arhivă

Notiţe pentru mine însumi

Dac-ai fi fost peşte, ce peşte ai fi vrut să fii?, m-a întrebat deunezi un copil.

Dintre toate întrebările de acest fel, pe aceasta până atunci o ratasem.

Şi totuşi, dac-aş fi trăit într-un basm, şi m-aş fi aflat în faţa unui zeu, nimerit şi eu pe-acolo pe la jumătatea creaţiei lumii, pus în situaţia să aleg ce peşte vreau să fiu, prinzând atotputernicul într-o zi bună?

Omuleţul din faţa mea aştepta nerăbdător să găsesc, cu modestele mele cunoştinţe piscicole, un răspuns.

-Lostriţă, am rostit apăsat.

Aş fi hălăduit în apele unui pârâu de munte, nu m-aş fi lăsat prins în cârligul pescarului şi ar fi scris Vasile Voiculescu povestiri despre isprăvile mele.

Dar, mai presus de orice, pentru că nu există lostriţerii. Aş fi trăit în singurătatea împrejurului meu, ştiind că neam de neamul meu nu va putea fi crescut captiv, fie chiar în nişte confortabile amenajări piscicole.

Uneori, o formulare simplă, chiar dacă aparent absurdă, te poate defini mai uşor decât o mie de cuvinte: sunt o lostriţă.

Nu trăiesc în lostriţerii. Nu pup în fund piscicultorul pentru un pumn de granule care să-mi umfle burta şi să-mi înmoaie reflexele.

În faţa unor jigniri sau neadevăruri, tatăl meu şi tatăl tatălui meu aveau, în vremea când copilăream, reacţii diametral opuse: tata nu permitea nimănui şi se războaia cu oricine; bunicul împăciuia, căuta medierea, explica. Amândoi, însă, m-au îndemnat, oarecum paradoxal, acelaşi lucru: nu te lăsa călcat în picioare!

I-am ascultat cum am putut, câteodată semănând tatălui meu, mai ades bunicului, până am ajuns, într-o zi, să nu mai am nevoie de îndemn.

M-am aşezat pe-un colţ de munte, sus, pe unde trece arar picior de om. Iar aici, cine are cracul aşa larg şi mobilitate suficientă să îşi poată ridica piciorul deasupra mea, nu am grija că o va face pentru a mă călca în picioare.

M-am şters de praful drumurilor şi al cărţilor şi, spălat până la piele, m-am trezit că sunt un ţăran. Un ţăran anonim din secolul XXI. O lostriţă.

PS Acest text se vrea şi o lămurire pentru unii lectori (Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère! – Baudelaire) care au găsit de cuviinţă să comenteze (aici sau aiurea) postarea precedentă de pe blogul meu, suplicând textul fie într-un pat procustian cu aşternuturi politice, comiţând un fel de aeronavis abstractio a prestituto cursu, fie într-o mare vidanjă, etichetându-l în categoria asinus asinum fricat. Literatura (bună, rea) nu e analiză politică, iar exerciţiul de admiraţie a unui zâmbet nu e pupincurism, ci pupinobrăzism. Ave atque vale!

Anunțuri

Doi parteneri respectabili de blogosferă m-au eliminat din blogroll-ul domniilor-lor, după ce au onorat multă vreme greierii şi păpădiile mele cu o legătură directă. S-a petrecut fără avertisment sau explicaţii. Am trăit un scurt moment de nedumerire, după care gândul mi s-a împăcat cu păţania. Cum astfel de momente de nedumerire mi s-au dăruit cu nemiluita înainte vreme, ba chiar de la oameni cărora le-am pus inima la picioare, ca preş, să calce prin gunoaie fără să se murdărească pe tălpi, acum – când era vorba doar despre colegialitate aleatorie – nu mi-a fost greu chiar deloc să-mi văd de trebuşoare fără să mă împiedec în vreo lacrămă.

Mi-a fost clar: pentru cine ştie ce motiv, pe care nu-l puteam bănui, n-am mai încăput în inimile domniilor-lor. Oarecum, aş fi vrut să înţeleg de ce. Mă ştiu un om plin de lipsuri şi încă mă strădui să mai îndrept ce se poate. Nenumiţii fiind înzestraţi cu admirabile calităţi, în mintea mea un astfel de procedeu le-ar fi reclamat minimul gest de decenţă de a mă avertiza asupra despărţirii. Cu sau fără motivaţia aferentă.

