arhivă

Notiţe pentru mine însumi

Dac-ai fi fost peşte, ce peşte ai fi vrut să fii?, m-a întrebat deunezi un copil.

Dintre toate întrebările de acest fel, pe aceasta până atunci o ratasem.

Şi totuşi, dac-aş fi trăit într-un basm, şi m-aş fi aflat în faţa unui zeu, nimerit şi eu pe-acolo pe la jumătatea creaţiei lumii, pus în situaţia să aleg ce peşte vreau să fiu, prinzând atotputernicul într-o zi bună?

Omuleţul din faţa mea aştepta nerăbdător să găsesc, cu modestele mele cunoştinţe piscicole, un răspuns.

-Lostriţă, am rostit apăsat.

Aş fi hălăduit în apele unui pârâu de munte, nu m-aş fi lăsat prins în cârligul pescarului şi ar fi scris Vasile Voiculescu povestiri despre isprăvile mele.

Dar, mai presus de orice, pentru că nu există lostriţerii. Aş fi trăit în singurătatea împrejurului meu, ştiind că neam de neamul meu nu va putea fi crescut captiv, fie chiar în nişte confortabile amenajări piscicole.

Uneori, o formulare simplă, chiar dacă aparent absurdă, te poate defini mai uşor decât o mie de cuvinte: sunt o lostriţă.

Nu trăiesc în lostriţerii. Nu pup în fund piscicultorul pentru un pumn de granule care să-mi umfle burta şi să-mi înmoaie reflexele.

În faţa unor jigniri sau neadevăruri, tatăl meu şi tatăl tatălui meu aveau, în vremea când copilăream, reacţii diametral opuse: tata nu permitea nimănui şi se războaia cu oricine; bunicul împăciuia, căuta medierea, explica. Amândoi, însă, m-au îndemnat, oarecum paradoxal, acelaşi lucru: nu te lăsa călcat în picioare!

I-am ascultat cum am putut, câteodată semănând tatălui meu, mai ades bunicului, până am ajuns, într-o zi, să nu mai am nevoie de îndemn.

M-am aşezat pe-un colţ de munte, sus, pe unde trece arar picior de om. Iar aici, cine are cracul aşa larg şi mobilitate suficientă să îşi poată ridica piciorul deasupra mea, nu am grija că o va face pentru a mă călca în picioare.

M-am şters de praful drumurilor şi al cărţilor şi, spălat până la piele, m-am trezit că sunt un ţăran. Un ţăran anonim din secolul XXI. O lostriţă.

PS Acest text se vrea şi o lămurire pentru unii lectori (Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère! – Baudelaire) care au găsit de cuviinţă să comenteze (aici sau aiurea) postarea precedentă de pe blogul meu, suplicând textul fie într-un pat procustian cu aşternuturi politice, comiţând un fel de aeronavis abstractio a prestituto cursu, fie într-o mare vidanjă, etichetându-l în categoria asinus asinum fricat. Literatura (bună, rea) nu e analiză politică, iar exerciţiul de admiraţie a unui zâmbet nu e pupincurism, ci pupinobrăzism. Ave atque vale!

Doi parteneri respectabili de blogosferă m-au eliminat din blogroll-ul domniilor-lor, după ce au onorat multă vreme greierii şi păpădiile mele cu o legătură directă. S-a petrecut fără avertisment sau explicaţii. Am trăit un scurt moment de nedumerire, după care gândul mi s-a împăcat cu păţania. Cum astfel de momente de nedumerire mi s-au dăruit cu nemiluita înainte vreme, ba chiar de la oameni cărora le-am pus inima la picioare, ca preş, să calce prin gunoaie fără să se murdărească pe tălpi, acum – când era vorba doar despre colegialitate aleatorie – nu mi-a fost greu chiar deloc să-mi văd de trebuşoare fără să mă împiedec în vreo lacrămă.

Mi-a fost clar: pentru cine ştie ce motiv, pe care nu-l puteam bănui, n-am mai încăput în inimile domniilor-lor. Oarecum, aş fi vrut să înţeleg de ce. Mă ştiu un om plin de lipsuri şi încă mă strădui să mai îndrept ce se poate. Nenumiţii fiind înzestraţi cu admirabile calităţi, în mintea mea un astfel de procedeu le-ar fi reclamat minimul gest de decenţă de a mă avertiza asupra despărţirii. Cu sau fără motivaţia aferentă.

În lipsa unor politeţuri de ăst fel, care aparţin, desigur, unei lumi pierdute, tot ce pot gândi e că nenumiţii mei foşti parteneri de blogosferă au socotit, probabil pe bună dreptate, că acest blog e neinteresant, ba, mai mult, că orice alăturare mai încolo cu greierii şi păpădiile mele le-ar aduce prejudicii. De imagine. Sigur că pare curios: acest gest vine în absenţă, când nu mai postasem nimic preţ de câteva luni; dar oamenii au revelaţii, iar dragilor mei nenumiţi trebuie că asta li s-a întâmplat: luni şi luni de zile n-au dat atenţia cuvenită măruntelor rânduri din spaţiul meu virtual, păstrând link-ul acesta care, bang!, boc!, subit, le-a provocat repulsie.

