arhivă

Arhiva etichetelor: poezie

Te uită, femeie, ce tril triumfal

privighetorii-i atârnă de cioc!

Aripile-i trec prin nori parcă-s foc.

Îi pare că zboru-i un zbor colosal,

se-avântă spre soare şi-i loc

pentru zboru-i banal.

Dar vulturul o-nhaţă de pene, de cioc,

crestându-i trilul solemn pe mijloc.

Te uită, femeie, ce tril triumfal

vulturul poartă acum la breloc!

Şi trilul sună, degeaba, banal.

În arc încordată săgeată-otrăvită

prada adulmecă şi-o rupe de zbor.

Săgeata, ea însăşi, e-acuma vrăjită

şi-un tril triumfal se-avântă spre nori.

Chiar mâine săgeata va ucide un cerb,

topindu-şi în el al trilului verb.

Te uită, femeie, un cerb…

Pe masa copiilor e binevenit,

se bucură vânătorul căzut în decor.

Zeul trebuie numaidecât cinstit.

Coliba, flămândă, ovaţionează în cor.

Te uită, aceasta e lumea, femeie!

Ascunsă-ntre oameni, doar tu îmi eşti zee.

Şi-acesta e trilul ce-l cânt triumfal.

Prin viaţa aceasta voi trece banal.

Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997

Anunțuri

Nu te-am aşteptat, femeie,

şi tu-ai venit nechemată

arătându-mi buza prăpastiei, lată.

Nu mi-am întors o dată capul

înapoi, să nu te pierd, de teamă,

sorbind neogoit din a iubirii

nesecată, dulce zeamă.

M-am despărţit de tine

cum se desparte zeul de oameni.

N-am ştiut cât de bine

cu moartea tu te asameni.

Nu te-am văzut goală şi poate nu trupul ţi l-am iubit.

Nici glasul nu ţi l-am auzit, femeie, vorbind,

doar inima plină, -n bulboane grăbit clipocind.

Paşii ţi i-am semănat până a-ţi afla talpa.

Cu flori te-am îmbrăcat până a-ţi muşca alba

carne; până a te mânca; până a te înghiţi.

Ca zeu, nu ca bărbat, am prins a te iubi.

Ţie, zee, nu femeie, m-am dăruit a mă jerfi.

Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997

Am plecat făr-o vorbă, făr-o mângâiere, făr-un sărut.

Am zăbovit în poartă şi poarta m-a durut.

Ai zăvorât-o însă pe dinăuntru şi

când mi-am lipit urechea de geam

ţi-am auzit bătăile inimii.

Mai târziu m-am întors până-n prag şi vegheam,

te auzeam cu sughiţuri cum plângi şi tăceam.

A trece atâta vreme de-atunci…

Oi veni de departe şi-oi auzi că ai prunci.

Te-oi zări din întâmplare pe drum

şi mi-i spune că-n tine

amintirea mea toată-i scrum.

Mi-a venit însă cu greu să te-ntreb

de ce mai porţi inelul acela cu cerb,

de ce te-mbraci uneori ca şi când

ai veni la mormânt să mă-ntâmpini plângând,

de ce la fecior îi zici octavian

şi-i iute la mânie

ca pe limbă o rădăcină de hrean

şi de ce atunci când eu nu te văd

o lacrimă-ţi curge din ochi

şi-apoi un prăpăd…

Femeie, mi-i tare dor de tine!

În sufletu-mi, printre ruine,

tu, rătăcind, singură eşti vie.

Dragostea noastră moartea n-o ştie.

Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997

Să ştii, femeie, pe buza prăpastiei, lată,

şi soarele mi-a părut răsărit din covată.

Covata aceea în care tu

îmbăiezi pruncii. Aşa-mi păru.

Aşterne-mi masa şi vino să-ţi cânt

poemul acesta ce-mi susură-n gând!

Aşterne-mi pe masă şi brânza, şi clisa,

nu uita pălinca, proscrisa!

Căci am să închid ochii

în braţele tale

şi am să mă scald în lacrimile tale

ca în apa dulce a Lethei!

Pentru că totuşi,

murim. Murim şi nu ştim. Murim şi venim

în faţa zeului

dragostea să ne-o spovedim.

