arhivă

Traista cu gânduri

A promova imaginea turistică a unei ţări la Bruxelles şi, în general, în ţările foarte dezvoltate economic ale Uniunii Europene, nu e treabă uşoară – dacă acea ţară nu e Grecia, Italia sau Franţa. Nu este însă nimic mai dificil în anul de graţie 2014 decât a promova imaginea turistică a României la Bruxelles, la Londra, la Paris sau Berlin.

Ce înseamnă, până la urmă, să promovezi o imagine turistică a unei ţări? Înseamnă, în ultimă instanţă, să determini cât mai mulţi oameni, din toate categoriile sociale, să viziteze acea ţară.

Cum facem noi, românii, asta – instituţional? Fără a intra în amănunte, iată, avem un brand de ţară, celebra noastră frunză, şi un slogan, Explore the Carpathian garden, concepute în urmă cu câţiva ani şi care au costat poporul român aproape un milion de piţule. Acest cost reprezintă doar conceperea şi sondarea publică. Nu înseamnă şi difuzarea, inscripţionarea subtilă în mintea concetăţenilor noştri europeni, cum ar veni. Nimeni n-a făcut public cât s-a mai plătit pentru difuzare, nici ce efecte a avut – sau mă înşel?

Dar astea sunt detalii româneşti. Să intrăm în substanţa problemei.

Noi, românii, făceam brand de ţară când experţi din alte ţări, care făceau asta de multă vreme, au început să atragă atenţia asupra deficienţelor de concept şi lipsei de eficienţă a strategiilor. Studiile de impact le arătau altora că brandul de ţară nu numai că nu le-a adus nu ştiu ce rezultate notabile, dar că a prezenta o felie de ţară ca un întreg naşte confuzii pentru turişti şi irită operatorii din zonele nereprezentate de brand. Pur şi simplu, o ţară nu e Coca Cola.

În cazul României, sloganul Explore the Carpathian garden nu spune nimic despre litoral, despre istorie, despre tradiţii, despre vinuri sau despre… oameni. Pune pe România o amprentă: ţara munţilor ca o grădină. Mai multe minciuni în două cuvinte nu reuşea să pună nici Păcală, un personaj popular românesc care se ocupă cu păcălirea celorlalţi, iar când termină cu ceilalţi, se păcăleşte şi pe sine. Am făcut această menţiune, desigur, pentru colegii belgieni, care s-ar putea să nu fie familiari cu modul nostru de a face haz de necaz.

Revenind la minciunile principale din slogan, Carpaţii sunt doar o parte din România, grădină presupune amenajare prin intervenţie umană, or noi vorbim tocmai despre sălbăticia Carpaţilor, iar restul ţării se poate duce la culcare sau, de ce nu, să accepte exploatarea gazelor de şist în locul dezvoltării sustenabile a agroturismului.

De-ar fi numai atât. Sloganul nostru vorbeşte despre munţii Carpaţi. Numai sondajele care să indice relevanţa sloganului au costat cam 300.000 de euro. Ameţitor, nu găsiţi?

Am început anul trecut munca la un sondaj care să-mi arate ce relevanţă are sloganul nostru în Bruxelles. Să mă refer la rezultatele parţiale pe care le am din partea publicului belgian. I-am întrebat aşa: Ce sunt Carpaţii? Dintre cele 76 de persoane cărora m-am adresat până acum, ştiţi câţi mi-au răspuns corect, fără ajutor suplimentar? 6 persoane. Celor cărora Carpaţii nu le spunea nimic, le-am dat indicii ajutătoare. Aşa am mai câştigat fix 13 respondenţi. Credeţi că am terminat cu surprizele? I-am rugat să localizeze pe hartă munţii Carpaţi: În ce ţară/ţări se găsesc munţii aceştia? Dintre cei 19 care ştiau că enigmaticii Carpaţi sunt nişte munţi, doar 9 au indicat România sau şi România. Ştiţi cine a primit mai multe răspunsuri decât România? Ucraina. Sigur, răspunsul e corect, Carpaţii nu sunt doar ai României. M-am întrebat atunci dacă, pe lângă Bucovina de Nord, Maramureşul de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor mai avem şi altele de oferit vecinilor de la nord. Se pare că da.

Chiar trebuie să vă mai spun că, atunci când le-am arătat respondenţilor frunza noastră, niciunul n-a putut spune că a mai zărit-o pe undeva?

Ştiu că mi se va spune, în dulcele stil românesc: de unde te-ai sculat şi tu? Dar tu cu ce te ocupi? Habar n-ai cum se fac lucrurile astea! Şi poate că oamenii care mi-ar spune asta ar avea dreptate. Şi poate că aveam şi eu lucruri mai bune de făcut decât să stau câteva zile la Tour and Taxis şi să acostez oameni, mizând mai mult pe cât de arătoşi erau pe dinafară, după criterii care poate nu corespund standardelor în domeniu.

Dar sunt şi banii mei în frunza aia, dacă mă înţelegeţi. Şi tare mă tem că, măcar banii aruncaţi pe sondaje, îi vreau înapoi!

Dar am oprit brusc sondajul când filmul englezesc Wild Carpathia, în care Prinţul Charles al Marii Britanii spune nişte lucruri incredibil de frumoase despre România şi despre români, a devenit viral. Noroc cu englezii! Altfel, Carpaţii rămâneau locuri ficţionale din cărţile lui Jules Verne şi Bram Stocker, iar biata noastră frunză se usca.

Îmi vin în minte, nu ştiu de ce, versurile unui cântec popular: „Garofiţa s-a uscat, / Calul lui Gheorghe-a plecat!”

Sau poate de aceea îmi vin în minte aceste versuri, pentru a depăşi secvenţa despre cum facem noi, instituţional, imaginea turistică a ţării.

Să presupunem, deci, că, mai ajutaţi de Prinţul Charles al Marii Britanii, şi poate pune umărul şi Prinţul Laurent al Belgiei, îi facem cumva pe occidentali să spună: Vedi Romania e poi muori!

Să visăm puţin. Să lăsăm fantezia să ne joace festa aceasta şi să ne spunem că am reuşit să convingem, chiar dacă nu prin instrumentele instituţionale curente, mii de belgieni să ne viziteze ţara. Vor să ştie cum să o facă.

Am putea să ne spălăm pe mâini şi să îi trimitem la dna Păunescu, la MaxiTours. Ar fi un succes garantat. Dar să zicem că vrem să facem şi noi ceva, nu să tot aruncăm castanele fierbinţi în mâna altora.

Să le spunem belgienilor să vină cu maşina, ca să se poată bucura de peisajul extraordinar? Dar să nu uităm să le ascundem faptul că România e campioana Europei la morţi din accidente rutiere.