Nu-mi rămâne decât să-i rog de iertare pe respectabilii foşti parteneri că i-am obosit cu mâzgălelile mele; de încă o iertare că au ţinut atâta amar de vreme link-ul spre blogul de faţă în preţioasele bloguri ale domniilor-lor; şi de o altă iertare că dânsumi nu sunt capabil de reciprocitate: legăturile către blogurilor lor vor rămâne în blogroll-ul meu în continuare. Eu n-am dat afară pe nimeni, niciodată, din casa mea.

Cât despre inima mea, e prea mare pentru a nu fi loc, până mai bate, pentru cei care mă iubesc, pentru cei care nu mă iubesc, pentru cei care mă duşmănesc sau, ştiu eu?, mă urăsc, ca şi pentru cei cărora le sunt absolut indiferent.

Sancta indifferentia!

Mi s-a adus la cunostinta ca as fi postat aici:

http://www.bihoreanul.ro/premiile-lui-bihorel/poftim-cultura-3567279#comments

niste comentarii sub nickname-ul „tavi blaga”. Dati-mi voie sa atrag atentia intamplatorilor cititori ai acelor comentarii – care ar fi in tema pentru ce precizarea de fata este necesara – ca nickname-ul „tavi blaga” nu imi apartine.

Precizarea o socotesc necesara, intrucat, de-a lungul timpului, am avut anumite polemici cu dl Traian Stef (in presa culturala, eu, in presa de carciuma, domnia-sa). Divergentele de idei sunt una, vorbele de coltul strazii sunt altceva. Ma impac, pe masura posibilitatilor, cu primele, le detest pe cele din urma. Eu nu dispretuiesc oameni, contest, eventual, idei, cum imi permit maruntele mele inzestrari.

Il rog foarte cordial pe utilizatorul acestui nickname, in masura in care nu reprezinta o realitate onomastica, sa nu il mai foloseasca pentru a crea diversiuni. Minore, dar diversiuni. La locul faptei, sunt, sper ca „tavi blaga” sa inteleaga, deranjante si improprii pentru mine.

In tema, il asigur si pe dl Stef, si pe cei care s-au grabit sa ma identifice unde nu eram de identificat, ca nu am ce sa comentez si nu am de ce, iar daca as avea, formele si locurile de exprimare pe care le-as folosi ar fi, ca totdeauna, cu totul altele.

Multumesc. A bon entendeur, salut!

Nu votez. Aparţin unei turme de cetăţeni – socotiţi de unii – indigni, pe care dreptul de vot îi lasă rece, când nu înţeleg sensul votului lor. Daţi-mi un candidat – ca să parafrazez o vorbă celebră – şi voi vota. Până atunci – mă adresez cuiva în particular – mai lăsaţi-mă cu balivernele de felul: e iresponsabil să nu votezi. S-ar fi făcut revoluţie degeaba, pentru că eu – şi toată turma de nevotanţi din care fac parte – nu vreau să îmi pierd vremea cu ştampilatul. Culmea e, ne-o zic tocmai cei care stăteau după perdele, când noi ne plimbam tinereţea, şi visurile, şi nebunia pe străzi. Argumentul meu, l-am mai spus: am în faţă zece nuci. Care mai de care mai frumos împistriţată. Cum e pe dinăuntru, nu am cum să ştiu. Dar nici nu mă interesează. Pentru că nu mănânc nuci. Îmi provoacă greaţă.

Ca, probabil, majoritatea românilor, am trecut cu un dezinteres gras pe lângă campania electorală ce se află, grâce à Dieu, pe sfârşite. Sunt mulţumit că nu am pierdut mai mult decât câteva ore în răstimpul acestei campanii cu politichia românească. Am preferat sa citesc versuri, regăsind o mărturisire a lui Richard Rorty:

„Shortly after finishing „Pragmatism and Romanticism,” I was diagnosed with inoperable pancreatic cancer. Some months after I learned the bad news, I was sitting around having coffee with my elder son and a visiting cousin. My cousin (who is a Baptist minister) asked me whether I had found my thoughts turning toward religious topics, and I said no. „Well, what about philosophy?” my son asked. „No,” I replied, neither the philosophy I had written nor that which I had read seemed to have any particular bearing on my situation. (…)

„Hasn’t anything you’ve read been of any use?” my son persisted. „Yes,” I found myself blurting out, „poetry.” „Which poems?” he asked. I quoted two old chestnuts that I had recently dredged up from memory and been oddly cheered by, the most quoted lines of Swinburne’s „Garden of Proserpine”:

We thank with brief thanksgiving
Whatever gods may be
That no life lives for ever;
That dead men rise up never;
That even the weariest river
Winds somewhere safe to sea.

and Landor’s „On His Seventy-Fifth Birthday”:

Nature I loved, and next to Nature, Art;
I warmed both hands before the fire of life,
It sinks, and I am ready to depart.

