Elemente de fonetică ale graiului crişan din Remeţi

1. Unităţi segmentale

1.       Un fenomen fonetic cvasi-general în Remeţi este palata-lizarea, „înmuierea” unor consoane, constând în pronun-ţarea unei consoane prin apăsarea limbii de palatul dur al gurii, în fapt, apariţia unui [i] scurt non-silabic, notat standard cu [j], în special la sfârşitul cuvintelor, dar deloc rar în debut sau interior. Labialele şi dentalele se palatalizează în prezenţa posterioară a unui [e] sau [i]. Este exclus ca fenomenul palatalizării să se fi produs sub influenţă maghiară, v. infra, cum susţin unii cercetători. De aceea, transcrierea palatalizării prin forme ca [gy], [ny], ca în GrozeGROZE,passim, este defectuoasă. De altfel, vorbitorii GCR ezită să palatalizeze în cuvintele de certă provenienţă maghiară, cum kişkinje+ú, var. kiştjinje+ú, dar nu xtjiştjinjeu, ori evită de-a dreptul în porodícî (acesta din urmă poate, de altfel, să fi ajuns în GCR prin filieră germană). GCR nu a putut fi influenţat la nivel fonetic de limba maghiară, contacul direct cu aceasta fiind de altfel redus în timp. Împrumuturile lexicale din aceeaşi limbă – poate cu foarte puţine excepţii – s-au produs în GCR indirect, prin import din alte zone ale Crişanei care adoptaseră varii cuvinte.

2.       În Remeţi, palatalizarea nu apare, în general, la cuvintele pe care vorbitorul le identifică drept corpuri străine: neologisme ca tilifón, nu xtjlifon, tilivizór, nu xtjilivizor, dar injinjér, nu xinjiner.

3.       Oclusiva labială [p] se palatalizează în [ptj] în special înaintea diftongilor [i+a] şi [i+e]. Deşi, pentru graiul crişan, se susţine că formele care au suferit inovaţia sunt mult mai puţine decât cele care n-au suferit-o TEAHA,p.54-55, fenomenul este consolidat în Remeţi şi raportul este cert invers. În fapt, fără excepţie, indiferent de gradul de palatalizare al oclusivei labiale, muierea lui [p] se produce la cuvintele care nu sunt considerate corp străin. Deşi, în zonele învecinate, [p] succedat de [e], [i] sau [i], nu se alte-reazăMĂRUŞCA2,p.31, în GCR copil→coptjíl, gropi→gróptji, ţapi →ţáptji.

4.       Labiala [m] rămâne intactă în cuvinte împrumutate recent, neadăugând un element palatal, numai excepţional la gen. III. Realitatea fonetică, de altfel, este că [m] rămâne totdeauna intact, însă adaugă un fonem palatal, [m]→ [mnj]. Formele cu labiala [m] intactă pe care le glosează TeahaTEAHA,p57 pentru aria Crişului Negru sunt palatalizate în Remeţi: mnjinúnji, njimnjíc, lumnjínî, lacrămnji ş.a.

5.       Transformarea [p]→[tj] este continuarea palatalizării [p]→ [ptj]→[tj]; în aria studiată, fenomenul a luat amploare faţă de alte zone ale graiului crişan. Câteva exemple: piatră→ tjátră, piaptăn→tjáptăn, piept→tjépt, pierde→tjérdji.

6.       Sporadic şi în special la informatorii gen. III, întâlnim un sunet similar acestui [i] scurt non-silabic al palatalizării: [u] surd în poziţie finală, ca în făcăleţu, despre care se suţine că se găsea generalizat în româna vecheVASILIU,p.75. Un [u] semivocalic însoţeşte adeseori [o] în orice poziţie: uom, cuolonel etc.