Cum belgienii sunt nişte conducători auto prudenţi, vor circula oricum cu foarte mare atenţie. Dar… să le spunem că avem mai puţini kilometri de autostradă decât Malta, cel mai mic stat din Uniunea Europeană (România fiind a şaptea ţară din Uniunea Europeană)?! Haidaţi să le spunem asta, şi o întoarcem ca la Ploieşti: aşa pot să admire şi mai bine peisajul. Noi intenţionat nu construim autostrăzi! Şi ne tot încurcă şantierele arheologice pe care le deschid cupele buldozerelor, scoţând la iveală valori patrimoniale care ne înspăimântă prin vechimea lor. Numai asta ne mai lipsea, să aruncăm banii pe şantiere arheologice! Parcă suntem blestemaţi…

Dar cum evităm să le vorbim despre calitatea drumurilor? Să presupunem că îi îndrumăm să viziteze Peştera Urşilor, aproape de graniţa de vest, într-o zonă cu o suită de obiective turistice unice în Europa, dar foarte prost exploatate. După ce trec vama Borş, vor trebui să o ia din Oradea spre Deva. Drumul european E79 e bombardat. Ce ne facem, că noi doar promovăm România, nu şi asfaltăm? Dar românii sunt ingenioşi. Au plantat flori în mijlocul drumului, în fiecare groapă, iar noi o întoarcem acum ca la Oradea şi folosim şi asta ca atracţie turistică!

Să ştiţi că aş putea continua până la dimineaţă cu acest fel de paradoxuri româneşti. O să credeţi că vreau să propun paradoxismul profesorului Smarandache ca brand de ţară, dacă mai spun o vorbă!

Şi vă rog să reţineţi că nu am spus nimic despre căruţe, nimic despre biciclişti, nimic despre tractoare, nimic despre vaci, nimic despre gâşte, nimic despre beţii ţărani care, în lipsa trotuarelor, înfruntă autoturismele ca şi cum s-ar fi pornit la război fără gloanţe.

Aşadar, să sintetizez ce am spus până acum:

  1. Nu cred că am dezvoltat instrumente instituţionale serioase pentru a face o excepţională imagine turistică a României, atâta timp cât România rămâne o mare necunoscută, când nu are o reprezentare negativă.
  2. Nu cred că e bine să facem promovare turistică fragmentară, minţind sau eludând realităţile.

Fără să mă extind, ţin să să spun că sunt conştient că resursele pentru promovarea externă prin mijloace instituţionale sunt insuficiente. Ştiu şi de ce: am avut pentru frunză şi am ajuns la fundul sacului. Dacă aveam pentru sămânţă, era altceva! Îi invit pe cei îndrituiţi să nu uite că:

  1. Avem mulţi prieteni belgieni, dispuşi să ne sprijine. Trebuie nu numai să le auzim părerile, dar mai trebuie să şi jucăm după regulile lor anumite meciuri.
  2. Avem un foarte mare număr de migranţi. E drept, jumătate dintre ei nici nu vor să audă de România, ceea ce compensează în cealaltă jumătate dintre ei un sentiment de ataşament care poate deveni peste noapte o resursă de promovare. Uneori, poate o spun numai pentru a şoca, poate nu, dar am impresia că ţiganii care cântă cu atâta dibăcie în metrou sau fetele care practică prostituaţia (am auzit că româncele ar reprezenta 25 la sută dintre practicante) vorbesc mai mult şi mai frumos despre România decât duzina de scriitori pe care îi tot plimbăm pe banii românilor prin lume.
  3. Avem, ca naţie, o ingeniozitate incredibilă în a găsi soluţii la probleme fără ieşire, la fel de mare ca şi incapacitatea noastră de a urma modele prestabilite. Nu suntem capabili să înţelegem conceptul de deadline. Dar ce suntem noi în stare? Să-l las pe ziaristul britanic Michael Bird să o spună: „Dacă-i dai o brichetă unui neamț, ce vede el e o bucată de plastic, o rotiță, un orificiu și puțin gaz. Dacă-i dai o brichetă unui rus, o să vadă niște lucruri care-l pot ajuta să se drogheze. Dă-i o brichetă românului și o să ți-o demonteze, iar din piese va construi o centrală ce poate încălzi o mică gospodărie de țară.”

Se poate că spun prostii de necunoscător. Ignoraţi-mă, dacă le consideraţi astfel. Credinţa mea este că se poate cu bani foarte puţini, se poate cu prieteni, se poate cu idei neconvenţionale. Ce ne mai trebuie? Două ingrediente: curaj şi dragoste.

Permiteţi-mi să vă îndemn: Dezvoltaţi-vă curajul de a vă iubi ţara! Aşa se pot muta munţii. Fie ei şi munţii Carpaţi.

Ar trebui să închei aşa, patetic şi triumfalist. Am vorbit despre ceva de care nu mă ocup, chiar dacă mă preocupă. Daţi-mi voie să fac o ultimă remarcă, dintr-un domeniu la care, de data aceasta, mă pricep un pic.

Sloganul Explore the Carpathian garden are un singur cuvânt… potrivit!, în opinia mea. Şi acela este cuvântul explore. Sunt absolut convins că acei care l-au ales habar nu au de etimologia latină a acestui cuvânt. Dar ironia paradoxală a limbii nu-i iartă. Originar, explorare desemna un strigăt vânătoresc, din ex, „în afară” şi plorare, „a striga”, dar şi „a plânge”.

Ar cam trebui să ne hotărâm ce fel de explorări ne dorim, că într-o zi facem semne cu frunza, în alta cu şistul. Exploatăm grădina sau exploatăm gazele? Împreună nu merg.

 Transcript dupa o interventie la o dezbatere recenta de la Bruxelles.

 

Anunțuri

Sunt zece ani de când trăiesc într-o spaimă care nu mă mai părăseşte: aceea de a nu-mi găsi locul. Unele culturi privesc individul într-o continuă devenire (în sens heideggerian). Cultura ţărănească românească – cu care mă hrănesc şi de la care mă revendic – găseşte că omul devine până se aşează, că viaţa unui om ţinteşte aşezarea: să te aşezi la casa ta, la lucrurile tale, în comunitatea ta.

Spaima mea – de pe vremea când tinereţea am înţeles că are să treacă – este că nu am să pot împlini acest imperativ aparent simplu, cerut de mentalitatea ţărănească românească: să mă aşez.

În orizontul originar, sunt născut printre ţărani, am crescut printre ţărani, am învăţat să înţeleg şi să iubesc ceea ce mă înconjoară ca un ţăran. Această viziune a universului a fost mereu perturbată de mult prea multele mele lecturi, de mult prea multele mele călătorii în lumea largă, de mult prea multele acumulări din universul tehnic, de mult prea multele ispite ale vieţii citadine.

Cu toate acestea, în rarele clipe de lumină interioară ce le mai primesc, gândesc ca un ţăran, iubesc ca un ţăran, mă port ca un ţăran. Este poate motivul pentru care nu reuşesc să îmi găsesc locul.

Pentru că România este de ani buni un stat în care se consideră moştenirea ţărănească o povară, pentru că România este de ani buni un stat în care cultura de extracţie ţărănească este o ruşine, am socotit că nu am decât două rezolvări pentru a mă salva de spaima care mă cuprinsese: să îmi părăsesc ţara sau să mă retrag într-un vârf de munte, printre ultimii ţărani.

Le-am încercat pe rând pe amândouă. Mi-am pus nişte pământ din Apuseni în bocanci, mi-am luat straiţa-n spinare şi mi-am căutat un loc în lumea largă. Loc este şi era. Şi în Statele Unite, şi în Spania, şi în Cipru, ca să numesc doar câteva din ţările pe unde am hălăduit o vreme. De fiecare dată m-a învins un dor îngrozitor de acasă. Dar nici soluţia de a fi acasă, într-un vârf de munte, absent şi indiferent la moartea a tot ce este ţărănesc, nu s-a dovedit a fi productivă.