I found comfort in those slow meanders and those stuttering embers. I suspect that no comparable effect could have been produced by prose. Not just imagery, but also rhyme and rhythm were needed to do the job. In lines such as these, all three conspire to produce a degree of compression, and thus of impact, that only verse can achieve. Compared to the shaped charges contrived by versifiers, even the best prose is scattershot. (…)

(…) I now wish that I had spent somewhat more of my life with verse. This is not because I fear having missed out on truths that are incapable of statement in prose. (…) It is because I would have lived more fully if I had been able to rattle off more old chestnutsjust as I would have if I had made more close friends. Cultures with richer vocabularies are more fully humanfarther removed from the beaststhan those with poorer ones;. „

Dacă Rorty avea aceste gânduri în faţa morţii, să fie mai deştept cel care mă pisează la cap să îmi pierd vremea cu votul, în loc să citesc poezie?

Dar… daţi-mi un candidat! Am avut unul singur în cele mai două decade de când m-am trezit cu un drept de care nu am nevoie. Vi-l amintiţi pe Ion Raţiu? Acesta era candidatul meu. Să votez atunci pe unii care nici să îi facă pantofii nu ar fi în stare?

Aşadar, Ion Raţiu. Nu am intenţia de a îi face un portret aici. Două linii, pentru ce a lăsat în urmă: (1) Ion Ratiu Chair in Romanian Studies, la Georgetown University în Statele Unite, singura de acest fel din lume, împreună cu Biblioteca Românească a aceleiaşi universităţi. (2) Corneliu M Popescu Prize for European Poetry Translation, acordat de prestigioasa Poetry Society de la Londra.

Aşadar, ca şi Rorty, Ion Raţiu îmi transmite, în prag de vot, acelaşi mesaj: citeşte poezie!

Nu dintotdeauna. De o vreme. De o vreme, tac. Îmi tac cuvintele, îmi tac tăcerile.

Odinioară, aveam patrie, odinioară, aveam părinţi, care, la orice trăznaie de-a mea, îmi dăruiau nu o palmă, cum s-ar fi cuvenit, ci un sărut. Chiar când trăznaia nu s-ar fi cuvenit.

Ultimul meu periplu, pentru care am suspendat activitatea acestui blog, şi aşa mediocră, şi altele, atâtea, cum îi anunţam pe eventualii cititori ai acestor mărunte rânduri, a fost unul pan-european. Prin nu ştiu ce noroc, am putut parcuge pe repede mai toată Europa. Şi insista, ici-colo, unde am simţit eu că e de insistat.

Cum e această mare patrie grecească, a Ciprului, unde, într-o Enosis deplină, necum a României cu a Moldovei, steagul cipriot nu poate fi arborat fără steagul Greciei alături.

Printre altele, aveam sarcina să caut elemente pe care să le aduc drept modele acasă. Nu că nu ar fi oameni cu minte şi la noi (sau, mă rog, de la noi), nu că nu ar fi fost în trecutul românesc atâtea şi atâtea. Sunt înciudat, pentru că doar dacă vin din altă parte sunt bune şi la noi. Eventual.

Atât ar fi trebuit, cred, să arăt unui anume institut, încremenit în tipare, cum se poate. Nu aveam cele mai mari ambiţii. Acelea s-au spulberat. Atâta, puţin.

Am revenit cu o mare, tare mare durere: de fapt, toate aceste elemente sunt în surplus la noi, doar că noi ne batem joc de ele. Ne batem joc de ele, ne batem joc de oamenii care ştiu şi ar vrea.

Am venit aşa după o lună prin Europa: ca o un om care a înţeles că şi-a pierdut patria. În negura istoriei. Făcută de alţii, cum vor ei.

Am venit acasă plângând. Şi fiecare mic detaliu al societăţii româneşti m-a făcut să plâng iar, şi iar, şi iar. Fiecare mic detaliu, că ţine de bădărănie, de prostie sau de şmecherie.

Fiecare detaliu, că sunt gândacii de pe Otopeni, că sunt şobolanii din Gara de Nord, că sunt toaletele publice, că sunt ambulanţele care nu se mai opresc, că e traficul infernal şi şoferii tot mai urâcioşi, că e femeia de la ghişeu care nu are timp, că sunt ţiganii cerşind în intersecţii, că sunt…

După ani şi ani de călătorii, în Statele Unite şi Europa, care nu mi-au putut reteza speranţa că în România există un viitor, că în România se instalează cu încetul o ierarhie a meritelor, am revenit, în pragul Paştelor anului 2008, să rostesc, înecat în lacrimi: nu mai pot trăi în ţara mea.