7.       Diftongului [e+a] se monoftonghează în poziţie finală în [e] deschis, atât în cazul substantivelor articulate: cărarea →carárè, pădurea→pădúrè, cât şi în cazul imperfectului ([ea] final accentuat): merjè, zâcè, prindjè. În interiorul cuvântului, diftongul [ea] monoftonghează la [a], ca în seară→sárî. Poate fi o controversă dacă diftongul [e+a] are acelaşi comportament în cuvântul deal, în GCR djal. În neologisme ca real, realitate, în RS re.al, re.alitate, [e+a] se mută într-o singură silabă, evidenţiată prin jonctură silabicăVASILIU,p.12: re+ál, re+alitátji.

8.       În continuare, iotacismul [e], [a]→[i] este frecvent, chiar şi în cuvinte nou intrate în vocabular: vine→vínji, televizor→ tilivizór ş.a.m.d. Se păstrează (generalizat la gen. III, frecvenţă în scădere la gen. II, frecvenţă redusă la gen. I, cătun, neconsemnat la gen. I, centru) fenomenul arhaic [á]→[í] (evidenţiat în special de Psaltirea Scheiană) în unele cuvinte bisilabice cu [á] în prima silabă, de genul máre→mírì, táre→tírì, dar şi cu [á] în silabă finală, ca adap→adíp, forme înregistrate în zone învecinate (Roşia, Beiuş, Crişul Repede) cu multă vreme în urmă de WeigandWEIGAND,p.441 şi PetroviciPETROVICI,p.65, socotit ca o trăsătură caracteristică a graiurilor crişene de Tea-haTEAHA,p.33. În compunere, nu am consemnat conservarea fenomenului: adăpătuo+ári, şi nu xadipătuo+ári.

9.       Trecerea la plural a substantivelor conţinând vocala [a] solicită închiderea acesteia la [ă], atât la cuvinte stator-nicite în limbă, cât şi la neologisme: scárî→scă´ri, dar şi kitánţî→kită´nţî+i, decuoráţii→decuoră´ţî+i. Pluralul de genul cásî→că´şi, plásî→plă´şi nu s-a impus sau este depăşit în Remeţi, unde avem cásî→cásì, másî→mésì, chiar dacă forme paralele circulă, prin influenţa vorbitorilor din vecinătateMĂRUŞCA1,p.60. În cazul verbului, la prezent şi perfectul simplu, ca şi la conjunctiv prezent, [a]→[ă], ca în întreg subcodul crişan: i+o călc, i+e+l trăsă´,  să încă´p. Şi imperativul se alătură transformării în destule cazuri: stai! vs. stă+i!

10.    Accidente protetice, cum este proteza cu [h] în harmasár  „armăsar” (AuB, MB, AB, TD, VN, TC, DB, NB), nu trebuie confundate cu forme ca iştală+ú „staul” (<magh. istálló, <rom. staul, cu metateză), işcuo+álî „şcoală” (<magh. iskola, cuvânt vagabond, lat., gr.) sau işpitál „spital” (<magh. ispitály, <germ. Spital, dar lat., gr.), consemnate la doar câţiva dintre vorbitorii gen. III; acestea sunt cuvinte de provenienţă maghiară şi nu avem de-a face cu fenomene protetice în limba română, ci cu simple împrumuturi care nu s-au impus concurenţei. Cum a arătat Pele, maghiara uzitează la nevoie proteza pentru a adapta cuvinte împrumutatePELE,p.53. Nu este, însă, lămurit dacă formele ardjíc var. arădjíc „ridic”, amăsór „măsor”, asâmţă´sc var. asâmpţă´sc „simt”, amnjirós „miros” sunt prefixări cu valoare semantică (măcar la origine, ca ală´turè „alături”, asémènjè „asemeni”) sau adaptări fonetice, non-semantice. Le consemnăm la gen. III general, în paralelism, şi, gen. II, cu rezerve, ca accidente fonetice.