Trăiesc azi mai acut ca oricând această spaimă, de a nu îmi găsi un loc, niciunde, de a nu mă mai aşeza la casa mea, la lucrurile mele, nicicând. Şi simt cum îmi dă târcoale, rânjind, nebunia.

Şi, între timp, devin, devin, şi nu mă mai cunosc în oglindă.

Şi spaimei de a nu îmi mai găsi locul – niciunde, nicicând – îi ia alta. Aceea că într-o zi nici oglinda n-are să mă mai cunoască.

Eram doisprezece şi vedeam în asta o predestinare. Aşa eram toţi: legaţi, prin fire misterioase, de bunicii noştri, de ţăranii români. Ne visam urmaşi direcţi ai ţăranului dac, aşa cum îi vedeam pe bunicii noştri că sunt, sărind peste generaţia minunaţilor noştri părinţi, cărora, însă, începuse să le fie ruşine, cine ştie din ce pricini, de ascendenţa lor ţărănească. Făceam din provenienţa noastră o bravadă, vorbeam cum se vorbeşte la ţară, ne căutam gace şi chimeşi, ne visam bătrâneţele albe, la sfat, cum citeam noi fotografiile cu ţărani din alte vremuri.

Ne-au mânat părinţii noştri la şcoli, să ne facem un rost într-o lume în care nu mai credeau nici ei. Ar fi vrut să fim cuminţi şi să tăcem, să plecăm capul, pentru binele nostru mărunt, să ne conformăm, ca să ne căţărăm pe o scară socială, cum făcuseră, câte un pic, mai toţi dintre dânşii.

N-am ascultat, acesta e blestemul copiilor. Nu ne-am conformat la nimic, am dat cu cărţile vremii de toţi pereţii, ne ştergeam la fund cu fotografiile conducătorilor, am fluierat profesoraşii care vroiau să ne bage în cap comandamentele vremii, n-am semnat carneţelele roşii. Citeam din Eminescu şi din Arghezi ca din Biblie, nu recitam pe la colţuri din versurile interzise, ci în faţă, ne salutam ca legionarii, nu ne ardea de femei şi de băutură. Când s-a dat semnul, ne-am dezvelit piepturile şi am primit, cu dragoste, fiecare glonţ, pentru că dulce ca mierea este glonţul Patriei

Patria, însă, a murit odată cu noi. Şi-apoi, au început să ne moară bunicii. Şi-apoi, au început să renunţe părinţii. Ne-am trezit singuri şi morţi. Am ieşit din sicriele noastre într-o tinereţe care nu ne dorea. Le-am făcut cu de-a sila pe toate: ne-am apucat de toate relele, ne-am îmbătat ca porcii şi ne-am jucat frumuseţea la ruletă. Părinţii noştri vroiau să renunţăm, ca şi ei, pentru că, după o viaţă de om, înveţi că nu se mai poate şi ştii, dureros, ce e suta de lei. În beţia noastră, i-am suduit pe toţi, cu ţară cu tot, şi ne-am luat lumea-n cap. Am bătut toate cărările lumii şi ne-au bătut toate dorurile. Unii, abătuţi, ne-am mai întors, dar ne-am întors ca în basm: trecuseră câteva sute de ani. N-am mai cunoscut nimic şi pe nimeni. Nimeni nu ne-a aşteptat, nimeni nu ne-a cunoscut, nimeni nu ne-a primit. În lume, rosturile ne erau strâmbe, acasă nu mai aveam niciun rost.

Unii s-au dus înapoi, în lume, de tot. Alţii au rămas şi s-au conformat în sărăcie şi neputinţă. În fine, câţiva ne-am tras într-o parte şi am recurs la tristeţe. Nu mai aveam voie nici la vise, neroziile beţiilor noastre au început să cântărească tot mai greu.

Cei care au plecat sunt dascăli, sunt ingineri, sunt informaticeni sau simpli muncitori în ţări mari de pe faţa pământului. Am fost primiţi, pentru că ştiam carte, carte învăţată pe pâine în România, ţara care nu mai avea nevoie de cartea pe care ne-a dat-o.

Cei care au rămas şi s-au conformat n-au devenit lepre, nu se gudură pe lângă stăpâni şi nu stau cuminţi într-un fotoliul călduţ. Lucrează pe salarii de mizerie, bombăne şi în fiecare zi îşi pregătesc ştreangul şi săpunul, amănând izbăvirea cu încă o zi.

Cei care ne-am tras la o parte mai răbufnim foarte rar, ne-am pierdut ochii printre stelele nopţilor pe care nu le mai putem dormi, visându-ne când ţărani şi daci, când navigând spre americile noastre, din care ne-am întors.

Cei care au plecat şi au intrat în rând cu lumea care i-a primit, cei care au rămas şi s-au conformat, dar nu s-au murdărit de rahat pe la gură, nu mai sunt nişte oameni liberi şi ştiu. Singuri, cei care ne-am tras într-o parte, clamăm, sub ocupaţie: noi suntem dacii liberi! Suntem aşa de liberi, că nu avem nimic pe lumea asta. Nimeni nu ne poate lua nimic mai mult decât viaţa. Libertatea, însă, nu. Nici în moarte.

Ştim cine ne-a furat tinereţea. Ştim cine şi-a pus cizma murdară pe capul nostru. Dar nu îi duşmănim. Şi ei ne cunosc, ne numără, ştiu că existăm, ce hram purtăm şi se feresc de noi ca dracul de tămâie. Cum ne apucă şi pe noi dandaliile şi cerem ceva – orice, un ban pentru o carte -, cum scot lista noastră neagră şi ne râd în nas: nu avem!

Ne vom ridica de la pământ şi, cu dragoste, îi vom stârpi? Vom rămâne cu libertatea noastră ascunşi de toate vederile, iar când n-om mai putea, ne-om spânzura de bradul cel mai înalt, la răscruce? Ne vom lua iarăşi lumea în cap şi vom bate iar zările, cărările?

Fiecare dintre noi are o opţiune. Să ne adunăm şi să ne răsculăm împreună nu mai e cu putinţă. Noi am schimbat o dată lumea. Aceasta a fost minciuna noastră, rostul nostru minţit. Noi am murit o dată în viaţa asta şi de câte ori poate să moară un om într-o viaţă? Noi ştim, am ajuns să fim atât de bătrâni încât ştim: numai ce îi vom stârpi pe aceştia, că alţii, ca dânşii, le vor lua locul.

Suntem, atunci, nişte învinşi? În ordine lumească, din noi nu are să mai iasă nimica bun. Ne vom salva, ca atâtea generaţii de români, în spirit sau, poate, nimic nu ne mai poate salva.

Sau, poate, salvarea e o altă minciună.

 

Nu sunt un citadin. Inima mea este într-un cătun, într-un munte de la capătul lumii. Totuşi, bună parte din viaţă mi-am petrecut-o până acum în oraşe, mai mici sau mai mari, de la Oradea sau Cluj Napoca, până la Chicago, Phoenix sau New York. Am vizitat alte zeci, sute de oraşe.

Oradea a rămas, mereu, oraş de referinţă, pentru că acolo mi-am petrecut anii de liceu, acolo am învăţat ceva gazetărie, acolo mi-e parte din familie şi acolo au fost parte din prieteni.

O întâmplare, însă, nu o opţiune. Dacă vine vorba de opţiuni, aş alege, fără să stau pe gânduri, să ocolesc acest oraş fără substanţă.