Aşa că oameni, să închinăm cu ţoiul de pălincă!

Iar tu, femeie, să ne iubim, fiindcă

de tine nimic nu mă desparte.

Nici oamenii.

Nici preasfinţia ta, moarte.

Vom fi departe, -n moarte, ne vom iubi senini

pe malurile Lethei, printre platani şi crini.

Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997

Astăzi nu mai sunt crud. Astăzi nu mai răzbun.

Mă uit în spate: viaţa. Din viaţă iese fum.

Şi cum să cred în viaţă, când ea se face scrum ?

Am s-o aştern sub vânt, la margine de drum.

Acolo am s-o arunc, sub pietre am s-o pun.

Tone de femei mi-au pipăit inima,

dar una singură mi-a usturat-o: ea.

O, femeie, tu mi-ai împroşcat sufletul

cum împroşti cu piciorul un cuib de furnici!

Gândul la tine mă face tot arici.

Mă-nec încet în seară ca-n nămol.

E parcă neagră aripa morţii sol.

Pe cruce, trei cuvinte ca un bici:

ehei, octavian blaga a trecut pe-aici,

a iubit o femeie, a ucis un arici!

Ehei, octavian blaga a trecut pe-aici,

a suflat o păpădie, a iubit o femeie,

pe umerii lui şed câţiva copii mici…

S-a răstit la moarte şi-a întrebat-o: ce e ?

Căci moartea s-a prins prin sângele-i să treacă –

e voie, niciodată nu l-a-ntrebat dacă.

Dar, ehehei, octavian blaga

a închis moartea în venele lui

– aedul nu dă socoteală nicicui -,

doar noaptea câteodată o lasă să mai iasă,

să pască printre stelele albe

întinse lung pe masă.

Octavian blaga a fost un copac, într-o zi,

ale cărui crengi erau braţe deschise,

deşi ostenite de-atâta iubire.

O, femeie, de dragostea lui mai ai ştire ?

Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997

Bine-ai venit în sufletu-mi, femeie!

Când stăm pe beznă, la lumină, seara,

şi lumânarea-aprinsă îşi picură ceara,

cu gura ta ce amiroase-a fluturi

pe buzele-mi amare lin aşezi săruturi.

E poate dimineaţă seara

în sufletu-mi când caţi

cu lumânarea…

Dar cred că am tăcut

când tu, ştergându-ţi fruntea apăsat,

simţind puterile că te-au lăsat,

ai întrebat: mai o fi mult ?

Plecasem de cu noapte de acasă.

Căldura e acum şi roşie, şi deasă.

Ai vrea printre fagii rotunzi să ne-ascundem

şi iar mă-ntrebi: unde suntem ?

Te-acoperi cu umbre mânioase de pin

şi mă ameninţi lung la tine să nu vin.

Îmi stă un vers pe inimă. Ţi-l spun:

ceva cu iarbă tristă, pace şi tutun.

Mânia-ţi creşte deodată şi mai mare.

Ai să mă-nghiţi cu haine,

îţi spun că mi se pare.

O, tu, privighetoare,

nu ţi-au ieşit prin suflet răni amare,

n-ai gâtul gol şi penele murdare –

de când uitat-ai inima în soare ?

Până la capăt cât o mai fi oare ?

Nu-i cine mă-ntreba,

în ochi zvârlindu-mi sare,

de când te-ai aburcat la umbra unui brad.

Cu rugăminţi la picioare degeaba îţi cad.

Floarea, grea de polen, stă să cadă.

Nici o albină nu trece s-o vadă.

Ca-n crengi s-a prins vântul

de pletele mele. Mă opresc.

Dincolo – cerul sumar

îmbrăcat. Un semn îi cerşesc

că dragostea noastră nu-i în zadar.

Că sufletul mi-e fără noimă amar.


Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997

Acest dialog a avut loc la sfârşitul anului 2007, deci înainte de moartea poetului Cezar Ivănescu, şi face parte dintr-o discuţie amplă cu poetul Ion Murgeanu despre poeţi şi poezie.