11.    Protezarea cu [z] – ca în zbdjič „bici”, zbdjiču.í „a lovi cu biciul”, zbdjičít „uscat”, generale la gen. III, zghí.uţî pórcu „porcul ghiuţă” (GB, VC), dar şi zdji.úţî (ID) sau jdjí.uţî (FP) zga+íţî „gaiţă” (TP), známnjilî dji uom „namilă de om” (MB), ca şi mâ´ţa blâ´ndî zdă´ri.ì ră+u „pisică blândă zgârâie rău” (IP), unde zdă´ri.ì e mai degrabă din djárî „gheară”, generalizat la gen. III, larg uzitat de gen. II, decât din lat. scaberareDEX,s.v. -, este socotită non-semantică, deşi, la origine, presupunem un prefix (de întărire?) ză-, ca în am ză.u+itát, zăgră.ít˚o bugă´t „a vorbit destul” (TP), m˚a+i zăgră.ít „m-ai convins (prin vorbe)” (NBr), din ză+gra+i, sau zălúd „nebun” (general în Remeţi), din ză+lud, unde lud are acelaşi înţeles şi e, la fel, general, cunoscut bine şi de gen. I. Apoi, zăpódji.iè (microtoponime în Remeţi: (Pă) Zăpódjiì, Zăpódji.iè cu Frápţânj), instrument oronimic cu oarecare frecvenţă în Apuseni, ar putea proveni dintr-un ză-pod-, v. şi microtoponimele Podjire+í, Pódjina. Cât despre zăbálî „1.parte a căpăstrului aflat în gura calului; 2.bale”, acesta nu poate nici într-un caz proveni din magh. zabolaDEX,s.v., când româna are, acoperind semantic parţial, cuvântul bală, iar maghiarei îi lipseşte. Iată, aşadar, altă dovadă clară de prefixare cu ză- întăritor. Notăm, în temă, verbul dăbălá „a-i curge balele” (TP, MB, TC, DB, ID), cu sensul metaforic „a vorbi vrute şi nevrute” (DL, GC, CVC), din dă+bală. Răspândite în toate ariile lingvistice româneşti, multe intrate şi în limba literară, cuvintele prefixate cu ză- şi protezate cu [z], expediate cu etimonul în limbile de contact, când nu socotite et. nec., trebuie să deschidă o discuţie de sine stătătoare.

12.    Anaptixa silabei iniţiale are ocurenţă sporadică, în forme ca farátji pentru frati, barázdî pentru brázdî (MB), dacă nu e magh. barázda, considerat slavism, şunúr pentru şnur (FP), dar în colóp (TP) este probabil magh. kalap (<rom. clop). Mai degrabă decât o anaptixă pe teren local, Cluj devine Cóloj (TD) din magh. Kolosz (<rom. Cluj). Fără să mai insistăm cu exemple, situaţia este identică în anaptixa silabei interioare, în împrumuturi din maghiară, chiar dacă cuvântul maghiar este nu arareori un cuvânt românesc adaptat regulilor sale fonetice. Forme ca barázdî etc. (cu provenienţă ne-maghiară) sunt mimetism, şi nu exerciţii de adaptare ale unui fenomen fonetic nespecific.

13.    Nu ne găsim în aceeaşi situaţie când discutăm despre disimilare, unde avem exemple vechi în română, cum sunt cârciumă şi crâşmă (chiar dacă au circulaţie paralelă). În Remeţi, întâlnim la gen. III şi gen. II disimilarea feri+ástî vs. fereastră, grelúş vs. greieruş, buri+ánî, var. bure+ánî, vs. buruiană, mre+ánî vs. mireană (v. germ. Muräne), dar fără extindere.