În lipsa unor politeţuri de ăst fel, care aparţin, desigur, unei lumi pierdute, tot ce pot gândi e că nenumiţii mei foşti parteneri de blogosferă au socotit, probabil pe bună dreptate, că acest blog e neinteresant, ba, mai mult, că orice alăturare mai încolo cu greierii şi păpădiile mele le-ar aduce prejudicii. De imagine. Sigur că pare curios: acest gest vine în absenţă, când nu mai postasem nimic preţ de câteva luni; dar oamenii au revelaţii, iar dragilor mei nenumiţi trebuie că asta li s-a întâmplat: luni şi luni de zile n-au dat atenţia cuvenită măruntelor rânduri din spaţiul meu virtual, păstrând link-ul acesta care, bang!, boc!, subit, le-a provocat repulsie.

Nu-mi rămâne decât să-i rog de iertare pe respectabilii foşti parteneri că i-am obosit cu mâzgălelile mele; de încă o iertare că au ţinut atâta amar de vreme link-ul spre blogul de faţă în preţioasele bloguri ale domniilor-lor; şi de o altă iertare că dânsumi nu sunt capabil de reciprocitate: legăturile către blogurilor lor vor rămâne în blogroll-ul meu în continuare. Eu n-am dat afară pe nimeni, niciodată, din casa mea.

Cât despre inima mea, e prea mare pentru a nu fi loc, până mai bate, pentru cei care mă iubesc, pentru cei care nu mă iubesc, pentru cei care mă duşmănesc sau, ştiu eu?, mă urăsc, ca şi pentru cei cărora le sunt absolut indiferent.

Sancta indifferentia!

Mi s-a adus la cunostinta ca as fi postat aici:

http://www.bihoreanul.ro/premiile-lui-bihorel/poftim-cultura-3567279#comments

niste comentarii sub nickname-ul „tavi blaga”. Dati-mi voie sa atrag atentia intamplatorilor cititori ai acelor comentarii – care ar fi in tema pentru ce precizarea de fata este necesara – ca nickname-ul „tavi blaga” nu imi apartine.

Precizarea o socotesc necesara, intrucat, de-a lungul timpului, am avut anumite polemici cu dl Traian Stef (in presa culturala, eu, in presa de carciuma, domnia-sa). Divergentele de idei sunt una, vorbele de coltul strazii sunt altceva. Ma impac, pe masura posibilitatilor, cu primele, le detest pe cele din urma. Eu nu dispretuiesc oameni, contest, eventual, idei, cum imi permit maruntele mele inzestrari.

Il rog foarte cordial pe utilizatorul acestui nickname, in masura in care nu reprezinta o realitate onomastica, sa nu il mai foloseasca pentru a crea diversiuni. Minore, dar diversiuni. La locul faptei, sunt, sper ca „tavi blaga” sa inteleaga, deranjante si improprii pentru mine.

In tema, il asigur si pe dl Stef, si pe cei care s-au grabit sa ma identifice unde nu eram de identificat, ca nu am ce sa comentez si nu am de ce, iar daca as avea, formele si locurile de exprimare pe care le-as folosi ar fi, ca totdeauna, cu totul altele.

Multumesc. A bon entendeur, salut!

Nu votez. Aparţin unei turme de cetăţeni – socotiţi de unii – indigni, pe care dreptul de vot îi lasă rece, când nu înţeleg sensul votului lor. Daţi-mi un candidat – ca să parafrazez o vorbă celebră – şi voi vota. Până atunci – mă adresez cuiva în particular – mai lăsaţi-mă cu balivernele de felul: e iresponsabil să nu votezi. S-ar fi făcut revoluţie degeaba, pentru că eu – şi toată turma de nevotanţi din care fac parte – nu vreau să îmi pierd vremea cu ştampilatul. Culmea e, ne-o zic tocmai cei care stăteau după perdele, când noi ne plimbam tinereţea, şi visurile, şi nebunia pe străzi. Argumentul meu, l-am mai spus: am în faţă zece nuci. Care mai de care mai frumos împistriţată. Cum e pe dinăuntru, nu am cum să ştiu. Dar nici nu mă interesează. Pentru că nu mănânc nuci. Îmi provoacă greaţă.