OCTAVIAN BLAGA Ştiu că aţi devenit membru al Uniunii Scriitorilor în aceeaşi şedinţă cu Cezar Ivănescu. Înainte vreme, parcă îi ceruserăţi lui Geo Bogza o recomandare în acest sens. Însemna ceva să faci parte din Uniunea Scriitorilor la acea vreme?

ION MURGEANU Nu numai atât; am debutat cu poezie în aceeaşi rubrică de “Cenaclişti bârlădeni”, într-o pagină culturală a ziarului Flacăra Iaşului, august 1959, împreună cu Ion Iancu Lefter şi Cezar Ivănescu. Poezia lui Cezar se intitula Comunistul; ale mele deschideau coloana şi se intitulau Tinereţe şi Împlinire. Erau convenţionale, dar nu şi compromiţătoare… Da, ne oprise pe stradă, la Bucureşti, Constantin Chiriţă, autorul CireŞarilor, un uriaş blând, bârlădean şi el la origine, om puternic în Uniunea Scriitorilor în acea vreme, secretar de partid, cel mai bun prieten al lui Nichita Stănescu, pentru care a şi făcut tot ce se putea face să-i amâne moartea iminentă din cauza consumului excesiv de alcool…ne oprise, deci, chiar în faţa Uniunii şi ne-a întrebat, voi ce faceţi, nu v-aţi depus dosarele să intraţi în Uniune, e în curând o şedinţă şi ar cam trebui să vă grăbiţi…Era prin anii 71/72 şi lucrurile deja se precipitau…Cu Cezar eram foarte legaţi pe-atunci el a lucrat o vreme la Almanahul literar, în chiar sediul de la Şosea al US, eu mă adaptam mai greu după venirea la Bucureşti…dar ins riguros în felul meu, îmi depusesem dosarul şi i-am spus lucrul acesta şi lui Chiriţă, numai că el ştia totul, ce era cu dosarul depus de mine, altfel nici nu-şi mai răcea gura: “Vezi cum l-ai depus şi unde, nu ai nici un dosar scos la înaintare”…De rău ce eram de clanţă prin cafenelele literare ale timpului securiştii de la Uniune mi-l mătrăşiseră… ori mi l-au dat la o parte… nu mai aveau nevoie de încă un element turbulent în instituţia scriitorilor…Tinerii scriitori cereau deodată prea mult şi atunci unii au fost potoliţi prin mijloace specifice de seducţie, burse de creaţie în Germania, Ioan Alexandru şi Gheorghe Pituţ, în America, Ana Blandiana şi Adrian Păunescu. Noi nici membri nu eram încă, iar Dl Chiriţă avea dreptate: am mers să întreb la biroul de personal al slăvitei instituţii de pe Şoseaua Kiselleff şi funcţionarele unse cu toate alifiile de acolo mi-au spus că nici vorbă de aşa ceva; nici nu a existat vreodată un dosar cu numele meu, dar dacă a spus tov. Chiriţă atunci este bine să vă faceţi unul, dar să vă grăbiţi…Cezar poate că-l avea gata făcut, în ciuda aspectului său din acei ani, de “ins refuzat de destin”, el a fost totdeauna pe fază, un om mai realist decât mulţi şi care şi-a dirijat bine şi exact “cariera literară”, cum avea el să o numească mai târziu, după consacrarea cvasi-definitivă; pentru mine cuvântul “carieră” pus lângă “poezie” era încă oribil zis. Dar am ţinut cont de sfatul tovarăşei de la cadre şi-ntr-un avânt susţinut de îngerul meu păzitor dintotdeauna am făcut cererea, am completat formularul de cadre şi am pus cele două cărţi apărute până atunci, Repaose şi Confesiunea, dar la recomandări am dat explicaţii scrise: în dosarul “pierdut” avusesem recomandări de la A. E. Baconsky şi N. Manolescu, deci în locul lor, care se pierduseră (cum şi la ce mod nu mă mai interesa) am pus scrisorile care însoţiseră recomandările trimise la Botoşani de cei doi , însă şi singura scrisoare pe care am primit-o vreodată de la Geo Bogza, după ce-i trimisesem cu dedicaţie prima mea carte Repaose: “din oraşul naşterii lui Eminescu în care trăiesc omagial…” Geo Bogza îmi răspunsese ceva asemănător “Îl salut pe poetul de la Botoşani din oraşul lui Eminescu” şi îşi desenase sigla sa din acea vreme: plopul fără soţ eminescian… Aşa am intrat în Uniunea Scriitorilor fără nici o problemă de data aceasta. Da, era o performanţă să fii primit în Uniunea Scriitorilor, şi cred că a şi rămas până azi, deşi în ultima vreme numărul membrilor impostori a crescut alarmant, în timp ce mulţi scriitori autentici rămân încă pe dinafară…