Dar, cum spuneam: sunt o mână de oameni la care ţin care au încremenit discret în acest oraş. Tot mai puţini, pentru că mai toţi au ales deja ce aş alege şi eu, deşi mult mai legaţi de acest oraş, unii chiar prin copilărie, nu ca mine: să se ţină departe.

Numai ieri, un foarte bun prieten, ultimul prieten – fără să socotesc familia – din acest oraş, mă anunţă că nu se mai poate şi mă invită la o întrevedere de rămas bun. El nu spune doar asta: că nu se mai poate în acest oraş. El spune mai mult, şi mai dureros: că nu se mai poate în ţara lui şi a mea, cotropită de haimanale.

M-am pornit aiurea pe străzi cu ceva vreme înainte de ora stabilită, simţind deja gustul amar al unui nou gol: al singurului prieten orădean – în afara familiei – cu care mai schimbam lumea la o sticlă de vin, mereu în acelaşi loc, măcar o dată pe lună. Prietenul meu e mai tânăr cu câţiva ani, e la vârsta când porneam şi eu să cuceresc lumea, iar, odată cucerită, am socotit că locul meu este ţara mea, cătunul meu, gândindu-mi posibilă aşezarea doar acasă.

Prietenul meu nu vrea să repete greşeala mea. Aşa îi zice dumnealui: greşeală. M-am pornit cu gândul să îl combat, m-am pornit înainte de vreme, să poposesc într-un parc, să îmi număr argumentele. Am dat să intru în parcul cel mai cunoscut al Oradiei, printr-un loc lăturalnic, pe care l-am folosit de când l-am descoperit prima oară, copilandru mânat de la muntele lui să se facă domn, om cu carte. M-am izbit de un gard înalt de fier forjat şi am căscat ochii ca în faţa unei minuni: parcul este împrejmuit roată cu un gard înalt. Era primul parc public pe care îl vedeam împrejmuit cu un gard înalt de fier. Nicăieri în Europa, în Statele Unite, ba nici la est de România, pe unde m-au purtat paşii, nu mi-a fost dat să văd asemenea batjocură.

Contorsionat, am căutat totuşi o cale de acces, o poartă, pe care am găsit-o, în cele din urmă. M-am îndreptat ţintă spre banca mea, banca pe care îmi amintesc ca acum că am plâns prima oară în oraşul acesta, la 14 ani, la o săptămână după ce fusesem trimis la şcoli mari, să devin altceva decât inima mea vroia. Frunze mari, galbene, fluturi mari, cu o aripă, ca într-un vers al lui Caşin Popescu, pluteau peste creştetul meu, peste ochii mei împlântaţi adânc în cer, cu întrebări. Acolo şezum şi plânsem…

Banca aceea e tot acolo: ruptă. Mă aşez pe osatura de beton şi povestesc deja cu prietenul pe care va să îl întâlnesc în curând. Ce să îi spun? Că nu putem pleca toţi, că avem lupte de dat în ţara noastră? Nu pot, căci l-am rugat chiar dânsumi să se mişte puţin prin lume, ca să înţeleagă mai bine chiar neamul său. Să-i spun că se poate, totuşi, şi acasă, trăi onorabil, făcând ceea ce ştie el să facă, scrisul, şi ceea ce e pregătit să facă: muncă în sistemul juridic? Nu pot, căci nu mai am niciun exemplu de om care să trăiască onorabil din scris cinstit sau să ţină capul drept în justiţie. Or fi, dar, uite, eu nu mai ştiu pe nimeni. Dar am o groază de exemple care nu mai scriu cinstit, ca să trăiască, ori care nu mai scriu deloc, pentru că nu pot ca, din scris cinstit, să trăiască.

În fond, ce aş putea să-i spun? Că suntem tineri şi ziua de mâine e a noastră? Nu mai suntem tineri şi ziua de mâine a venit. Şi ne-a prins pe drumuri, cum ar spune prietenul meu, dacă l-aş zgândări. Nici case nu avem şi casa noastră, noi, cu mâinile noastre, cum am avea putinţa să ne-o facem – ţinând să rămânem ceea ce suntem – în România de azi?

Să îi spun că dorul de acasă, de neamul tău şi neamurile tale e mai greu decât oricare dintre boli? Dar durerea şi disperarea de a fi acasă, lângă neamul şi neamurile tale, între ele, şi a nu putea face nimic pentru mai binele lor, cât de grea boală să fie aceasta? Ar avea dreptate să îmi răspundă aşa.

Şi totuşi, ce aş putea să îi spun, nu ca să nu plece, pentru că trebuie că face bine că pleacă, ci ca să nu plece cu gândul cu care îmi amintesc că a plecat un tânăr scriitor ieşean, cu şapte ani în urmă: săturat de România?

Nimic nu pot să mint. Ştiu că pleacă – aşa ca atâţia – cu neamul său şi pământul neamului său în suflet. Iar că pleacă, nu e că s-a săturat de neamul său şi de pământul neamului său, ci că s-a săturat să fie călcat în picioare, să câştige cât să moară de foame în ţara lui, să fie batjocorit în ţara lui.

Peste drum, ochii mi se aşează pe o inscripţie cu vopsea neagră. E în ungureşte şi e un nume de stradă, care nu este traducerea din româneşte a numelui de stradă oficial. Urma să văd pe toate străzile nume de stradă neoficiale, în ungureşte, inscripţionate pe clădiri cu vopsea neagră, batjocură la adresa românilor. Batjocorit în ţara lui şi de cocoţacii care s-au suit pe capul nostru, şi de şobolanii pustei, prietenul meu se tot duce. Mă ridic şi eu de pe bancă, nu am ce argumente să număr.

Trec pe lângă statuia lui Mihai Viteazu, a cărei curăţire, aflu că a costat 1 milion de euro. Lucrurile astea nu se fac pe bani: ne adunam noi, ultima mână de români, şi îl ştergeam pe Domnul Mihai de găinaţi, pe degeaba. Trec pe lângă statuia lui Mihai Eminescu şi văd construindu-se un alt gard. Cineva are în acest oraş o afacere cu garduri. Îngenunchez în faţa lui Eminescu şi câţiva curioşi se opresc şi chicotesc: uite un nebun!

Stau în genunchi, cum am stat şi când au pus statuia pe soclu. Aveam, cred, 17 ani. La dezvelirea statuii, am fost şi eu invitat să spun un cuvânt, din partea tinerimii oraşului. Numai ce ieşisem din orânduirea socialistă, să intrăm direct în groapa cu rahat. Ce ştiam? Abia îmi deschisesem aripile. N-am dat ascultare comandamentelor nici pe vremea cealaltă, rupeam fotografiile bietului Ceauşescu din toate cărţile şi am fost pârît. Dar acum? În anii 90? De ce mă întreabă acest dăscălaş ce am să spun la statuie? Hai, că se gândeşte poate că nu mă descurc… Despre chestiunea evreiască şi despre chestiunea ungurească, i-am spus. (Statuia e cu spatele la sinagogă şi cu faţa la Ungaria.) Şi am să recit Doina, îi mai spun. Şi dăscălaşul, de ce se face roşu ca racul şi fierbe de furie? Nici să nu te gândeşti, mi-a spus. Nici să nu mă gândesc. Nici nu m-am gândit. Am tăcut, am zâmbit, am plecat, am spus ce ţineam să spun şi m-am pus în genunchi. Habar n-aveam că, atunci când te pui în genunchi să te rogi, cineva abia aşteaptă să pună piciorul pe spatele tău. N-am înţeles ce va să vie. La fel, când Ceauşescu era încă la putere şi Doina era zice-se fără voie a se recita, am recitat pe scenă. Nu era curaj, nici înainte, nici după. Era credinţă. Dar ce înţelegeam eu?