Nu mai am patrie, decât oasele strămoşilor mei.

Şi nu am tăcut, cum îmi făcusem obiceul. Am spus-o, nu foarte tare, dar cât să mă audă tatăl meu. Tatăl meu, care ştie. Tatăl meu, care tace. Care şi-a mutat patria în fiul său. În speranţa că fiul său.

Şi marea inimă a tatălui n-a mai îngăduit. Fiul său, cu patrie cu tot, într-o mică nouă veşnică Eneidă. Palma cuvenită, sărutul necuvenit, patria pierdută, fiul pierdut. Ce ecuaţie uşoară, ce ecuaţie de zi cu zi în ţara mea ucisă.

Şi inima tatălui meu nu a mai îngăduit.

Dar ce e un infarct în România de azi? O banalitate. Am un prieten de-o vârstă cu mine care a trecut prin asta. Ce să te miri de părinţi? Pentru ei, e parcă o obligaţie.

Ce avem noi de făcut, cei care suntem la această vârstă a puterii depline, ce putem noi face în ţara noastră, pentru părinţii noştri, pentru urmaşii noştri?

Şi-am să tot plec şi-am să tot vin şi tot am să întreb, dar ştiu: răspunsul nu-l voi dobândi vreodată.

Privesc spre muntele din faţa casei familiei mele din Remeţi şi văd cum unde odinioară era păşune au înaintat arbuştii şi scaieţii.

Iarăşi o să mâncăm noi buruieni, ca pe vremea războiului, îmi spune un bătrân din sat.

Se aud greierii, tot mai grav. Toate păpădiile şi-au luat zborul.

Miercuri, la prima oră, drujba mea trezea cocoşii întârziaţi. Îi auzii pe vreo doi, pe la orele opt ale dimineţii, certându-mă că le-am stricat somnul. Le explic, în gând, că n-avui vreme să aştept după ei, să mă scuze. Nu o dată, s-a întâmplat să fie invers, aşa că suntem, cumva, chit. Curăţ de sălcii un teren lăsat în paragină de peste două decenii. Mă prinde primăvara, şi sălciile, îmi spune un bătrân, sunt ca râmele: tai una şi răsar două.

Sunt la Moara Ciuhandrului, pe Valea Iadului. Pe vremuri, un străbunic de-al meu, primar al Remeţiului, ţinea o moară vestită pe văile locului. Moara n-a supravieţuit, dar eu încerc să refac traseul părâului morii şi, poate, am să reuşesc să pun o nouă moară pe locul celei vechi, în amintirea unor vremuri ce trebuie că erau minunate.

S-a făcut spre orele zece, când vederea periferică sesizează un grup numeros de bătrâni adunaţi peste vale, pe drum. Mă opresc din truda mea să dau bineţe. Recunosc câţiva dintre bătrâni, pe alţii nu, dar înţeleg: toţi mă privesc, şi mă privesc cu dojană. Sau nu? Trebuie să ştie că locul a fost părăsit multă vreme şi se uită cu obidă la un tânăr care îşi face de lucru. Poate că, totuşi, mă privesc cu drag: tineri fiind, vor fi prins moara aceea şi le e cu bănat părăsirea în care a ajuns.

Trec puntea, căci una dintre bătrânele de peste vale îmi strigă ceva. Dar nu aud, Valea Iadului este singurul glas care se aude clar în preajmă. O recunosc. Nu îi ştiu numele, doar porecla: Pleanga. O bătrânica tare simpatică şi foarte cumsecade. Sărutmâna, îi zic, dzîua bună să vă dea Dumnedzău, le zic tuturor. Mi se mormăie un răspuns, nemulţumit. Trebuie că am făcut ceva prostioară, de toţi aceşti bătrâni mă privesc chiorâş.

Mă lămureşte Pleanga:

– Da pruncu mnieu, tucma astizi ţ-ai găsît di lucru?

Eu sunt foarte nedumerit: de ce azi nu e o zi bună de lucru? Soarele zâmbeşte pe un colţ de cer, nu ninge, după câteva zile albe ca vata, ce-o fi?

Tot Pleanga îmi zice, ca din carte: prunciu mnieu, dapu tu nu ştii că astizi îi pominire Sfinţîlor noşti părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi Vasili cel Mari, Grigori Cuvântătoru di Dumnedzău şi Ioan Gurî di Auru?

Am încurcat-o. Nu, nu ştiam, nu ştiu nici ce zi este, ştiu doar că acuma mi-am făcut vreme pentru treaba pe care o fac. Explicaţia nu ţine în faţa acestor atât de frumoşi bătrâni coborîţi din altă lume.