14.    Cuvintele nou intrate în vocabular suferă adaptări; se remarcă disimilarea consonantică regresivă totală, ca în portret→potrét: în contextul consoană lichidă, în speţă [r], în grup consonantic muta cum liquida, prima consoană se disimilează total, [r]…[r]>[-]…[r]; de notat şi disimilarea consonantică progresivă totală: în contextul consoană nazală, în speţă [n], la final de silabă, urmată de consoană nazală [n] la final de silabă, a doua consoană se disimilează total, [n]…[n]>[n]…[-], ca în incendiu→incédi+u; în contextul consoană lichidă [r], în grup consonantic muta cum liquida, urmată de consoană lichidă [r] în grup consonantic muta cum liquida, a doua consoană se disimilează total, ca în proprietar→propetár.

15.    Rotacismul se întâlneşte la informatorii în vârstă, în cuvinte cu forme paralele cu cele nerotacizate: câteva exemple supra. Teaha tratează rotacismele verín „venin”, sărín „senin”, pe care le întâlnim şi în Remeţi, ca accidente de disimilareTEAHA,p.75. Optăm pentru tratarea rotacismului ca fenomen fonetic ne-accidental în GCRv.DULCIU,passim; chiar dacă putem consemna stoparea fenomenului, cuvintele rotacizate se păstrează ca atare în vorbire, ba chiar notăm o preferinţă în utilizarea formelor rotacizate vs. formelor fără rotacism în anume cazuri.

16.    Tot aşa, pentru epenteza lui [c] în grupul consonantic [sl], ca în am sâmpţî´t uo sclăbdji.í „am avut o ameţeală” (AM), sclănjínî „slană”, sclovác „slovac”, sclóbod „liber”, generale la gen. III şi II, dar şi sclobód cânjilì „las câinele liber” (IDu) ş.a.; fenomenul apare şi în interiorul cuvintelor: ieslei+ésclì ş.a.

17.    Am consemnat în câteva rânduri la gen. III centru formele paralele pi+aţ, var. ptji+aţ, ptjaţ, tjaţ, faţă de generalele III-I, pi+aţî „piaţă”, var. ptji+aţî, ptjaţî, tjaţî. Avem, şi aici, de-a face cu cuvântul magh. piac (<it. piazza), şi nu cu o sincopă pe teren local, ca faza finală a închiderii vocalice [î]→[-], în concurenţă cu similarul din RS.

18.    Afereza în forme ca am is „am zis”, a+i is „ai zis”, o is, „a zis” etc., frecvente la gen. III-II, este explicată de Puşcariu prin fenomenul de leniţie (economie lingvistică)PUŞCARIU,p.35. Complet izolat, apare afereza lui [s] în călmănám lâ´na (IP) vs. scălmănam, feşnjic (IP) vs. sfeşnic.

19.    Formele cu metateză sunt mai numeroase, dar sunt tot accidente. Notăm cucurbă+ú vs. curcubeu (IP, TD, DD, TP, FP), crastavétji vs. castravete (IPo, ID), prolícî şi prolicá vs. poreclă şi a porecli (general la gen. III), Cârstâ´na vs. Cristina (MB), ezitările cucúrbătî vs. curcúbătî (gen II vs. gen. III), mnji să strepăză´sc ↗djínţî ↘dji la mérì (AM) vs. sterpăză´sc (IP), or scurmát gligánjii (CVC) vs. scrumát (SP).

20.    Accidentul asimilării îl regăsim în forme generalizate la nivelul graiului crişean, ca bdjíbol pentru bivol, jéjit pentru deget şi derivate.

 