Când l-am reîntâlnit pe Dl Chiriţă i-am mulţumit şi i-am spus că aş cam fi bun de făcut cinste. Eram şi am rămas până azi un om îndatorat “de profesie”…Bine, când te mai duci acasă să aduci un rachiu din acela tare de la Popeni…Cunoşteam prea bine sortimentul dar nu cred c-am mai ajuns cu sticla la bătrânul “cireşar”; m-a luat tot el până la urmă, cu dânsul, într-o excursie literară de pomină şi de carnaval, în iubitul nostru oraş de baştină Bârlad, în care el era pur şi simplu divinizat. Constantin Chiriţă era la origine fiu de intelectuali rurali, dascăli sau preoţi, învăţase la “Codreanu” poate, însă fusese catapultat din cauza “originii” ca muncitor în fabrica de rulmenţi de la Bârlad, pe baza acestui stagiu se afirmase el mai târziu în partid…Ceauşescu personal îl invitase la el să-l felicite pentru “CireŞarii”, carte pe care şi copiii lui o citeau, o citiseră, şi l-a întrebat ce fel l-ar putea ajuta… uriaşul cel blând i-a răspuns simplu, e de-ajuns că m-aţi invitat să mă cunoaşteţi…Aceste fente ale viitorului dictator dădeau excelent la popor şi chiar şi-n elitele intelectuale la începutul “epocii de aur”…Apropo, cred că ştii cine a inventat sintagma “epoca de aur,” “ o adevărată epocă a lui Pericle”: nu altul decât megastarul disidenţei, mai mult post-festum, Dl Octavian Paler, care pe-atunci era directorul general al televiziunii… însă noi nu numai pentru asta l-am iubit pe Dl Paler. Zaharia Stancu, în schimb, la întâlnirile scriitorilor cu Ceauşescu făcea anume să-i alunece o literă din numele lui Pericle cel invocat prima oară de Dl Paler. Da, da, dvs. sunteţi un adevărat Peric(o)le!A avut şi “epoca de aur” hazul ei; altfel cum…Scriitorii se mişcau bine la începutul ei şi mai ales erau foarte bine primiţi oriunde în ţară. Pe drum în tren, în acea excursie literară la Bârlad, Dl Chiriţă se plânsese de Cezar; eu îi păream blând ca un miel şi smerit tot ca acesta înaintea sacrificării pascale… Îşi va fi păstrat buna părere şi după tot ce am făcut eu atunci la Bârlad, după tot ce am “conferenţiat” pe la şezătorile de la liceul “Codreanu” (mare succes mare în rândul elevilor cu povestea transfugului de altcândva şl a nesupusului) şi la Teatrul de Stat, unde am citit un lung poem “incendiar” de i-am pus pe securiştii locali, în timpul lecturii şi-a “interpretării” lui… să-şi ia notiţe?! Pe urmă, după ce securiştii m-au chemat în anchetă la sediul din str. Oneşti de la Bucureşti, cum am scăpat de la ei, m-am dus glonţ la Uniune “să informez conducerea” (băieţii cu ochi bleu îmi sugeraseră mai bine să nu) şi întâmplător am dat tot peste Dl. Chiriţă, de fapt la tovarăşul secretar de partid, chiar dacă eu nu eram membru şi l-am “informat” pe dânsul, chiar începusem să mă tem, navigam totuşi atât de singur în barca mea cât nuca, pe marea timpului, care devenea tot mai tulbure deodată şi vânturată… “Dă-i în măsa Ioane crezi că pe mine nu mă urmăresc.” Acesta a fost răspunsul “secretarului de partid” al US. “Tu cată-ţi de treabă şi scrie în continuare poezii minunate.” Sunt mai multe de spus, dar cu acestea mă opresc aici.