– Nu-l supara pă Dumnedzău, îmi spune unul dintre ei.

Nu vreau eu să supăr pe nimeni, darmite pe Dumnezeu! Gata, bag drujba în casă, securea după şură şi, împreună cu toţi cei opt bătrâni care mă privesc acum cu alţi ochi, la crâşma de alături, a doamnei Margareta, ce doamna rară!

Stăm ce stăm şi povestim ce povestim. Dar Pleanga tot nu e mulţumită:

– D-apu tu ieşti prunc fain, di ce ţ-ai lăsat barba cee spurcatî? Tre şi o tai pruncu mnieu…

Am înţeles să fac concesii: să nu îi jignesc pe bătrânii aceia frumoşi lucrând într-o zi lăsată de Dumnezeu spre nelucrare. Dar cu ei de barbă nu mă trag.

– Nana me, îi spun Pleangăi, păi cum îi amu: zâua asta îi lasatî di Dumnezău şi nu lucri mnicî, da barba di cini îi lasatî? Nu tăt di dânsu? Iaca, io nu vreu şi-l supăr pă Dumnezău, dacî mi-o lasat aşe o mândreţi di barbă, io şi bag brişca-n ie?

Pleanga mă priveşte ca lovită de fulger. Probabil n-a privit niciodată lucrurile în felul acesta. Dânsa ştie că tot bărbatul care se respectă îşi rade barba. Eu ştiu că barba mea e o prelungire a inimii mele şi nu m-am lipsit de ea de când a dat să-mi crească, numaidecât te lipseşti de iarbă. Îi spun şi asta Pleangăi şi celorlalţi: aşa cum pământului îi iei iarba de câteva ori pe an, să îţi hrăneşti animalele şi să îţi crească mai frumoasă la anul, tot aşa şi cu barba: o rad şi eu, de trei-patru ori pe an. În rest, e cu mine şi cui nu-i place, privească în altă parte!

Pleanga nu ştie pe unde să scoată cămaşa şi încearcă într-o direcţie moartă:

– Da nu să ma uitî nici o fatî la tini dacî ţîi barba iasta…

Na, Pleanga pricepe într-un final, ajutată şi de bărmăniţa care roşeşte de fiecare dată când îmi întâlneşte ochii, că nu e lipsă, că, vorba poetului, în barba mea, aborigenele văd un semn de prăsilă şi admite că, dacă ar fi mai tânără cu vreo 50 de ani, tot i-ar fi drag de mine, cu barbă cu tot.

Şi scormoneşte un alt bai: de ce nu mi-e barba sură.

Îmi este, îi mai spun. Pe dinlăuntru.

Revedem nişte imagini, filmate de noi cu ceva vreme în urmă. Încercăm, cu stângăcia cuvântului nostru, să punem în cuvinte frunzele şi sentimentele unor clipe aparte de care am avut parte, graţie norocului de a lucra pentru un film documentar despre România produs în Statele Unite. Ne-a spus, la un moment dat, producătorul, doamna Linda Dodd-Major: dragă Octavian, tu filmezi poezii; noi vrem să facem un documentar realist, care să impresioneze americanii în mod pragmatic; ne trebuie imagini de pe pământ. Ne-am  muncit apoi multă vreme să obţinem şi imagini… pământene: fabrici, oraşe, oameni în cotidianul modern, laboratoare de informatică… Nu ne-a fost prea uşor şi imaginile acelea le revedem acum apăsând butonul fwd al telecomandei. Tragem linie şi înţelegem: munca la acest film ne-a făcut să ne mai naştem o dată. Şi, plăcută surpriză, ne-am născut tot Român. Nici nu ne-am fi dorit altfel. Împărtăşim trei secvenţe, evenimente ale naturii şi ale umanului pentru noi, la care am fost martori, cu credinţa că acestea nu se puteau întâmpla decât în România, chiar dacă ele se întâmplă în fiecare zi, oriunde în lume.

 a. Roşia Montana. Pe şantierul arheologic. Dimineaţa devreme, lumină mică. O stâncă subţire şi lunguiaţă, în formă de semicerc, cu o gaură circulară în lateral stânga, cu un diametru de vreo jumătate de metru. Jos, în vale, prin deschizătura stâncii, câteva case de lemn. Le luăm în obiectiv, le apropiem la un pas de noi. O femeie trebăluieşte într-o curte. Munca din zori. “Ieşim” cu imaginea, în ritm de melc; se conturează, încet-încet, peretele stâncii, apoi deschizătura rotundă, apoi stânca întreagă, cu un arbust singuratec în vârful ei, apoi muntele din fundal. În spate se aude o bubuitură, dinspre minele din vale. O detunătură de dinamită, probabil. S-a crăpat de ziuă, iar noi privim la lume prin gaura unei stânci ca prin hubloul unui avion.