Abia azi, şi e târziu, ştiu: ne sufocă dăscălaşii în casa noastră. Ne-au călărit şi nu mai ştim să-i dăm jos de pe grumazul nostru. O luăm care încotro, să ne salvăm. Câte unul singur: nu vom mai birui! Mai rămân – câtă vreme? – în picioare statuile lui Eminescu. Ni le lasă, nu că respectă măcar atât, ci că să pricepem – nu importă cât de mici suntem fiecare la picioarele Domnului Nostru Mihai – ce aşteaptă pe cel care ar îndrăzni.

Aşa este, prietenul meu drag: nu ne-a rămas loc de mântuire. Să te retragi într-un cătun, la munte, să nu mai vezi mizeria dimprejur? Asta am făcut toată istoria noastră, ai dreptate: ne-am tras mai pe munte, mai sus, şi au tot venit peste noi. Să ridici capul, să mergi ca mielul la tăiere? Nu avem tărie de nicadori. Aşa că ne rămâne să ne împrăştiem prin lume şi să adunăm de pe acolo, în toamna aceasta ce ne-a ajuns, furnici, şi nu greieri, cum toată vara am fost, cele trebuincioase izbăvirii.

Îţi spun, prietene, la ceasul nostru de despărţire fugară, cum le-am spus tuturor prietenilor care au plecat: ia darul meu cu tine. Făcusem deja 18 ani când primul prieten a plecat să nu se mai întoarcă în ţara lui şi a mea şi a ta: era o tânără domniţă care este acum dascăl universitar pe meleaguri unde pleci şi tu. Şi i-am zis dânsei, tăind cu cuţitul o felie mare de suflet: domniţă, ia cu tine darul acesta! Şi am tot tăiat felii mari de suflet şi am tot împărţit căci, unul după altul, toţi s-au dus în toate zările, în toate părţile. Credeam – naiv cum mă ştii – că sufletul e ca râma: tai o bucată şi cresc două. Nu este, prietene. Aşa am rămas cu ultima felie în mână. Ţi-o întind. Ia darul meu, prietene, cu tine.

Rămân după noi umbrele, care se mai văd, însă foarte puţin.

Scriu aceste rânduri amintitoare cu gândul la un prieten care va zbura cu avionul prima dată în viaţa lui peste două zile. Pentru foarte mulţi, un zbor nu mai are nimic spectaculos, iar alţii îşi doresc foarte tare să zboare. Măcar o dată. Ei, bine, prietenul meu nu ţine nici de unii, nici de alţii. Prietenul meu nu vrea să se urce în avion niciodată. Totuşi, oarecum forţat de împrejurări, o va face (sper!) poimâine.

De ce nu vrea să zboare prietenul meu? Răspunsul pe care îl dă este destul de ciudat, cu toate că dânsul pare un om cu toate minţile în cap. Este convins că avionul în care se va sui el, se va prăbuşi. Oricare ar fi acesta. Crezi că glumeşte, dar nu. Ei, până la urmă nu este nici primul, nici ultimul care se teme să zboare cu avionul. Frica indică, până la urmă, normalitate. Dar, îi spun prietenului meu, de vreo zece ani, timp în care m-am urcat în mai o sută de avioane sau elicoptere, a-ţi fi frică să zbori şi a nu încerca să îţi învingi frica este precedentul unui handicap enorm în societatea de azi, şi încă a unui handicap nerecompensat şi nerecompensabil. Nu şi nu: programându-şi o vizită în Statele Unite, prietenul meu a căutat – şi m-a obligat şi pe mine să o fac – posibilitatea de a trece Atlanticul cu vaporul. De ce nu cu barca, l-a luat peste picior un unchi de-al meu, emigrat de treizeci de ani în State.

Nici cu vaporul, nici cu barca, dar nici cu avionul: prietenul meu nu a mai ajuns în State. Acum zboară scurt, în Europa. Sunt convins că, apoi, va ajunge şi în State. Cu avionul. De fapt, mi-e că o să înceapă să îi placă. Aşa cum îmi plăcea mie, când l-am luat pe prietenul meu să zburăm cu elicopterul peste Sarmisegetuza. S-a înţeles: el a rămas la sol şi m-a privit cum mă pierdeam pe cer, pierzându-se şi dânsul în frica mult prea neomenească ce îl copleşise.

A fost cam aşa: filmam pentru un film documentar despre România. Producătorul (un american) dorea şi imagini aeriene. Am zburat peste Deltă şi producătorul a fost încântat. Aşa că s-a lăsat uşor convins să iau pe peliculă Sarmisegetuza dacică şi, dacă tot ajung în zonă, poate iau şi nişte shot-uri cu munţi acoperiţi de zăpadă, recte Retezatul.

Când am zburat prima dată, am căutat o oră locaţia (Sarmisegetuza dacică) şi n-am găsit-o. M-am mulţumit cu munţii înzăpeziţi. A doua încercare, tot de vreo oră,  a eşuat şi ea, şi a trebuit să mă mulţumesc cu Orăştia şi Deva. A treia oară – încercările s-au petrecut la interval de cam o lună – pilotul era convins că ştie cum să ajungă unde trebuia să ajung. Pe prietenul meu l-am rugat să mă însoţească în această a treia încercare de a fura chipul Sarmisegetuzei.

Pilotul a venit de la Timişoara, însoţit de doi colaboratori, care au rămas şi ei la sol, cu prietenul meu. Urma să zburăm mai puţin de o oră, aşa că cei trei s-au dus la o cârciumă, să le treacă timpul. Acum, mai trebuie să vă mărturisesc o frică a prietenului meu: aceea de a conduce un autovehicul. Bun, între timp, frica aceea a trecut şi s-a transformat, cum altfel!, în plăcere. Dar atunci, era, şi era gravă. Eşti un handicapat social, m-am enervat eu. Look who’s talking, mi-a azvarlit-o el, referindu-se la altfel de handicapuri sociale, dar de data asta ale mele. Îl rugasem să fie pregătit să conducă el drumul înapoi de la Deva la Oradea, pentru că eu vroiam să transfer pe laptop şi să selectez câteva shot-uri, cu care eram în întârziere, pe drumul de întoarcere. Iar prietenul meu: nu şi nu, el nu conduce înapoi.

