau să îşi asume comunismul sub nici o formă. În negaţia aceasta care a consumat societatea românească, au fost prea puţine şi prea neascultate vocile realiştilor. Cum spune Kaplan, un gânditor american: postcomunismul este un timp al singurătăţii pentru realişti.

Înaintea unei lansări de carte

Am aflat din presă că mâine (marţi, 12), dl. Florin Ardelean îşi lansează o carte, care este un studiu asupra presei bihorene scrise (între anii 1990-2000). Am avut plăcerea să cunoaştem conţinutul acestui studiu (care a fost iniţial lucrare de doctorat) înainte de a se transforma în carte. Ne-a impresionat volumul de muncă, ne-a displăcut, însă, pe ici – pe colo, atitudinea autorului. Dl. Ardelean a fost implicat activ în presa bihoreană a anilor analizaţi şi subiectivitatea trebuie că era greu de ocolit.

N-ar fi cu bănat, dacă subiectivitatea nu l-ar fi condus pe dl. Ardelean în a împărţi presa scrisă a acelor ani în două categorii, fără noimă.

Publicaţiile postcomuniste bihorene (autorul reclamă, pe drept cuvânt, un izomorfism la nivelul întregii prese româneşti a acelor ani) sunt despărţite de Florin Ardelean în două categorii mari, criteriul fiind ascendenţa – sau lipsa acesteia – în anii comunismului a publicaţiilor: presa de emergenţă, care a continuat presa comunistă (în Bihor, este vorba despre cotidianul Crişana), şi presa de elan, publicaţiile nou apărute (Gazeta de Vest şi Noua Gazetă de Vest fiind exemple ilustrative). Criteriul ales nu este axiomatic, dar are inevitabil conotaţii de această natură, chiar dacă Florin Ardelean nu este explicit (totdeauna) în această privinţă.

Precedenţa în comunism a însemnat, într-adevăr, pentru Crişana, preluarea implicită a unei „vine”, aceea de a fi slujit regimul lui Ceauşescu, însă a putut însemna pe de altă parte un avantaj, jurnaliştii Crişanei fiind nişte profesionişti, faţă de marea majoritate a jurnaliştilor presei de elan, care erau novici în ale presei, unii dintre ei venind însă cu un un atu special: erau scriitori.

Nu e vorbă, Crişana a ştiut să echivaleze acest atu al minimei concurenţe pe care o reprezenta ceea ce numeşte Florin Ardelean „presă de elan”, „racolând” o serie de scriitori în redacţie.

În opinia noastră, categorisirea invocată suferă de o defecţiune: nu se poate aplica unei decade. Ea are, eventual, valoare punctuală: anul 1990. Cu concesii, s-ar putea aplica până la privatizarea din 1993 a ziarului Crişana. După aceea, păstrarea criteriului devine dificilă (e un eufemism; devine de-a dreptul imposibilă). Este de ce Florin Ardelean invocă la un moment dat necesitatea împărţirii publicaţiilor după orientarea politică, fără însă a-şi continua ideea.

Să ne oprim la un aspect care arată limitele categoriile stabilite. Florin Ardelean încadrează publicaţia săptămânală Crişana plus presei de emergenţă, probabil pentru că era editată din punga largă a ziarului Crişana. Ni se pare că încadrarea potrivită a Crişanei plus ar fi tot la rubrica „presei de elan” (dacă am accepta că „presa de emergenţă” a putut funcţiona până în 1993), întrunind caracteristicile de bază ale acesteia: publicaţia nu apăruse înainte de 1989, artizanii ei erau noi în presă, iar entuziasmul era acelaşi ca în tabăra concurenţei (în aparenţă şi de cele mai multe ori şi în fapt, concurenţa reprezentând adversarii ideologici), bifată de la început de Noua Gazetă de Vest. Ce diferenţia Crişana plus de Noua Gazetă de Vest ţine mai mult de domeniul administrativ, desigur, dincolo de cel ideologic: realizatorii Crişanei plus n-au tremurat de teamă că visteria care susţinea apariţia publicaţiei se poate goli.

În plus, Florin Ardelean tratează fără discernământ apariţia unei reviste de cultură în cadrul trustului editor al ziarului Crişana; este vorba despre al cincilea anotimp. Vom reveni.