b. Pe lângă Turnu Roşu, cu faţa spre Făgăraş şi cu spatele la Olt. Un drum costiş, impracticabil cu maşina de aici în sus. Am urcat vreo zece kilometri, greu, prin hopuri şi peste pietre, imaginându-ne Dacia – maşină de teren. După-masă limpede. Vântul mângâie crengile uşor. Scoatem din traistă pita, clisa, brânza, ceapa, brişca şi ne aşezăm pe o piatră, pe marginea pârâiaşului ce şopoteşte vesel la vale. Un peisaj spectaculos, dar obişnuit nouă. Imagini din acestea recoltasem cu duiumul, fără a fi însă mulţumiţi până la capăt. Ceva le lipsea. Nu ştiam de ce anume aveam nevoie pentru a conferi vitalitate acestor colţişoare de paradis, pe peliculă. Mâncam aşezat, ardeleneşte, adulmecând, gata să povestim cu duhurile locului. Deodată, un zgomot, relativ ritmic, tot mai perceptibil, dar la fel de nenumit. Am rămas cu îmbucătura pe jumătate mestecată în gură. Trebuie să fi fost un mic război înăuntru nostru, pentru sunetul acela ciudat, neliniştitor pentru pustietatea în care mă aflam. Ce ar fi fost de făcut? Să pregătim camera, căci zgomotul se îndrepta spre noi şi putea fi ceva semnificativ pentru peliculă? Să ne repliem în maşină şi să gonim la vale, pentru că zgomotele creşteau în ecouri prelungi, amplificate de două stânci apropiate, probabil? Să luăm fluierul şi să zicem, pentru a îmblânzi dizarmonia şi agresivitatea naturii, jalnic Orfeu, cele câteva sunete pe care le ştim spune? Am optat pentru prima variantă, deşi decizia trebuie să nu fi fost lesnicioasă. A fost mai mult intuiţie decât înţelegere, însă a fost bine. “Tropotele cailor care au galopat prin veacuri mai răsună uneori şi acum”, ne-am amintit din CARTEA OLTULUI, căci tot eram aproape de Olt. Peisajul s-a umplut la un moment dat de scoborâşul a vreo zece cai, însoţiţi de un cavaler tăcut şi oarecum fantomatic. Cavalerul trac, pesemne. Pe urmă, din nou liniştea.

c. Albac, după o masă copioasă şi câteva pahare de vin la pensiunea Aurora, împreună cu prietenul Lucian Ţion, „învăţătorul” nostru în arta cinematografică. Hotelurile se notează cu stele, dar iată că pensiunile se notează, mult mai plastic, cu margarete. Pensiunea Aurora are două margarete lângă frontispiciu, pentru că e mai mândră decât altele. Dar în curte, margarete sunt poate o mie. Ne oprisem doar să filmăm un om muncind cu o betonieră primitivă, muzeul lui Horia şi două Ilene Cosânzene ce şedeau chiar în poarta pensiunii, ca un bun venit. N-am plecat fără un ospăţ, şi ne-am şi întors, de altfel, decuseară. Într-o curte, căutând indiscreţi peste gard, am zărit o scenă de o gingăşie irepetabilă. O mamă îşi drăgălăşea pruncul aşezat pe iarbă. Mama – tânără şi frumoasă, copilaşul – râzând cu poftă şi agitându-şi mânuţele, iarba – plesnind de un verde voios, punctată de margarete. Copilul, rupând o margaretă, oferindu-i-o mamei. Mama, foarte surprinsă, minunată chiar de gestul copilului. Copilul, rupând încă o margaretă, şi încă una, şi încă una, alergând nesigur, dar convins, aruncând margaretele în părul mamei.

Îmi povestea bunica, oarecând, că, pe vremuri, la cumpăna dintre ani, bătrânii obişnuiau, după urările şi închinările de an nou, să verse un strop din băutura lor pe podea şi să-şi pomenească toţi morţii. Şi cu morţii trăiam bine, îmi spunea bunica, darămite cu vii… Întru pomenirea tuturor morţilor mei, întru gândul acesta bun al bătrânilor mei, transmis cu obligaţie de bunica mea mie, rescriu un discurs funebru ce împlineşte patru ani.

Trei dimineţi în urmă, un om cât o minune a plecat la alte minuni. Pe numele lui pământean, Viorel Horj.