Cam tot la fel aveam să ajung şi cetăţean al Bucureştilor cum am ajuns şi membru al Uniunii Scriitorilor: prin “ordonanţă de urgenţă” şi pe ultima sută de metri; mutaţia ce mi se refuzase ani de zile am obţinut-o într-o jumătate de ceas după o conversaţie la comandantul circăi 8 de Miliţe de care aparţineam şi la care am mers să-i spun că plecam pe teren de la România liberă, era un congres al partidului, dar ce treabă aveam eu cu partidul nu i-am mai spus: niciuna, şi tocmai îmi expirase buletinul, voiam o adeverinţă temporară, parcă aşa i se spunea; comandantul, însă, băiat drăguţ ceru cafele şi borviz şi-n timp ce i se plângea tovarăşului de la ziar, că au personal foarte mic tocmai la evidenţa populaţiei a dat şi nişte telefoane “jos” la care eu chiar nu am fost atent ce spunea el acolo pe limba lor de miliţieni: la plecare, vrând să spăl putina cât mai repede din blestematul de sediul al circăi, unde mă purtasem anapoda, ca un infractor, credeam eu, căci minţisem, ori săvârşisem cel puţin o impostură, cu partidul, congresul, delegaţia unde aş fi mers să scriu ceva pentru ziar ş.c.l, fiorosul ofiţer de la ghişeul din spatele căruia mă umiliseră ani, luni, zile, ore întregi, în chestiunea “buletinului de capitală”, mă strigă simplu, ca pe o rudă a lui de la ţară, cineva foarte apropiat şi cunoscut. Nu veniţi să vă luaţi buletinul? Poftim şi semnaţi aici, am auzit că trebuie să mergeţi în delegaţie cu congresul, drum bun tovarăşu!… Nu mi-a făcut cel puţin cu ochiul complicitar, era foarte serios şi convins că eram cineva cu pile, poate chiar ruda din provincie a comandantului său. Aşa funcţiona sistemul, deci, la Miliţie, şi aşa funcţiona de fapt şi la Uniunea Scriitorilor, înţesată şi plină până-n vârf de paznici şi de securişti, de băgători de seamă la toate nivelurile, şi prin toate aparent boereştile/elegante birouri cu tot coconetul lor provenit din rudele foştilor scriitori putreziţi prin închisorile comuniste, îngrămădite acolo ca ştiutoare de limbi străine şi de făcut amor, mai ales de boier Zaharia Stancu, în mod sigur cel mai mare preşedinte al scriitorilor din postebelic şi până-în prezent (inclusiv actualul preşedinte/“canonicul” N. Manolescu o recunoaşte). Nu ştiu ce ar fi urmat dacă ar fi câştigat Cezar Ivănescu, alegerile la US… tot un fel de potop ar fi fost, mai puţin ipocrit, dar inclement şi sectar… sunt convins!