Ca, probabil, majoritatea românilor, am trecut cu un dezinteres gras pe lângă campania electorală ce se află, grâce à Dieu, pe sfârşite. Sunt mulţumit că nu am pierdut mai mult decât câteva ore în răstimpul acestei campanii cu politichia românească. Am preferat sa citesc versuri, regăsind o mărturisire a lui Richard Rorty:

„Shortly after finishing „Pragmatism and Romanticism,” I was diagnosed with inoperable pancreatic cancer. Some months after I learned the bad news, I was sitting around having coffee with my elder son and a visiting cousin. My cousin (who is a Baptist minister) asked me whether I had found my thoughts turning toward religious topics, and I said no. „Well, what about philosophy?” my son asked. „No,” I replied, neither the philosophy I had written nor that which I had read seemed to have any particular bearing on my situation. (…)

„Hasn’t anything you’ve read been of any use?” my son persisted. „Yes,” I found myself blurting out, „poetry.” „Which poems?” he asked. I quoted two old chestnuts that I had recently dredged up from memory and been oddly cheered by, the most quoted lines of Swinburne’s „Garden of Proserpine”:

We thank with brief thanksgiving
Whatever gods may be
That no life lives for ever;
That dead men rise up never;
That even the weariest river
Winds somewhere safe to sea.

and Landor’s „On His Seventy-Fifth Birthday”:

Nature I loved, and next to Nature, Art;
I warmed both hands before the fire of life,
It sinks, and I am ready to depart.

I found comfort in those slow meanders and those stuttering embers. I suspect that no comparable effect could have been produced by prose. Not just imagery, but also rhyme and rhythm were needed to do the job. In lines such as these, all three conspire to produce a degree of compression, and thus of impact, that only verse can achieve. Compared to the shaped charges contrived by versifiers, even the best prose is scattershot. (…)

(…) I now wish that I had spent somewhat more of my life with verse. This is not because I fear having missed out on truths that are incapable of statement in prose. (…) It is because I would have lived more fully if I had been able to rattle off more old chestnutsjust as I would have if I had made more close friends. Cultures with richer vocabularies are more fully humanfarther removed from the beaststhan those with poorer ones;. „

Dacă Rorty avea aceste gânduri în faţa morţii, să fie mai deştept cel care mă pisează la cap să îmi pierd vremea cu votul, în loc să citesc poezie?

Dar… daţi-mi un candidat! Am avut unul singur în cele mai două decade de când m-am trezit cu un drept de care nu am nevoie. Vi-l amintiţi pe Ion Raţiu? Acesta era candidatul meu. Să votez atunci pe unii care nici să îi facă pantofii nu ar fi în stare?

Aşadar, Ion Raţiu. Nu am intenţia de a îi face un portret aici. Două linii, pentru ce a lăsat în urmă: (1) Ion Ratiu Chair in Romanian Studies, la Georgetown University în Statele Unite, singura de acest fel din lume, împreună cu Biblioteca Românească a aceleiaşi universităţi. (2) Corneliu M Popescu Prize for European Poetry Translation, acordat de prestigioasa Poetry Society de la Londra.

Aşadar, ca şi Rorty, Ion Raţiu îmi transmite, în prag de vot, acelaşi mesaj: citeşte poezie!

Nu dintotdeauna. De o vreme. De o vreme, tac. Îmi tac cuvintele, îmi tac tăcerile.

Odinioară, aveam patrie, odinioară, aveam părinţi, care, la orice trăznaie de-a mea, îmi dăruiau nu o palmă, cum s-ar fi cuvenit, ci un sărut. Chiar când trăznaia nu s-ar fi cuvenit.

Ultimul meu periplu, pentru care am suspendat activitatea acestui blog, şi aşa mediocră, şi altele, atâtea, cum îi anunţam pe eventualii cititori ai acestor mărunte rânduri, a fost unul pan-european. Prin nu ştiu ce noroc, am putut parcuge pe repede mai toată Europa. Şi insista, ici-colo, unde am simţit eu că e de insistat.

Cum e această mare patrie grecească, a Ciprului, unde, într-o Enosis deplină, necum a României cu a Moldovei, steagul cipriot nu poate fi arborat fără steagul Greciei alături.

Printre altele, aveam sarcina să caut elemente pe care să le aduc drept modele acasă. Nu că nu ar fi oameni cu minte şi la noi (sau, mă rog, de la noi), nu că nu ar fi fost în trecutul românesc atâtea şi atâtea. Sunt înciudat, pentru că doar dacă vin din altă parte sunt bune şi la noi. Eventual.

