arhivă

Arhiva etichetelor: propaganda antiromânească

Nu ştiu prea bine răspunsul la o întrebare – pe care nu o voi formula; vă invit pe dumneavoastră să o faceţi mai târziu -, dar constat cu indignare că instituţiile româneşti care ar trebui să îl ştie, nu îl ştiu. Sau nu vor să îl ştie.

Este un fapt mai vechi decât însăşi existenţa statului unitar român: se derulează, în statele occidentale, o propagandă antiromânească nu arareori puternică şi eficace, întreţinută, de cele mai multe ori, spun documentele istorice şi faptele de ieri şi de azi, de organizaţii revanşarde maghiare, care nu s-au împăcat niciodată cu pierderea de către Ungaria a Ardealului.

Dar propaganda antiromânească în Vestul european şi în Statele Unite nu se rezumă la mijloace politice şi publicistice. Să rememorăm trei cazuri când, prin mijlocirea literaturii, s-a făcut o acerbă propagandă antiromânească în spaţiul anglo-saxon: Olivia Manning, cu THE B ALKAN TRILOGY, Saul Bellow, prin THE DEAN’S DECEMBER, Sidney Sheldon, în WINDMILLS OF THE GODS.

Desigur: acestea sunt scrieri de ficţiune şi pot purta eventual în ele semne ale unor clişee. Se cere rezervă în interpretare. Am putea fi în faţa consecinţelor propagandei şi nu a propagandei însăşi.

Dar aceasta nu este edificator pentru întrebarea la care nici instituţiile statului nu au răspuns. Sau nu vor să aibă. Întrebarea aceea pe care vă rog pe dumneavoastră să o formulaţi, mai târziu.

Unul din exemplele cele mai grăitoare ale efectelor -să spunem – lobby-ului mincinos maghiar în Statele Unite e de descoperit într-un grosolan roman de aventură, semnat de Barbara Wilson, având titlul tendenţios TROUBLE IN TRANSYLVANIA, apărut la Seal Press, în 1993. Seal Press este o editură de orientare feministă, fondată în 1976. Barbara Wilson a recoltat diverse premii ale unor societăţi lesbiene, scriitoarea însăşi declarându-se homosexuală.

Barbara Wilson semnează cărţile pe care le-a scris în ultimii ani sub numele Barbara Sjoholm. Chiar anul trecut, a tipărit o carte în care explică cum a ajuns scriitoare şi cum şi-a descoperit orientarea sexuală: INCOGNITO STREET. HOWTRAVELMADEMEAWRITER.

Nu vom trece în revistă firul epic al romanului TROUBLE IN TRANSILVANIA, pentru că nu prezintă nici un interes pentru demersul nostru. Vom cita de ici – de colo, pentru a forma cititorilor o idee despre ce citeşte un american sub masca unei cărţi de ficţiune.

Romanul are drept motto un fragment din jurnalul lui Jonathan Harker, personajul lui Bram Stoker, socotit vinovat peste ani de mitul modem al lui Dracula. I se induce dintru început cititorului o nuanţă de „mister negru” amestecat cu violenţă şi sălbăticie. Aşa că nu e de mirare să urmărim încă din primele pagini pe nişte americani care se pregătesc să viziteze „Transilvania” (România) cu frică, suspiciune şi neîncredere. Se gândesc să-şi ducă cu ei mâncare şi alte bunuri de consum simple, până la hârtie de toaletă, care o fi imposibil de găsit în România: „poate că nici nu se foloseşte aşa ceva acolo”. Să precizăm că acţiunea se petrece în anii imediat următori schimbării regimului comunist. Un personaj ştie foarte bine: „România este în Epoca de Piatră! N-au nici măcar biscuiţi cu ciocolată.” Şi, printre lucrurile pe care americanii le vor lua cu ei în călătoria spre Transilvania, se numără obligatoriu o cunună de usturoi, care să-i apere de vampiri.

Pentru a introduce cât mai complet România (mereu în comparaţie cu Ungaria) publicului său cititor, Barbara Wilson pune în scenă două personaje episodice, un spaniol şi un ungur, prin gura cărora descoperim cu stupoare marile similitudini istorice dintre spanioli şi… unguri. Una dintre ele: spaniolii au oprit cucerirea Europei de către arabii musulmani, iar ungurii au stopat invazia otomană. Istoria e cum vrea fiecare dintre noi, nu-i aşa?