2. Unităţi suprasegmentale

1.       Faţă de RS, GCR (şi probabil GC, dar nu sunt studii în acest sens) punctează excepţii notabile în accentuare. Avem grădínă vs. grédjinî, áfin vs. afín, véveriţă vs. veveríţî, a.íci vs. a+íĉè, ca.ísă vs. ca+ísî ş.a.m.d. Măruşca susţine că deplasarea de accent în GC se datorează influenţei maghiare, fără a aduce niciun argumentMăruşca,p.51. Maghiara preferă accentu-area pe prima silabă, şi unele cuvinte din GC diferă, într-adevăr, de similarele din RS printr-o anteriorizare a accentului. Aceasta nu este, însă, nici pe departe, normă, cum se constată şi din exemplele supra. Oricum, influenţa maghiară asupra arealului Remeţi este tardivă şi neuniformă, în limbă constând direct doar într-un corpus de cuvinte, mai mult sau mai puţin generale în GC. Faptul că deplasarea de accent în discuţie se aplică unor cuvinte româneşti vechi nu-l susţine pe Măruşca. Dacă accentul maghiar ar fi influenţat GC, ne-am fi aşteptat la o logică cursivă a accentuării măcar în cuvintele cert împrumutate recent. Nu găsim exemple care să arate o menţinere consecventă a accentuării maghiare, în împrumut cuvintele au fost modificate tonic după cerinţele GC. Observăm chiar şi mărunte deosebiri de accentuare între GC general şi GCR. Aceste accentuări contra usum pot fi mai degrabă un lest arhaic al retragerii accentuale spre stânga (v., în temă, legea lui Wheeler).  Unde putem identifica evident această posibilitate, este accentuarea numeralelor compuse, tonalizate în RS pe adăugit (2,3,4…9-zéci), iar în GCR pe variabilă (óbzăč) similar lat. tríginta. Seria continuă: pátruzăci vs. patruzéci, čínčizăci vs. cincizéci etc.

2.       Tonalizarea neologismelor este uneori diferită de RS, astfel: democraţíe vs. democráţâ.i+e, díplomă vs. diplómî, fúrie vs. furí.ì, múzică vs. muzícî ş.a. În cazul neologismelor, formele cu accentuare similară limbii standard circulă în paralel cu forme adaptate graiului local chiar şi la gen. III. Merită notată o conotaţie peiorativă în schimbarea accentului faţă de limba standard în cuvintele invocate: ↗plínu+˚i amú dji diplo+ámì, NB, dar: am scuos ↗díploma / ↘dji la şcuo+alî, IDP, sau: ma fač múltî muzícî˚n cap la minji?, SPP, dar: púnji njiştji múzicî! AuP; acelaşi lucru: democraţi+í aţ vut? democráţâ.iè avéţ!, DB. Este posibil să fie vorba despre un accent fonematic, precizând o schimbare de sens, fie determinând o categorie gramaticală, ca în clapáč→clăpăčí, lumnjínî→lumnjiná, fie în cadrul aceleiaşi categorii gramaticale, ca în şogór→şógor↓.

3.       Unele forme verbale, care în limba literară se accentuează pe prima silabă, deplasează accentul pe finală: eu mérit vs. i+o merít, tu mériţi vs. tu meríţ, el mérită vs. i+e+l merítî ş.a.m.d. Invers, forme verbale care în limba literară se accentuează pe ultima silabă, primesc accent pe prima în GCR: eu sughít vs. i+o súdjiţ, tu sughíţi vs. tu súdjiţ, el sughítă vs. i+e+l súdjiţî ş.a.m.d.

4.       La unele verbe de conjugarea a II-a şi a III-a, la prezentul indicativului, persoana I plural, accentul se deplasează faţă de RS: ţínem vs. ţânjém, fácem vs. făĉém, dar rar şi la a II-a plural, ţíneţi vs. ţânjéţ, deşi GC înregistrează şi această posibilitateTEAHA,p.31. În schimb, imperativul, persoana a II-a plural, deplasează similar accentul: fáceţi! vs. făcéţ!, víndeţi! vs. vindjéţ!.

5.       Vocativul singular comportă, de asemenea, diferenţe faţă de limba standard sau alte graiuri, accentuând pe terminaţia –úle, şi nu pe prima silabă: ómule! vs. omúlì!, prúncule! vs. pruncúlì!, bó.ule! vs. bo.úlì!.