OCTAVIAN BLAGA Ce vă mai leagă de Cezar Ivănescu? Om şi poezie…

ION MURGEANU Aş fi fost înclinat să răspund cât mai scurt la întrebarea aceasta: Sunt liber de Cezar Ivănescu. Însă m-au biruit din nou trecutul şi sentimentele mari din trecut; a existat, trebuie să recunosc, în sfârşit, o “vasalitate” a mea faţă de om şi poet, pe care mi-am construit-o şi asumat-o singur ani de zile… Omul e puternic pe latura lui demonică şi fascinează, dar are şi fragilităţile lui nu mai puţin seducătoare; despre poet ştii, se recomandă prin poezia lui. În prima mea carte cu titlul Turnul Onoarei, Cartea Românească, 1987, există un mic poem cu titlul “Inocentul”, pg. 68. Dă-mi voie să ţi-l recit încet, monoton: “ Mi-era prieten şi credeam/ în geniul lui mai mult decât în mine,/ dar nu ştiam nici unul ce departe/ îi poate duce orgoliul pe cei foarte apropiaţi./ Nu ne-am vorbit pe urmă ani de zile./ Nici nu-l mai salutam; din umbră/ îi urmăream fireasca evoluţie./ De câte ori credeam că mă înşelasem/ candoarea răsturna în faţa mea/ o mare agitată în plin soare:/ frumoşii ochi ai Inocentului/ intenşi/ privindu-mă cereau iertare/ trecutului învins./ Nici timpul nici furtunile/ nu au putut clinti vasul de preţ/ al admiraţiei;/ vechea duioşie a sufletelor când ne atinge, chiar în treacăt,/ rămâne lângă noi pe gânduri./Iar naufragiile risipesc trecutul: ravagiile lor nu mai contează…” Veni pe urmă “libertatea noastră” şi-n timpul mineriadei din Piaţa Universităţii lui Cezar i s-a întâmplat un lucru cumplit. Agresat împreună cu alţii şi bătut în sediul unei redacţii, la un etaj al unei clădiri de pe b-dul Magheru, poetul fu salvat printr-o minune, fiind recunoscut printre victimile ignobilei agresiuni de cineva, unul din foştii securişti ai “epocii de aur”. Nu am ştiut nimic de el mult timp decât că se agită cu nişte “amatori” în fond să pună din nou pe picioare străbunica Societate a Scriitorilor Români. Latura lui violentă, dar mai ales coprofilia din articolele lui nu mi-au plăcut niciodată. În acea perioadă a pornit mai multe reviste, dar înjura cât încăpea mai ales într-o foaie intitulată Baricada. Nu ne vorbeam, de data asta dintr-un capriciu al lui, deşi noi locuim foarte aproape, nici cel puţin la două străzi, am zice, peste drum: eu stau pe latura cu blocuri a zonei Dacia, dinspre Foişor, pe Moşilor, el în zona nedemolată încă “de nebun”, pe strada Bisericii Silvestru, unde noi mergem şi azi, după ce părintele Galeriu nu mai este, la slujbele de dumincă, atât cât ne ajută răbdarea şi cât nu ne învinge perversa fire “analitică” din subtext…În fine. N-am ştiut nimic ce s-a întâmplat după mineriada “criminalului de Iliescu” (C.I. dixit!) din acea primăvară funestă pentru mulţi. Dar într-o seară s-a postat în faţa mea Mary, minunata Maria, una din cele mai sfinte şi curate soţii din câte vor fi avut marii poeţi, atât de dificili totuşi, din istoria noastră literară. Blânda Mary: era cu lacrimi în ochi: Ioane, vino la Cezar şi-l scoate din casă, numai tu poţi; stă închis şi nu mănâncă şi aproape nu bea nici apă de mai multe luni… nu vrea să vadă pe nimeni, nu mai vine nimeni să-l vadă. Spune-i, am rugat-o pe Mary, că eu vreau să-l văd, vreau să treceţi strada ca altădată şi să veniţi pe la noi. Au rămas de legendă reuniunile de la Sf. Ioan, de la noi, din “epoca de aur”, şi nu numai de atunci. Din păcate, evocând acele “împotriviri”, acea dizidenţă gălăgioasă totuşi, care nu trecea nevăzută/neauzită, şi conspectată de securişti (uşă-n uşă cu mine locuia familia principalului aghiotant al lui Const. Dăscălescu, ultimul prim-ministru ceauşist), mi se pare că chiar în al cincilea anotimp, am mai evocat aspectul, dar numele lui Mary mi-a scăpat atunci dintr-o înşiruire de musafiri de profesie pe la noi iar nu de ocazie… Mary a lui Cezar mi-a reproşat blândă, cum era de obicei şi “învinsă” lucrul acesta: Eu oare nu meritam să fiu trecută acolo?! Nu am putut să-mi iert şi reproşul ei m-a urmărit până-n ultimele clipe când am mai văzut-o în viaţă, cumplita boală care a terminat-o, tânără încă, şi aplecată cu stăruinţă, pe mari proiecte ca traducătoare (ar fi urmat să traducă în franţuzeşte, între altele, Istoria… lui G. Călinescu) nu a cruţat-o deloc… Penultima oară în biserica noastră Silvestru plângea în hohote singură, singură şi nemângâiată de nimeni… iar ultima oară, în acelaşi loc, la Alimentara, unde mă oprise, să mă roage să-l caut pe Cezar cel necăutat de nimeni, după cumplita mineriadă şi efectele ei, mi s-a postat de asemenea în faţă: “Uite, Ioane, ce a mai rămas din mine… nimeni nu mai are nevoie de mine…” şi a izbucnit din nou în plâns… Din falnica ardeleancă de pe Valea Bârgaielor, Muza lui Cezar, (“Alba”, “Mândra Mărie”, “Sora Soarelui”) devenise o umbră, o fantă albă încă de lumină ce se stingea cu încetul… Unde era Cezar atunci?! “Lasă, nu-mi mai vorbi de Cezar…”