Un caracter istoric lăudat în context este „marele rege ungur Mathias Korvinus”, dat ca dovadă grăitoare a vigoarei viţei nobile maghiare! Matei Corvin, ca şi Petru Movilă, se ştie, au avut un impact civilizator colosal asupra a două din populaţiile cu care se învecinează azi românii, întemeindu-le primele universităţi şi numeroase instituţii de cultură.

Meditaţiile vocii narative ne supun la alte cazne. Wilson comentează drumul americanilor puşi în scenă spre Europa de Est, şi sentimentele lor. La un moment dat, ne confruntăm iarăşi cu comparaţia România / Ungaria: cică a pleca spre Europa de Est e ca şi cum ai lăsa camerele fastuoase ale stăpânului şi te-ai muta în camerele din grajduri ale sclavilor; iar dacă, în Ungaria, te poţi simţi, simultan, şi în casă frumoasă de stăpân, şi în cameră sordidă de sclav, în România n-ai decât opţiunea de a inhala putoarea oripilantă a celei mai de jos lumi.

După cum s-a văzut, personajele Barbarei Wilson ştiu istorie; ce fel de istorie, ne-am lămurit. Dar e chiar mai mult: nu o dată, prin gura doctorului Gabor, maghiar din Transilvania, se afirmă că românii nu existau în Transilvania până a venit Ceauşescu să disipeze masa de unguri. Un personaj încearcă o timidă apărare a românilor în această problemă, susţinând că sunt totuşi ceva vagi evidenţe ale existenţei românilor în Transilvania şi înainte de jumătatea veacului trecut, şi că românii s-ar trage din daci şi romani, în două-trei replici, problema se lămureşte definitiv: „românii sunt nişte mincinoşi şi nimic mai mult, toată chestia asta este inventată”.

Cu tristeţe, am constat adăugiri la temele recurente ale falsificării istoriei de revanşarzi, dar şi ale imaginii negative de care „se bucură” Românii în unele cercuri. TRILOGIA ÎN BALCANI a Oliviei Manning (şi desigur că nu numai această autoare) a adus în Statele Unite încredinţarea că femeile din România sunt foarte frumoase. Wilson pune personajele sale să se mire de unde această credinţă, că ei abia de găsiră un caracter, după zile bune în România, care să corespundă unui standard de frumuseţe. Bineînţeles, acest caracter este luat în batjocură: bietei românce, altfel frumoase, îi lipesc doi dinţi şi e mai grasă decât şi-ar fi închipuit aceşti americani că poate fi cineva de o statură aşa de mică. Să nu mai pomenim că numele româncei este Nadia, după numele renumitei gimnaste, care, dacă uităm de Dracula şi Ceauşescu, este singurul care se asociază în mintea americanului de rând când vine vorba despre români. Despre Nadia din roman mai aflăm că „pentru un român, are destul de multă conştiinţă”.

În schimb, ungurii pe care îi întâlnesc americanii sunt atât de demni, civilizaţi şi atractivi! Emma, un copil înfiat din România, descoperă la vârsta matură că nu este de provenienţă etnică românească, cum ştiuse, ci că e urmaşă de secui. Comentariul vocii narative: pe Emma a cuprins-o o mare bucurie, gândindu-se că la întoarcerea în Statele Unite va avea cu ce să se laude, că e urmaşă de neam nobil; în acelaşi context, exclamaţia unei americance cu rădăcini maghiare: „Toţi românii sunt idioţi”.

Vom încheia exemplificările noastre cu „o glumă” pe care Barbara Wilson o pune chiar pe Nadia să o rostească. „Când Dumnezeu a fost făcut lumea, i-a ieşit teritoriul care se cheamă azi România foarte bine. Constatând ce discrepanţă este între acesta şi locurile vecine, şi-ar fi zis: Hm, aici am pus prea multe lucruri bune, aşa că trebuie să-i dau şi un rău. Şi i-a trimis pe români să locuiască acolo.”

Oricâtă rezervă ni s-ar cere în interpretarea unei cărţi de ficţiune, nu putem trece cu vederea faptul că personajele prezentate sunt generalizatoare, nu reprezintă cazuri izolate. Vocea auctorială iese de prea multe ori în evidenţă incriminând un popor în totalitate, pentru a rămâne în naivitate şi a crede despre scrieri ca TROUBLE IN TRANSILVANIA că sunt cărţi de ficţiune şi atât. Cu toate acestea, am făcut şi gestul inutil de a-i scrie autoarei, şi nu o singură dată. Inutil, pentru că nu am primit nici un răspuns.

Şi avea dreptate să nu ne răspundă: când un om te înjură de zece ori, tu nu îl mai întrebi dacă a chiar vrut să te înjure. Măcar la această întrebare am găsit un răspuns.