Călătoream, trei nopţi de-acum, în noaptea dinaintea acelei dimineţi, peste dealul Stânei. Stelele zăceau pe cer ca într-o ciupă de copil, îmbăiate de lumina lunii. La fiecare cotitură, câte o bufniţă se încrunta către călătorul singuratec ce eram. Câte stele, atâtea bufniţe. Nu văzusem niciodată atâtea stele, atâtea bufniţe. Era o tăcere de peste tăcere, neagră şi alburie, albă şi negricioasă. Pe lângă Cârligate, o coţobâră mi-a tăiat calea, iar apoi, un pui de vulpe jucăuş s-a întors din pădure pe drum, din deal în vale, însoţindu-mă până la Murgaşu.

Am zăbovit acolo, la izvorul de unde beam apă cu bunicul meu, pe când învăţam să iubesc pădurea. Pe când învăţam să iubesc oamenii. Pe când învăţam să iubesc stelele.

Pe când nu învăţasem să ascult bufniţele.

Din ciupa aceea de stele s-a fost stins o stea. Pe bucata aceea de cer, unde lucea, s-a boltit întunerecul, amintind lumina care nu mai era.

În după amiaza aceasta, Viorel Horj se lasă dus pe drumul pământean de pe urmă, acolo unde a socotit a-i fi dintotdeauna locul: în satul unde i-au cântat pentru prima oară cocoşii.

L-am iubit de copil, de când mi-a dăruit O mie de lucruri, cărticica lui de versuri pentru copii cuminţi, şi mi-a zis: să fii fericit! Ce este fericirea, l-am întrebat, când crescusem, şi mi-a cântat un pogon de versuri, şi mi-a recitat din fluier. Urmăream cu sârg să găsesc o chichiţă în citatele latineşti de care traista memoriei sale era plină. Mă dau bătut acum, când paharul de vin pe care l-am cerut pentru domnia sa la cârciuma unde ne vedeam până odinioară nu îl bea nimeni.

Bea-l, Cezare! Bea-l, e destinul nostru de fii, să bem până la fund paharele de vin nebăute ale taţilor noştri! Şi recită, cu recitarea tatălui tău:

Şi vom călători odată

Pe unde n-am mai fost nicicând,

Cu umbra plopului rotată

Alunecând, alunecând…

(se întâmpla în 10 iulie 2004; doar mie îmi pare, Cezare, ori paharul tot plin e?)