La strigarea ei disperată, din anul mineriadei, reuşisem până la urmă să-l scoatem pe Cezar din muţenia lui îndărătnică şi din autorecluziunea sa. O rugasem pe Elena, “preferata lui”, când o să-l vadă pe stradă, sau la “Alimentara” să-l invite chiar ea la noi, cu toată “şleatha.” “Cum să-l văd pe stradă, dacă spui că de luni de zile stă închis în casă şi nu comunică cu nimeni?!” Îngerul îmi şoptise chiar atunci altceva. Mary s-a dus acasă şi i-a spus că s-a întâlnit cu Ion şi el vrea să te vadă şi să vă întâlniţi. Cunoşti povestea lui Parsifal şi mitul Regelui Pescar care zăcea în palatul lui, într-un timp indefinit, şi toate în jurul lui se ruinaseră şi toţi ducii, toţi cavalerii care veneau de departe să-l viziteze, încercau să-l scoată din apatie şi nu puteau… Am avut aici rolul lui Parsifal, flăcăul dintr-o bucată, care conform părerii lui Mircea Eliade, dintr-un eseu publicat prin anii 30/XX, mergând şi el la palat, ar fi spart ghinionul, şi apatia generală, punându-i reglui pescar “întrebarea justă.” Era în legătură cu Marele Graal, potirul care stătea la vedere sub ochii lor, dar nimeni nu întreba ce conţinea el…Şi deodată totul în jur a început să se reanime şi vesela viaţă din nou a cuprins viaţa palatului iar Regele Pescar însuşi reveni la viaţă şi la har. La fel şi Cezar. Puţin după aceea sună la interfon cu toată ceata ( avea o vorbă: “Nu vin la tine niciodată cu mâna goală, mai aduc si pe alţii”) şi după aceea ne-am tot întâlnit mereu…dar prima dată am stat de poveşti toată noaptea, ce i s-a întâmplat lui de fapt la mineriadă, ce mi se întâmplase mie “la revoluţie” în noaptea de 21/22 decembrie anul de graţie 1989… când deodată, şi din te miri ce, a început din nou să-l înjure cumplit pe Nichita Stănescu; era clar, ieşise din starea de prostraţie de după mineriadă! Lucrurile au început să degenereze, din punctul meu de vedere, o frustrare adâncă roade sufletul marelui poet, psihanalizabilă poate, iar prietenul meu îşi suporta din ce în ce mai prost succesul, care de data aceasta îi venea pe bandă. S-ar fi vrut “cel mai mare de la Eminescu încoace” şi, în fond de ce nu, i-am făcut şi hatârul acesta, într-un articol scris despre el şi noua lui glorie, am afirmat că pe “linie moldavă, boierească” chiar poate fi cel mai interesant poet de după Eminescu, pe care-l aduce Moldova la Bucureşti. Nu chiar aşa formulat dar ideea aceasta era; el însă, ca orice “dictator” şi “terorist” dorea şi mai mult, inventase chiar că ar fi “reîncarnarea lui Iulius Cesar,” delirul lui de grandoare nu mai avea limite; şi era tot mai greu de contrazis. Până într-o seară la un restaurant chinezesc, unde mă invitase cum avea obiceiul, în invitaţia făcută lui să invite şi pe alţii; atunci invitaţia aparţinea unei poetese pe care o cunoşteam şi chiar scrisesem admirativ despre poezia ei, soţia fostului nostru ambasador în Coreea de Nord; când am rupt vraja în care se complăcea, cu brutalitate, şi încă şi cu martori de faţă: – “Tu, Cezar, cu prostia asta, cel mai mare de la Eminescu încoace …să mai termini: Cel mai mare poet român de la Eminescu încoace este Mihai Eminescu. Şi punctum.” O clipă a rămas descumpănit. Era ca un copil prins asupra unei prostii; un copil de geniu, dar