S-a dezvăţat de nu-ul acela peste ceva vreme. L-am forţat şi eu o dată să conducă maşina mea, de la Aiud la Oradea. Rămăsesem defect în Aiud, o lăsasem la mecanic, luasem o altă maşină  din Oradea şi îmi trebuia un şofer să aducă maşina mea la Oradea. S-a lăsat înduplecat şi a poftit să mă ajute. Nu ştiam ce mă aşteaptă, deşi îmi mai povestise: l-a apucat aşa, pe primul lui drum după ce a luat permisul, mergând la ţară cu familia, obligat de taică-său să conducă, ca să înveţe să conducă, l-a apucat, zic, să îşi dea jos bluza cu care era îmbrăcat. Din mers. Îl treceau toate transpiraţiile. Şi a lăsat de volan, să îşi tragă bluza peste cap. Care bluză s-a opintit în capul lui, devenit probabil foarte mare, într-o formă de macrantropie invizibilă, pe care numai frica ţi-o dă. Şi a lăsat de toate, de pedale, de volan, hăţind o bluză care nu vroia să îl părăsească. Parcă îl şi aud pe frate-său: băi, cretinule, ne omori, ce mama dracului faci! În fine, au scăpat cu frica, taică-său, un şofer experimentat, era în dreapta. Ei, poveşti cu începători în ale şoferiei, mi-am zis. Am auzit vreo câteva, nu toate aşa nostime ca asta. Dar tot nu ştiam ce mă aşteaptă.

De la Aiud până la Floreşti, Cluj, pe drumuri ocolite, n-a fost aşa o problemă. Am intrat pe drumul european, care, încă, nu era aşa aglomerat ca acum. Dar tot era. Ne-am oprit la Negreni, să mâncăm nişte mici, să bem o cafea. L-am felicitat, a venit binişor în urma mea. Mi-a mărturisit că n-a văzut nimic decât becurile din spate ale maşinii mele. Îi tremurau genunchii. Şi îi era foarte frică de ce urma: urcuşul de la Piatra Craiului. Floare la ureche, i-am zis. Vii după mine, tot aşa. Zis şi făcut. Am trecut de prima curbă şi m-am tot dus. După trei-patru curbe, am mai aruncat un ochi în oglindă, să văd cum se descurcă prietenul. În spate, nimic. Am încetinit, am oprit, nu mai venea nimeni din spate. Am întors, îngrijorat. Aveam şi de ce. În prima curbă, că de-acolo nu mai trecuse, flancând drumul, maşina mea şi prietenul meu lângă ea, angajat într-o discuţie aprinsă cu şoferii camioanelor din spate, care nu puteau trece de maşina mea.

Discuţia era destul de colorată, prietenul meu, pe lângă că nu ştia conduce pe-atunci, nu ştia că una din regulile traficului românesc este să nu te pui cu şoferii de camion, dacă nu ai o maşină care să alerge repede. Am crezut că iar s-a defectat maşina. Ba nu. Am pornit-o, am mutat-o, le-am mulţumit şoferilor pentru răbdare, s-au liniştit apele şi am înţeles: prietenul nu ştia că în pantă mai trebuie să schimbi vitezele, vroia să tragă cu a patra cu o amărâtă de Dacie până în vârful Pietrei. În regulă, vom merge într-a doua, încet, până sus, n-are să fiarbă apa dintr-atâta. Şi va merge el în faţă. Dar… cum să facem, pentru că prietenul meu nu ştia şi nu putea porni în pantă. Ne-am întors la vale, am luat-o de la capăt şi iată-ne la două curbe de vârful pantei, care se profilează, victorioasă, pe parbriz. Îmi fac cruce instinctiv: am scăpat şi de asta. Ba, mai mult, prietenul meu accelerează, ajunge într-a patra, a prins curaj. Îmi aprind o ţigară şi plănuiesc cum să îi explic coborîrea prietenului meu, când, deodată, maşina mea, condusă de prietenul meu, face un viraj extrem de brusc spre dreapta, într-o curbă la stânga, şi se aventurează fără scăpare spre prăpastie. Am înţepenit, am încremenit, mi-a zburat inima pe geam. La fel de brusc, maşina face un viraj invers, revine pe drum în ultima miime de secundă posibilă, când aveam în faţa ochilor desfăşurătorul moral pe următorii cinzeci de ani ai mei – îmi omorîsem un prieten –, şi îşi vede de drum liniştită.

În vârf, ne oprim. Îmi revin greu, în timp ce prietenul meu îmi explică cum că vroia să îşi aprindă o ţigară, dar bricheta îi căzuse pe jos şi s-a aplecat să o caute. Lăsăm maşina în vârful Pietrei Craiului, mai mult de atât nu puteam suporta pe ziua aceea, urmând să îmi caut pe cineva care are şanse să aducă maşina întreagă la Oradea şi să nu îmi pună probleme metafizice. Întâmplarea ar trebui să fie gata, dar nu e. Am parcurs drumul de la Aiud în multe ore, s-a făcut spre seară. Maşina care o împrumutasem, nu ştiam, avea probleme la sistemul electric. Un scurt şi s-a ars instalaţia de iluminat la 30 de kilometri de Oradea. Nu reuşesc să remediez şi noaptea s-a lăsat uşor peste umerii noştri. La ocazie nu ne ia nimeni şi, oricum, trebuia să duc maşina în seara aceea. Aştept un TIR şi mă „agăţ” de el.

Mă ţin de luminile lui cu înverşunare, mă claxonează toată lumea, e în regulă. Mai făcusem o ispravă similară, ştiam cum e, cu toate că drumul pe care îl mai făcusem nu prea era parcurs de maşini, este vorba, pentru cine cunoaşte, de drumul de la Stâna de Vale la Remeţi, ghidat doar de lună plină, într-o noapte asurzitoare. Mă ţineam cu mâinile şi cu picioarele de TIR-ul din faţă, doar prietenul meu se înspăimântase de moarte, care era aproape, era acolo, o ştia dânsul, are să se întâmple acum, mai bine se răsturna cu maşina pe Piatră, să îl las jos, să fac ceva, să ştiu că el nu mai vine cu mine niciodată nicăieri. Am ajuns teferi la Oradea. Un an de zile nu l-am mai putut urca la mine în maşină. Nu să conducă, Doamne fereşte! Pasager. Aşa că l-am luat cu mine la Iaşi şi m-a obligat să mergem cu trenul, iar apoi l-am păcălit, şi am plecat cu maşina spre Haţeg şi în Parcul Naţional Retezat. Dar despre aceste două noi aventuri cu prietenul meu, de-altădată.

Să revenim. Ca măsură de precauţie (şi nu din frică), înaintea fiecărui zbor (primele douăzeci), obişnuiam să îmi pun lucrurile în ordine şi să scriu câte o scrisoare unor oameni foarte apropiaţi, de despărţire, just in case. Revenind, prietenul meu e la sol, are cheile de la maşină, tocmai i-am indicat, dacă tot nu zboară cu mine, unde să ducă maşina şi scrisorile din torpedo, dacă se prăbuşeşte elicopterul, iar cei doi veniţi de la Timişoara îi povestesc cum un coleg de-al lor pilot a murit în ziua precedentă, într-un accident aviatic. Nu ştiu ce l-a speriat atât de tare: să aducă maşina la Oradea sau confirmarea că avioanele cad în preajma lui. Dar noi nu ne-am întors după o oră, nici după o oră jumătate, nici după două ore în cap, la sol pierdusem comunicarea, vântul era într-adevăr foarte puternic, alarma elicopterului s-a declanşat la un moment dat şi piuia îngrozitor, am întrebat pilotul ce e cu zgomotele acelea, pilotul mi-a zis că indică o defecţiune, dar nu ştie despre ce e vorba, alarma s-a oprit şi s-a mai pornit mai târziu, Sarmisegetuza tot nu era unde se aştepta pilotul şi iarăşi a trebuit să mă mulţumesc cu altceva, cetatea dacică Blidaru (am să iau un stop cadru pentru aici după ce termin de scris aceste rânduri), iar prietenul meu s-a făcut mangă şi, văzând elicopterul, s-a pus să sară în sus pe pistă într-un picior, fluturând din mâini ca o lăcustă, ocupând spaţiul de aterizare destinat nouă. Stăteam în aer şi ne învârteam deasupra aerodromului. Râdeam cu lacrimi şi eu, şi pilotul. După prietenul meu s-au luat şi nişte câini vagabonzi. Mai trebuie să spun că şi de câini îi era frică? Până la urmă, cei de la turnul de control întreabă prin sistemul de comunicaţie, revenit la normal: de ce nu cobori? S-au lămurit şi cei de la sol: nu aveam pistă liberă. Prietenul meu, cu câinii după el, ocupa tot aerodromul.