Atât ar fi trebuit, cred, să arăt unui anume institut, încremenit în tipare, cum se poate. Nu aveam cele mai mari ambiţii. Acelea s-au spulberat. Atâta, puţin.

Am revenit cu o mare, tare mare durere: de fapt, toate aceste elemente sunt în surplus la noi, doar că noi ne batem joc de ele. Ne batem joc de ele, ne batem joc de oamenii care ştiu şi ar vrea.

Am venit aşa după o lună prin Europa: ca o un om care a înţeles că şi-a pierdut patria. În negura istoriei. Făcută de alţii, cum vor ei.

Am venit acasă plângând. Şi fiecare mic detaliu al societăţii româneşti m-a făcut să plâng iar, şi iar, şi iar. Fiecare mic detaliu, că ţine de bădărănie, de prostie sau de şmecherie.

Fiecare detaliu, că sunt gândacii de pe Otopeni, că sunt şobolanii din Gara de Nord, că sunt toaletele publice, că sunt ambulanţele care nu se mai opresc, că e traficul infernal şi şoferii tot mai urâcioşi, că e femeia de la ghişeu care nu are timp, că sunt ţiganii cerşind în intersecţii, că sunt…

După ani şi ani de călătorii, în Statele Unite şi Europa, care nu mi-au putut reteza speranţa că în România există un viitor, că în România se instalează cu încetul o ierarhie a meritelor, am revenit, în pragul Paştelor anului 2008, să rostesc, înecat în lacrimi: nu mai pot trăi în ţara mea.

Nu mai am patrie, decât oasele strămoşilor mei.

Şi nu am tăcut, cum îmi făcusem obiceul. Am spus-o, nu foarte tare, dar cât să mă audă tatăl meu. Tatăl meu, care ştie. Tatăl meu, care tace. Care şi-a mutat patria în fiul său. În speranţa că fiul său.

Şi marea inimă a tatălui n-a mai îngăduit. Fiul său, cu patrie cu tot, într-o mică nouă veşnică Eneidă. Palma cuvenită, sărutul necuvenit, patria pierdută, fiul pierdut. Ce ecuaţie uşoară, ce ecuaţie de zi cu zi în ţara mea ucisă.

Şi inima tatălui meu nu a mai îngăduit.

Dar ce e un infarct în România de azi? O banalitate. Am un prieten de-o vârstă cu mine care a trecut prin asta. Ce să te miri de părinţi? Pentru ei, e parcă o obligaţie.

Ce avem noi de făcut, cei care suntem la această vârstă a puterii depline, ce putem noi face în ţara noastră, pentru părinţii noştri, pentru urmaşii noştri?

Şi-am să tot plec şi-am să tot vin şi tot am să întreb, dar ştiu: răspunsul nu-l voi dobândi vreodată.

Privesc spre muntele din faţa casei familiei mele din Remeţi şi văd cum unde odinioară era păşune au înaintat arbuştii şi scaieţii.

Iarăşi o să mâncăm noi buruieni, ca pe vremea războiului, îmi spune un bătrân din sat.

Se aud greierii, tot mai grav. Toate păpădiile şi-au luat zborul.

Miercuri, la prima oră, drujba mea trezea cocoşii întârziaţi. Îi auzii pe vreo doi, pe la orele opt ale dimineţii, certându-mă că le-am stricat somnul. Le explic, în gând, că n-avui vreme să aştept după ei, să mă scuze. Nu o dată, s-a întâmplat să fie invers, aşa că suntem, cumva, chit. Curăţ de sălcii un teren lăsat în paragină de peste două decenii. Mă prinde primăvara, şi sălciile, îmi spune un bătrân, sunt ca râmele: tai una şi răsar două.

Sunt la Moara Ciuhandrului, pe Valea Iadului. Pe vremuri, un străbunic de-al meu, primar al Remeţiului, ţinea o moară vestită pe văile locului. Moara n-a supravieţuit, dar eu încerc să refac traseul părâului morii şi, poate, am să reuşesc să pun o nouă moară pe locul celei vechi, în amintirea unor vremuri ce trebuie că erau minunate.