un copil totuşi. Inocentul din vechea mea poezie. Tot cu brutalitate, dar în alt fel, l-am determinat să ia parte la lansarea volumului Turnul Onoarei, ediţie de autor, organizată de Editura Vinea la târgul de carte Gaudeamus, 2004, unde a şi vorbit, cu elocinţa lui de zile mari, şi o candoare desăvârşită. O fufă postmodernă, poetă şi jurnalistă, a doua zi a scris la ziarul ei cel fel m-a prezentat C. Iv., la acea lansare pe mine: “Geniu la bătrâneţe.” El conducea atunci Cenaclul Uniunii Scriitorilor la care mă tot invita,dar nu am ajuns niciodată. Mă problematizasem tot timpul ce să caut eu la un cenaclu la vârsta mea, ce fel m-ar primi el acolo, şi nu m-am dus. Fufa fusese pusă la punct de el ca şi poetă acolo în cenaclu. Nu-l iubea. Acum îl văd tot mai rar, pe stradă, şi întâmplător, stă mai mult pe la Iaşi, unde “trage sforile”, mi-a spus cineva, un ieşean second-hand, astă vară la mare. Cezar s-a transformat în altceva: un necruţător articol al lui Nichita Danilov, după insuccesul său electoral la funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, m-a făcut să-l simt din nou dureros de apropiat, căci atât de izolat totuşi, pe omul şi pe poetul pe care l-am iubit, cum am şi spus uneori “mai mult ca pe mine”… sau şi în dedicaţia scrisă pentru el pe Turnul Onoarei de la Vinea, în grabă, cu furie şi exasperat. “Ingratului de Cezar pe care l-am iubit mai mult decât pe mine căci am iubit de fapt tot timpul Poezia…” Sau cam aşa ceva; ştiu că i-am aruncat cartea în plic peste gardul lui chiaburesc pecetluit tot timpul cu două lacăte din strada Silvestru. Însă eu la scrutinul de preşedinte l-am votat pe el. Aş fi putut face altfel? Nu este deci întâmplător că-n ultima carte tipărită de mine la Editura Vinea, Metafizica practică, reprezentând vol. II al ediţiei de autor, există o mică poezie Graal, dedicată lui Cezar Ivănescu: “Arată-ne şi nouă ce ai inventat,/ i-am cerut discipolului ambetat/ de problemele lui şi-ale gloriei sale!/ Vârsta cea nouă din culmi coborâse pe cale.// Crinii câmpului ai inventat sau şirul de ulmi,/ sau poate iarba cea rece din rouă?/ Ai inventat tu poate trandafirii roşii când plouă,/ înainte de-a fi cântat cocoşii a treia oară?// Sângele meu de pe cruce tu l-ai cules?/ În ce potir l-aţi strâns şi-aţi înserat/ în ce oază sau în ce han? în ce hram aţi umblat?// Cred că aţi băut prea mult vin şi aţi uitat.// Multe din toate acestea/ sunt totuşi şi azi pe drum şi rămân./ Atâţia însetaţi flămânzi de pâinea harurului/ îmi poartă potirul şi vestea luminii în sân!” Între aceste borne, cele două poeme, dedicate lui, sau evocându-l cu fine aluzii pre el şi-n altele, stă de fapt toată istoria mea, criptic vorbind sau numai metaforic, căci poeticeşte, totuşi, cu Cezar Ivănescu. Îl iubesc în continuare, poezia lui e una specială, profundă, mai ales primul Rod, cum i-am şi spus, într-un târziu, şi muzicală tot restul cu inflexiuni adânci de erudiţie şi cugetare; oricând l-aş propune din nou la Premiul Nobel, dacă tot nu mă pot recomanda pe mine; dar nu mă mai tem de el. A biruit nu ştiu cum şi prin ce miracol (poate îmi explici tu!) versul lui Eminescu din Odă/ în metru antic: “ Vino iar în suflet nepăsare tristă”…Mă simt redat mie însumi…