Prietenul meu, când are să citească povestită întâmplarea cu pricina, are să protesteze: hai, mă, că n-a fost chiar aşa. Abia aştept să îi spun ce îi tot spun de atâta vreme: de acolo, de sus, lucrurile se văd altfel.

Aşa că, zbor plăcut să ai şi să te întorci acelaşi, altfel, acelaşi!

(prin 2000)

A fost iarnă în România. N-am mai avut de multă vreme o asemenea beţie de zăpadă şi frig. Mi-amintesc de vremurile copilăriei, când, la Remeţi, la munte, din octombrie până în martie, ne îngheţau nasurile, focul trosnea în sobă, bunicii ne spuneau poveşti şi ne adormeau pe braţe, părinţii ne făceau sănii şi schiuri de lemn, iar noi construiam tunele, căsuţe, oameni şi animale de zăpadă, ori fugeam la Fruntineşti, pe pârtia din ograda lungă a bunului dascăl de matematici. Ne urcam săniile, schiurile, până sus, pe coaste, „la căpiţe”, preţ de o jumătate de oră, distanţă pe care o parcurgeam la vale în secunde, şi, când plecam spre casele noastre, decuseară, sorbeam musai ceaiul fierbinte pregătit de soţia dascălului pentru toţi copiii ce se aflau în ograda lor. M-am uitat cu jind iarna aceasta spre pârtia din vremile copilăriei. Iarna semăna întru totul cu iernile acelea de demult, însă pârtia.. Pârtia dispăruse. Nu e mare filosofie, când vezi pustii locurile de care fiinţa îţi era inundată odinioară, să înţelegi: ai îmbătrânit. Zăpezile de altădată sunt aici, dar eu am plecat în altă parte.

 

Iarna aceasta – potenţându-mi amintirea iernilor de demult -, mi-a redeschis o cale de cunoaştere, pe care am păşit cu bucurie. Cea care trece prin noi înşine, se duce în lume şi se întoarce în noi, plină de sens. Reţeta e simplă, chiar dacă nu e uşor de aplicat şi nu e neapărat în concordanţă cu adevărul: să recapitulezi întâmplările vieţii tale şi oriunde a mers greşit să îţi spui: eu am fost de vină, nimeni altcineva. Din nefericire, acest tip de demers nu se mai practică – nici ca exerciţiu – în mod curent, pentru că noi azi ştim: numai noi putem avea dreptate, numai noi nu greşim, numai noi nu suntem responsabili de eşecurile noastre. Este una din metehnele postmodernităţii cu care ne iubim: excesul de mândrie individuală.

Intr-una din aceste luni de iarnă, m-a vizitat, în vârful meu de munte, un prieten mai tânăr. Unul dintre tinerii aceia în preajma cărora simţi cum rotiţele gândului se desmorţesc. Ce-ai mai citit în vremea din urmă?, 1-am întrebat, încă din pragul casei. Când dai peste un om despre care ştii că mai citeşte cărţi, nu te poţi abţine să nu împărtăşeşti cu el plăcerea lecturii. POVESTEA LENEŞULUI, mi-a răspuns, asta am citit ultima dată. Ştii, cu personajul acela care refuză posmagii pentru că nu sunt muiaţi. Prietenul meu licitează pe acest personaj: el întruneşte toate calităţile unui erou; îşi sfârşeşte viaţa cu demnitate, refuzând, în numele unei idei, să îndeplinească o sarcină care ar contravine modului propriu de viaţă. înlocuieşte lenea cu cinstea, posmagii cu un milion de dolari, iar leneşul cu politicianul, a schimbat amicul meu ecuaţia. Rezolvarea e cât se poate de simplă.

Da, prietenul meu are un punct de vedere. Să nu confundam leneşul din poveste cu leneşul din realitatea cotidană. Postmodernă. Căci e chiar mai mult în această poveste decât a scos în evidenţă companionul meu. Leneşul este invitat să-şi înmoaie posmagii, pentru a i se oferi aceştia ca pomană. Leneşul din poveste se recunoaşte greşit şi nu învinovăţeşte pe nimeni pentru asta. Refuză, admiţându-se vinovat de lene, pentru că ceilalţi îl consideră vinovat de lene. Aici rezidă demnitatea leneşului, care nu mai este doar consecvenţă în urmarea unei idei: nu se lasă cumpărat. O pomană, un act caritabil, nu se condiţionează, căci atunci devine doar un mijloc, subtil, dacă vreţi, de cumpărare a unor servicii. Aşa se întâmplă azi: actele pur caritabile, umanitare, au dispărut aproape cu desăvârşire, făcând loc unui mijloc subtil de schimb de bunuri contra servicii. De la sponsorizări, până la tombole şi concursuri, în mod de organizare şi prin condiţionări, avem de cele mai multe ori de-a face cu acelaşi gest al ademenirii leneşului cu posmegii nemuiaţi. Actul dezinteresat, altruist, tolstoian, dacă vreţi, s-a pierdut, cel puţin pentru o vreme. Unii se prind cu Faust, alţii nu.

Vremea leneşului din poveste a apus, tipologia leneşului s-a modificat. Noul leneş s-a instaurat într-o nouă lume, dar va pieri odată cu ea. Un nou leneş îi va lua locul, cu o nouă faţă, după chipul şi asemănarea societăţii care îl va produce. Leneşul din poveste a lăsat în urmă-i doar nişte posmagi de muiat şi o morală superioară, pe care nu mai suntem capabili în a o întreţine sau măcar aprecia. Dar cum arată, mă întreb, leneşul unei generaţii pe care o cunosc cu toţi porii, generaţia mea, leneşul celor din generaţia mea care pretind că au vocaţie culturală?

Într-o manieră foarte simplistă, socotesc că noi, în România, cei care nu mai suntem nici tineri şi nici n-am apucat primele fire albe de păr, putem mărturisi despre trei timpi culturali. Cel dintâi timp, al bunicilor noştri de la ţară, care încă ştiau vechile semne ale pământului şi ale văzduhului, şi nu aveau nevoie de nici o altă contingenţă pentru a înţelege lumea. Ei trăiau într-un spaţiu şi într-un timp nu atât static, cât stabil. Etern. Apoi, cel al părinţilor noştri, care aveau şi au cultul cărţii, al literei tipărite, în Occident, timpul părinţilor a durat câteva secole, pentru că occidentalii şi-au putut permite să stea cu cartea în mână, în faţa şemineului, apăraţi de pericolul dizolvării într-o altă civilizaţie, aliterată, aculturală. Parte a estului Europei a trebuit să recupereze acest timp într-un secol şi a făcut-o cu asupra de măsură, hi fine, un al treilea timp, al celor ce abia au trecut sau încă n-au trecut de adolescenţă, cei care-şi petrec jumătate din viaţă în faţa monitoarelor şi televizoarelor – substituind: un timp al copiilor, timpul tele-biţilor. Aşadar, peste un timp al semnelor, s-a suprapus un timp al literei, care coexistă cu un timp al tele-biţilor. Nu este România culturală de azi un loc special?