O veche vorbă Românească de duh pretinde că două lucruri nu se pot pe lume: găsi măduvă în fier şi ridica scară la cer. Pentru a ajunge totuşi cât mai aproape de cer, Românii au construit o şosea care tranzitează Munţii Făgăraş, cei mai înalţi munţi din lanţul carpatic Românesc. Această şosea, ca şi multe alte realizări Româneşti, se întâmpla pe vremea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Românii trăitori pe vremea acestei dictaturi au avut, în mare, mult de suferit. În plan abstact, însă, prin realizările sale de dincolo de persecuţii şi îngrădiri, această dictatură a fost, probabil, unul din segmentele cele mai eficiente de dezvoltare a acestei Ţări. Şi, pentru că toate drumurile pleacă de undeva, drumul pe care Românii se urcă spre cer au hotărît arhitecţii lui Nicolae Ceauşescu să pornească tocmai din cetatea lui Neagoe Basarab, Curtea de Argeş, şi trecând pe lângă castelul de la Arefu al întruchipării justiţiei sociale în evul mediu, Vlad Ţepeş. O realitate care vorbeşte mai mult decât o metaforă.
Ajuns în vârful muntelui, ridici mâna şi culegi stelele de pe cerul României. Aşa e orânduită această Ţară, ca atunci când vrei să te cobori de lângă cer înapoi pe pământ, printre oameni, să treci printr-un spaţiu intermediar, ca un halou, dar nu mai puţin mistic: pădurea. O pădure înaltă, curată, verde. Legendele spun că Muma Pădurii, un fel de spirit primordial al copacilor, colindă pădurile şi ceartă arborii care sunt strâmbi şi noduroşi. Dacă asculţi bine, o poţi auzi muştruluind specimenele care strică ordinea estetică. Pe urmă, din nou linişte. Liniştea care pregăteşte ceva. Apoi, vântul frunzărind pădurea ca pe o carte demult ştiută, în căutarea unui anume fragment. Din stânga tabloului, o pasăre, la început de zbor. Acel zbor pe care Brâncuşi a vrut să îl prindă în piatră, între pământ şi cer.
Ne îndreptam, a nu ştiu câta oară, spre unul din satele acelea superbe de la picioarele Făgăraşului, spre Racoviţa. Sunt mai multe Racoviţe în zona Sibiului şi a Vâlcei, dar această Racoviţă are privilegiul de a înfăţişa una dintre cele mai zguduitoare privelişti ale Munţilor Făgăraş. Aşezată între Turnu Roşu, de unde începe Cărarea Şoimilor, des folosită de turiştii amatori de deambulări montane, şi Avrig, Racoviţa e locul unde timpul a stat o secundă în plus, în admiraţia împrejurimilor. A stat, şi e spre folosul omului modern, care şi-a pierdut rădăcinile, pentru că o trecere prin Racoviţa i-ar putea răscoli amintirile şi nostalgiile vremilor cuminţi de altădată.
Chiar la intrarea din sat, cum vii dinspre Tălmaciu, după ce ai lăsat drumul principal dinspre Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, tocmai înainte ca Oltul să-şi dezgolească splendorile, este o fântână cu cumpănă din lemn, cu apă sălbatecă, dătătoare de putere. N-am fi ştiut să bem cea mai bună apă, dacă lângă fântână nu se pomenea un personaj – cum spunem noi, modernii – pitoresc, un moş îmbrăcat în straie tradiţionale, fără nici o treabă, căci era duminică după-masa. Sprijinit într-o botă, cu părul alb şi bogat ieşind de sub clop – ca de sub stâncile Făgăraşului cascada Bâlea -, moş Nisă (de la Dionisie), lângă fântâna cu cumpănă, a fost, socotim, una dintre cele mai emoţionante imagini pe care le-am surprins pe peliculă, în întreaga naturaleţe, netrucată de nici un aranjament şi de nici un fundal care să spulbere eternitatea momentului. L-am filmat la început pentru două minute, din diferite unghiuri, nu însă şi în diferite ipostaze, încă, pentru că moş Nisă ignora entuziasmul cu care ne foiam în jurul lui. Nu ne-a acordat nici o atenţie, era ca o sculptură vie, n-a mişcat nici un muşchi, n-a aruncat nici un ochi spre cameră. Doar într-un târziu, s-a clintit şi moş Nisă, scăpat ca din vis, spre noi: amu ajunge. Ajungea şi nu prea. Fără să ştie el, fără să avem idee ce va ieşi, am lăsat camera să meargă încă vreo zece minute, cât a durat conversaţia noastră. Recuperez un singur gând al lui moş Nisă, imprimat pe camera video. Zice moşul nostru, după ce îi explicasem cum puturăm mai bine pentru ce îi “furasem” chipul pe film: d-apăi dac-ar şti americanii câtu-i de frumoasă Racoviţa noastră, s-ar muta aici.
Dacă zeiţele din fabulele greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, scria Miron Costin, ar fi venit desigur aici din Olimpul lor.
Am privit Olimpul de aproape, dar, dincolo de bravada mitologică, nu s-a lipit prea mult de ochiul inimii noastre. Făgăraşul, însă, Făgăraşul este muntele care a cernut cele mai profunde sentimente în sufletul nostru, dintre toţi munţii ce ne-a fost dat să îi vedem. Roci cristaline în suflet, din rocile cristaline ale Munţilor Făgăraş. Numai o traversare a locurilor acestea pe şosea (notată 7C), şi ar ajunge, credem, oricui, pentru o magnetizare definitivă. Păcat că drumul e deschis doar câteva luni pe an, din cauza zăpezilor abundente. Dacă cineva ne-ar spune că n-are decât două zile la dispoziţie să viziteze România şi ne-ar întreba ce poate să vadă aici să-l facă să revină pentru mai mult timp, l-am trimite fără ezitare la Curtea de Argeş, să urce spre Vidraru, de unde să arunce un ochi spre castelul de la Poienari-Arefu, să continue apoi pe şoseaua ce şerpuieşte de-a lungul lacului pentru vreo 30 de kilometri, şi aşa mai departe, până la Bâlea Lac, cel mai mare din cele 70 de lacuri ale Făgăraşului; să-şi tragă răsuflarea, pentru că splendorile locului n-au ajuns, încă, la apogeu, deşi, deja, s-au adunat atâtea, c-ai vrea să te faci piatră, numai să rămâi acolo pe veci.
Suntem la 2045 de metri şi am trecut printr-un tunel săpat în munte lung de aproape un kilometru. Pe versantul sudic, la 800 de metri, se zăreşte o cabană, pe un fel de insulă a lacului, de unde se poate face o plimbare cu telecabina până la Bâlea Cascadă şi retur. Mai e puţin şi începem coborîrea. L-am ruga pe călător să purceadă la scoborîre spre seară, pe o zi senină. O mie de apusuri de soare la mare nu fac cât un apus coborînd 7C-ul spre Cârţa. Soarele e jos, sub munte, cu braţele deschise, în culori diafane, în unduiri eterice, iar tu te scurgi, cu munte cu tot, în nadir.
Acolo şezum şi plânsem. O zangă se odihnea pe cer. Clopotele oilor, departe. Stam în genunchi, cu mâinile vlăguite de delirul splendorii, şi am cules o ultimă imagine a paradisului: o furnică, cu povara în spate, răzbătea costiş spre pisc, purtată de vânt. Am sărutat această furnică cu buzele strânse, într-o apăsare uşoară, să nu o distrugem.