S-a făcut spre orele zece, când vederea periferică sesizează un grup numeros de bătrâni adunaţi peste vale, pe drum. Mă opresc din truda mea să dau bineţe. Recunosc câţiva dintre bătrâni, pe alţii nu, dar înţeleg: toţi mă privesc, şi mă privesc cu dojană. Sau nu? Trebuie să ştie că locul a fost părăsit multă vreme şi se uită cu obidă la un tânăr care îşi face de lucru. Poate că, totuşi, mă privesc cu drag: tineri fiind, vor fi prins moara aceea şi le e cu bănat părăsirea în care a ajuns.

Trec puntea, căci una dintre bătrânele de peste vale îmi strigă ceva. Dar nu aud, Valea Iadului este singurul glas care se aude clar în preajmă. O recunosc. Nu îi ştiu numele, doar porecla: Pleanga. O bătrânica tare simpatică şi foarte cumsecade. Sărutmâna, îi zic, dzîua bună să vă dea Dumnedzău, le zic tuturor. Mi se mormăie un răspuns, nemulţumit. Trebuie că am făcut ceva prostioară, de toţi aceşti bătrâni mă privesc chiorâş.

Mă lămureşte Pleanga:

– Da pruncu mnieu, tucma astizi ţ-ai găsît di lucru?

Eu sunt foarte nedumerit: de ce azi nu e o zi bună de lucru? Soarele zâmbeşte pe un colţ de cer, nu ninge, după câteva zile albe ca vata, ce-o fi?

Tot Pleanga îmi zice, ca din carte: prunciu mnieu, dapu tu nu ştii că astizi îi pominire Sfinţîlor noşti părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi Vasili cel Mari, Grigori Cuvântătoru di Dumnedzău şi Ioan Gurî di Auru?

Am încurcat-o. Nu, nu ştiam, nu ştiu nici ce zi este, ştiu doar că acuma mi-am făcut vreme pentru treaba pe care o fac. Explicaţia nu ţine în faţa acestor atât de frumoşi bătrâni coborîţi din altă lume.

– Nu-l supara pă Dumnedzău, îmi spune unul dintre ei.

Nu vreau eu să supăr pe nimeni, darmite pe Dumnezeu! Gata, bag drujba în casă, securea după şură şi, împreună cu toţi cei opt bătrâni care mă privesc acum cu alţi ochi, la crâşma de alături, a doamnei Margareta, ce doamna rară!

Stăm ce stăm şi povestim ce povestim. Dar Pleanga tot nu e mulţumită:

– D-apu tu ieşti prunc fain, di ce ţ-ai lăsat barba cee spurcatî? Tre şi o tai pruncu mnieu…

Am înţeles să fac concesii: să nu îi jignesc pe bătrânii aceia frumoşi lucrând într-o zi lăsată de Dumnezeu spre nelucrare. Dar cu ei de barbă nu mă trag.

– Nana me, îi spun Pleangăi, păi cum îi amu: zâua asta îi lasatî di Dumnezău şi nu lucri mnicî, da barba di cini îi lasatî? Nu tăt di dânsu? Iaca, io nu vreu şi-l supăr pă Dumnezău, dacî mi-o lasat aşe o mândreţi di barbă, io şi bag brişca-n ie?

Pleanga mă priveşte ca lovită de fulger. Probabil n-a privit niciodată lucrurile în felul acesta. Dânsa ştie că tot bărbatul care se respectă îşi rade barba. Eu ştiu că barba mea e o prelungire a inimii mele şi nu m-am lipsit de ea de când a dat să-mi crească, numaidecât te lipseşti de iarbă. Îi spun şi asta Pleangăi şi celorlalţi: aşa cum pământului îi iei iarba de câteva ori pe an, să îţi hrăneşti animalele şi să îţi crească mai frumoasă la anul, tot aşa şi cu barba: o rad şi eu, de trei-patru ori pe an. În rest, e cu mine şi cui nu-i place, privească în altă parte!

Pleanga nu ştie pe unde să scoată cămaşa şi încearcă într-o direcţie moartă:

– Da nu să ma uitî nici o fatî la tini dacî ţîi barba iasta…

Na, Pleanga pricepe într-un final, ajutată şi de bărmăniţa care roşeşte de fiecare dată când îmi întâlneşte ochii, că nu e lipsă, că, vorba poetului, în barba mea, aborigenele văd un semn de prăsilă şi admite că, dacă ar fi mai tânără cu vreo 50 de ani, tot i-ar fi drag de mine, cu barbă cu tot.

Şi scormoneşte un alt bai: de ce nu mi-e barba sură.

Îmi este, îi mai spun. Pe dinlăuntru.