Noi – nici părinţi, nici copii – suntem martorii acestor timpi în mişcare, prea neputincioşi în a ne crea timpul nostru propriu, prea greşiţi pentru a opta doar pentru unul, şi prea leneşi pentru a ne mişca în toate cu dexteritate.

O distinsă doamnă m-a invitat – şi trebuie să fie ani de atunci – să scriu împotriva internetului, împotriva timpului tele-biţilor şi să pledez pentru timpul literei. Doamna aparţine timpului părinţilor, se înţelege, şi nu poate accepta ca fiica domniei-sale să arunce cartea cât colo, pentru a se instala şi a-şi satisface necesităţile sau doar obligaţiile culturale în faţa computerului şi a televizorului. M-am eschivat, pentru două motive: baletând pe atunci între timpi, nu mă consideram îndreptăţit să pledez pentru vreunul; iar apoi, aceştia sunt, cum spuneam, doar nişte timpi în mişcare; carevasăzică cei vechi nu s-au temut să scrie pe tăbliţe de lut, părăsind sacralitatea rostirii, s-au oţărât în faţa centaurilor şi a dihoniilor, iar noi trebuie numaidecât să ne speriem de nişte maşini?

Bunicul meu, după seninele acelea doar de bătrâni ştiute, aprecia de iarna cum va fi roadă pământului şi vremea văzduhului în vara ce va să vie. Oricât de sceptic eram iarna că aprecierile lui hibernale vor avea vreo coincidenţă estivală, trebuie să recunosc, peste ani: prevestirile se împlineau totdeauna, în cel mai mic detaliu. Aceasta este, banalizând, filosofia bătrânească, a semnelor în privinţa relaţiilor anotimpurilor.

Am avut iarnă anul acesta în România. O iarnă ca în copilăria noastră, a celor care nu mai suntem nici tineri, nici nu ne-a ieşit nici un fir de păr alb. Să ştim de la bătrâni că va urma o vară rodnică. Şi de la părinţi, că nu există rod fără semănătură.

Semănătură de grâu, semănătură de gând.

Pentru cei din generaţia mea – vorbesc, desigur, despre aceia dintre noi care cred că au o vocaţie culturală -, iarna să tot fi început de zece ani. E o iarnă cumplită, lemnele s-au terminat demult, şi proviziile de hrană. Cei mai mulţi dintre noi au fugit, ca potârnichile, în locuri pe care le credeau mai călduroase. Suntem peste tot, din Franţa, Spania şi Italia, până în Statele Unite, Australia şi Canada. Alţii, am îngheţat de frig sau am deznădăjduit. Tot una. Foarte puţini dintre noi au ales să îi creadă pe cei bătrâni, pe cei care se duc, şi să reziste – într-un vârf de munte, de ce nu? – citind, învăţând, scriind, fără să le pese că nu îi vede nimeni, încălzindu-se cu lacrimi, hrănindu-se cu singura iluzie posibilă: după o iarnă aşa grozavă, stă să vie o vară atât de frumoasă şi o toamnă atât de rodnică.

Noi nu avem faţă, nu avem glas. Suntem socotiţi ca leneşul din poveste: nu dăm din coate pentru a obţine un post bine plătit, un loc într-o comiţie, într-un consiliu, deci ne merităm soarta de greşiţi. Singura noastră filosofic este că existăm atâta timp cât dăruim. După aceea?

După aceea, cum spune poetul, vine trecutul.

De nişte ani buni, terorismul tot loveşte democraţia.

Propaganda şi-a făcut efectul şi nu mai contează câtă realitate acoperă sintagma: terorismul loveşte democraţia.

O luptă între noţiuni, nimic mai mult, căreia îi cad victime oameni care n-au nimic de-a face cu noţiunile. Oameni simpli, cărora noţiunile acestea nu le dau de mâncare.

Urmarea cu care ne-am obişnuit e că democraţia ripostează, atacând ceea ce consideră dânsa că reprezintă pericol. Vieţile altor oameni simpli se încheie într-un colţ negru de ziar.

De când democraţia americană şi glasnostul rusesc se joacă de-a vardiştii, o mulţime de oameni fac coadă la cimitire ca pruncii la bomboane.

S-a întâmplat, trei ani în urmă, la Madrid, cu o duzină de români anonimi: i-a ajuns moartea din urmă într-un tren accelerat. Ei se aflau, ni se-a spus, pe baricada democraţiei, şi au fost asasinaţi de terorişti. La moartea lor, ne amintim, autorităţile române au decretat o zi de doliu naţional.

Când au plecat flămânzi în străinătăţuri, mai marii nu s-au gândit la ei. Că zeci de mii de copii se uscă de dorul părinţilor alungaţi la muncă la mii de kilometri de către iresponsabilele guvernările româneşti postcomuniste, că mor bătrânii de foame, că tinerii nu au prezent şi viitor în România, iarăşi nu e mare pagubă.

Dar dacă terorismul a lovit democraţia, marii democraţi trebuie să reacţioneze într-un fel.

Oamenii simpli, victimele noţiunilor, vor continua, însă, să se care, flămânzi, din România. Astăzi, nu mai e un fapt eroic, ca până în urmă cu vreo douăzeci de ani.

Pentru că moartea unei duzine de români la Madrid nu a avut nimic eroic. A fost doar infinit de trist, brutal şi tragic. Nu ne mai minţiţi, dragi cocoţaci: ei nu erau pe un front de luptă al noţiunilor. Ei erau doar pe frontul de luptă al foamei. Se luptau de-a supravieţuirea, nu de-a democraţia.

Da, de-a supravieţuirea: pentru că România a devenit, pe nesimţite, o corabie a lui Sebastian, care se identifică tot mai mult (sau tot mai puţin?) cu nişte oameni simpli, pe linia întâi a războiului cu supravieţuirea.

În timp ce politicienii noştri se mai joacă de-a integrarea, aceşti oameni simpli poartă un război cotidian cu dezintegrarea, cu foamea, cu moartea.

În anii aceştia de început de mileniu III, în România, fiecare zi e una de doliu. 15 martie 2004 a fost o întâmplare. Autorităţile s-au jucat de-a doliul. Şi-au amintit de flămânzii României. Le-au dat şi nişte bani, acolo, la familiile victimelor, să le închidă gura. Cel mai probabil, aceşti flămânzi i-ar fi scuipat în gură; ştim bine că teroriştii nu sunt decât indirect vinovaţi de moartea lor.

Actualizare: Au trecut trei ani. În fiecare zi, cel puţin un român se sinucide în România, din raţiuni care au de-a face cu democraţia românească şi cu geografia foamei, în care ne-am mutat, cu ţară cu tot.

Cocoţacii, însă, nu-şi încep nici azi ziua de tânjeală printr-un moment de reculegere pentru victimele cotidiene ale foamei şi ale neputinţei din România.