6.       Gen. II vale şi gen. I general şi-au adaptat pronunţarea conform normelor literare în marea majoritate a cazurilor menţionate. Reţinem, ca o particularitate a gen. II (cu reflexe din gen. III), abilitatea de a se juca cu accentuarea cuvintele pentru a insinua aspecte peiorative sau chiar sensuri noi (derogative, depreciative sau ludice), v. şogór↓.

7.       În vorbirea gen. III se remarcă păstrarea unei caracteristici intonaţionale a graiului crişan în întrebările neemfatice de tip da-nu. Dacă, în RS, intonaţia unei propoziţii interogative se ridică la sfârşitul ultimei silabe accentuate, iar în cazul incidenţei unei silabe consecutive neaccentuate, intonaţia cade, în GC se anunţă interogaţia printr-o ridicare de intonaţie în debut, pentru a o scădea după ultima silabă accentuată. Avem, astfel:

RS: ai aprins fo↗cu↘?

GC: a+i ↗apríns fó↘cu?

8.       În română, problema intonaţiei neemoţionale (când absentează sentimentele de surpriză, furie, bucurie etc.) se pune în cazul propoziţiilor interogative, pentru că româna nu distinge gramatical, cum face, spre exemplu, engleza, între propoziţiile declarative şi cele interogative, dar şi în propoziţiile sugestive, în care vorbitorul oferă un sfat, face o comandă sau exprimă o cerere. În propoziţiile interogative de selecţie, intonaţia informatorilor noştri se ridică la primul element de selecţie, pentru a coborî la al doilea: djin ce+˚i pălínca ásta / djin ↗co+arnji  / o ↘cacadârii?.

9.       În interogativele explicative, intonaţia este crescătoare: tj˚o cotát Pétrè! (IDP); čínji m˚o ↗cotát? (AM).

10.    Asta, spre deosebire de interogativele care nu cer o explicaţie suplimentară, ca în ↗cári+˚o ↘fost? (CTo), unde intonaţia este ridicată în debut, pentru a începe să scadă de la finele pronumelui interogativ.

11.    Cu intonaţie crescătoare sunt rostite interogativele retorice: sétji ţî / ↗o ba? (VM).

12.    Nuanţe stilistice suplimentare aduce aşezarea proclitică a adjectivului, care cere intonaţie aparte pe adjectiv: uom bun, dar bun uom!.

13.    Intercalările, incidentele şi parantezele sunt rostite, în general, pe o tonalitate mai scăzută: ↗zú.ua búnî / ↘zâsă+í / ↗da númnj răspúnsî (FC).

14.    Un instrument fonetic suprasegmental nespecific limbii române este cronemul (alungirea fonemelor vocalice sau consonantice). În limba standard, cronemul apare în forme ca înot vs. înnod, însă, în fazele mai vechi ale limbii, avem clar identificată, de exemplu, distincţia între un [r] fortis şi un [r] nonfortisVASILIU,p.55-56. Distribuţia flectivelor [–i] şi [–î] era, se presupune, o condiţionare fonetică, primul apărând după un [r] nonfortis, al doilea – doar după un [r] fortis. Când distincţia cronematică s-a pierdut, condiţionarea celor două derivate verbale imediate a devenit lexicalăFCLR,p.132, însă variaţii între graiuri se păstrează: chiori vs. tjuorî´, zăvori vs. zăvuorî´, izvori vs. izvuorî´. În vorbirea locuitorilor din Remeţi (dar fenomenul se întâlneşte şi în alte zone), depistăm sporadic elemente de cronem, ca lest arhaic. De pildă, pentru a diferenţia pluralul masculin de cel feminin al adjectivului fa+in, forme identice altfel, majoritatea informatorilor noştri utilizează cronemul, alungind vocala [a] pentru masculin: tăţ djin faméli.ì i+era+ú bărbáţ fāínji (MK), dar núma mu.i+éri faínji am văzút p˚acól (SPe).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: