arhivă

Arhiva etichetelor: identitate

O lucrare informativă despre Regiunea Valencia lipseşte în limba română. Odată cu alipirea României la Uniunea Europeană, ne-am putea simţi obligaţi în a şti cât mai multe despre ceilalţi, pentru a ne înţelege pe noi mai bine. Mai mult, zeci de mii de români au vizitat, au lucrat sau chiar s-au stabilit în această regiune în ultimii zece ani. Azi, câteva notiţe.

*

Limba pe care o vorbesc valensienii este folosită azi de locuitorii din Valencia şi împrejurimi, din Catalunia, din Insulele Baleare, în Valls d’Andorra, în partea orientală a Aragonului, în oraşul Alguer din insula Sardinia, în părţile franceze ale Pirineilor orientali, cu varii diferenţieri fonetice şi de vocabular.
Denumirea ştiinţifică care s-a impus este limba catalană, pentru că limba ar fi emers din Catalunia prin conchistadorii creştini spre Mallorca şi Valencia, dar şi pentru că provincia Catalunia este cel mai întins, cel mai populat şi cel mai dezvoltat din punct de vedere economic ţinut în care se vorbeşte această limbă. Renaşterea literar-culturală a limbii a purces tot din Catalunia. Cu toate acestea, nu există o denumire acceptată de toţi vorbitorii ei. Dacă la Mallorca, de exemplu, au existat tendinţe de a accepta denumirea de catalană, erudiţii valensieni, fără a nega unitatea lingvistică, nu o acceptă, folosind denominarea de valensiană.
Cuvântul “catalan” apare în documente în secolul al XII-lea şi se impune abia după un secol, odată cu cucerirea oraşelor Mallorca şi Valencia. Libre dels Feyts, cronica lui Jaume I, desemnează limba cu denominaţiile nostre l.latí şi romanç pla. Şi în secolul XX, menochinii folosesc, pentru a desemna actul vorbirii în limba lor, rallar en pla. Epitetul pla, ca şi cele de vulgar şi vulgat, exprimau diferenţa faţă de latina literară.
O altă denominaţie a limbii este llemosí. În timpul secolelor XII, XIII şi XIV, poeţii culţi ai Cataluniei, Valenciei şi Mallorcăi nu scriau în limba proprie, ci într-un idiom străin, în limba literară a trubadurilor, care avea diverse denominaţii: llengua romana, llengua d’oc, provençal şi llemosí. Deja din secolul al XIII-lea, scrierile în proză, cele istorice sau religioase, se scriau în limba locului. Preponderenţa denumirii ca llemosí a limbii trubadurilor se datorează, fără doar şi poate, trubadurilor faimoşi din Limoges, Bertran de Born şi Giraut de Bornelh. Azi, lemosí se numeşte dialectul occitan vorbit la sudest de Limoges, în nord de Tolosa. Parladura de lemosí, limba artificială a trubadurilor din diverse zone occitane, a fost codificată de un catalan, Ramon Vidal de Besalú (1160-1210) în Las razos de trobar, cea mai veche gramatică cunoscută a unei limbi moderne. În secolul al XIV-lea, barcelonezul LLuís de Averçó, în Torcimany, prezenta limosina ca o limbă exclusivă a poeziei, contrapunând-o catalanei, limba prozei. Câteva secole mai târziu, notarul valencian Carles Ros (secolul al XVIII-lea) denomina llemosí limba scriitorilor clasici valencieni, şi valenciŕ pe cea a contemporanilor săi. La un secol, barcelonezul Bonaventura Carles Aribau scria o Odă în care denominarea aceleiaşi limbi redevenea llemosí:
… que fora de cantar en llengua llemosina,
no em queda més plaer, no tinc altre conhort.
Acceptarea denominării de llemosí a fost cvasiuniversală între erudiţi la un moment dat, pentru că dădea sentimentul unităţii ei şi renunţa la orice polemici regionale. La un moment dat, Constantí Llombart intenţiona chiar fundarea unei Academia de les LLetres llemosines.
De-a lungul timpului, au circulat şi alte denominări: catalanesc, lingua cathalaunica, cathalano ydyomate. Astfel, în REGLES DE TROBAR, de Jofre de Foixa, în secolul al XIII-lea, scria: “Si tu trobes en cantar proençals alcun mot que sia frances o catalanesc…”, iar într-un document al regelui Pere el Cerimoniós, din aul 1362, se ordona traducerea din franceză “en llengua catalana” a cărţii LANCELOT. În documentele cancelariei regilor Aragonului, deosebit de activă şi influentă în decursul secolelor XII, XIV şi XV, numele de catalan apare cu referire la anumit grup de supuşi ai Aragonului, dar şi la limba respectivilor. Când familia valensiană Borja a ocupat scaunul papal prin Calixte III şi Alexandre VI, scriitorii italieni ai epocii îi numesc catalani. În secolulal XVI-lea, scriitorul italian Bandello scria: “Gentile i nobilissima Valenza; in tutta Catalogna non e piu lasciva ed amora citta”.
Cronicarul Pere Antoni Beuter, în HISTORIA DE VALENCIA (1538), pune pe seama lui Jaume I repopularea creştină a noului Regat cu populaţie catalană, explicând astfel implantarea limbii catalane în Valencia. O altă mărturie, de data asta din secolul al XVI-lea, a lui fra Gaspar Antist (1550), scrie în VIDA DE SAN VICENTE FERRER: “San Vicente predicava en catalán, porque antiguamente el lenguage valenciano casi no se diferenciava casi nada de aquel otro, como quiera que Valencia fue poblada de gente catalana”.

*

În dimineaţa secolului al XX-lea, valensienii au decis să îşi nuanţeze tezele identitare. Edificator în acest sens este discursul revoluţionar al lui Faustí Barbera i Martí, rostit în 1902 şi tipărit în 1910, De regionalisme i valenticultura. În acest discurs, Barbera i Martí revendica dreptul la autonomie politică al valensienilor, înfiinţând mai apoi un partid care să servească această cauză: Valencia Nova. În acelaşi timp, Partidul Republican Federal explica necesitatea unui stat valensian de sine stătător, rupt de statul spaniol, şi elabora la Alicante un proiect de constituţie pentru un stat valensian (Projecte de Constitució per a l’Estat Valencia, 1903). În 1909, Espinosa Ventura ţinea o conferinţă în care găsim folosit pentru prima dată termenul de naţiune şi naţionalitate aplicat la ţinutul valensian în sens modern (La Nacionalitat Valenciana: Concepte teňric d’esta questió). Cinci ani mai târziu, Joventut Valencianista propunea un “act de afirmare” (Acte d’Afirmació Valencianista), prin care se solicita dreptul de a folosi limba valensiană în toate mediile legale, fundarea unui institut de studii valensiene şi constituirea unui Mancomunitat Valenciana, care să cuprindă cele trei provincii valensiene. Terenul teoretic era pregătit pentru apariţia unei formaţiuni politice de uniune, prin care aspiraţiile valensienilor să devină realităţi politice; aceasta se putea numi numai Unió Valencianista şi avea să îşi înceapă activitatea în 1917. Timpul urma să fie potrivnic, însă. Extremele băteau la porţile Europei, iar valensienii, împreună cu toată Spania, le-au deschis larg uşile, mai de voie, mai de nevoie.

Bibliografie
Ventura, Jordi: INQUISICIó ESPANYOLA I CULTURA RENAIXENTISTA AL PAíS VALENCIA. Valencia, Tres i Quatre, 1978
Beüt i Belenguer, Emili: GEOGRAFIA ELEMENTAL DEL REGNE DE VALENCIA. Valencia, Institut d’Estudis Valencians, 1986
Cucó Giner, Alfons: HISTORIA DEL PUEBLO VALENCIANO. Valencia, Prensa Valenciana, 1989
Ferrer Pastor, Francesc: DICCIONARI GENERAL. Valencia, Edt. Fermar, 1988
Lanuza, Joaquim: VALENCIA: LLENGUA O DIALECTE?. Valencia, Lo Rat Penat, 1981

Din nou, câteva gânduri pe marginea unei cărţi (un studiu despre presa scrisă în Bihor între anii 1990-2000, semnat de Florin Ardelean).

Societatea românească la 1990 se găsea în plină criză identitară. Se trezise după un knock-out şi încerca să îşi amintească cine este. Ca într-un salon de psihiatru, mentalul colectiv a recurs la o metodă la îndemână: anamneza. Procedeul în sine ar fi fost de aşteptat să dea roade. Însă, tot ca în salonul unui psihiatru, societatea românească a recurs apoi la ceea ce se cheamă în psihiatrie negaţie: deşi trecuse printr-o jumătate de secol de comunism, a preferat să uite, să nege sau chiar să strice ce ar fi putut păstra din perioada anterioară, necum să purceadă la un examen critic, la o analiză şi la o eventuală asanare.

Multe din publicaţii apărute în Bihor după 1990 şi-au luat numele după publicaţii care apăruseră în acelaşi areal geografic în perioada interbelică. Reapar astfel Cele Trei Crişuri (lansată de Viorel Faur), Ţara Crişurilor şi Vestul românesc (realizări ale lui Stelian Vasilescu), Munţii Apuseni (coordonată de Sever Dumitraşcu), Unu şi Aurora (iniţiative ale lui Ioan Ţepelea), Gazeta de Vest şi apoi Noua Gazetă de Vest (simbolul acestor publicaţii fiind Radu Enescu).

Ce însemna această întoarcere la denumiri de gazete din perioada interbelică, manifestă la nivelul întregii ţări, nu numai în Bihor?

Lipsă de idei? Paseism? Nici una, nici alta sau poate şi una, şi alta.

Era o decizie care deriva din credinţa că perioada interbelică a fost cu adevărat „epoca de aur” a României, iar comunismul n-ar fi făcut altceva decât să frângă un elan creator extraordinar. Până aici, nimic de obiectat. Dar premiza că astfel se va relua acest avânt creator era, desigur, eronată.

Este un gest frumos de empatie cu trecutul, însă demonstrează lipsa unei viziuni realiste. Al doilea război mondial, fascismul – dar mai ales comunismul – marcaseră atât de puternic mentalul colectiv, încât orice întoarcere la trecut pentru a fi aşezaţi direct în continuarea lui, făcând tabula rasa cei 45 de ani de marxism, plus anii de război, era din start sortită eşecului, în plan social, politic, cultural şi ideologic.

Aşa, resuscitarea partidelor politice istorice n-a avut sorţi de izbândă, nici reînvierea unei mişcări de masă ca legionarismul, nici chemările de întoarcere la monarhism nu au fost ascultate decât de un procent infim. Tot aşa, şi în cultură, şi în presa neliterară, tentativa de „a lega firul rupt” s-a dovedit imposibil să reziste.

Era cum avertizase Neagoe Basarab în ÎNVĂŢĂTURILE sale: Inima omului iaste ca sticla, iar sticla dacă se sparge, cu ce o vei mai cârpi?

Marea inimă românească a celor două decenii interbelice se spărsese bucăţi, iar postcomunismul nu l-a putut contrazice pe Neagoe Basarab. Oamenii erau alţii, vremurile erau altele.

Presa a făcut uneori, în acest sens, rabat de la calitatea esenţială pe care o are: obiectivitatea. Presa este, prin definiţie, o reflexie obiectivă a prezentului. Prezentul era, chiar el, partinic, şi ca dânsul…

Gazeta de Vest postcomunistă, care îi datorează dlui Ardelean foarte mult, n-a făcut excepţie. Traseul interbelic este urmat nu numai în structura publicaţiei, ci până şi în ruptura redacţională. Aşa a apărut, în condiţii oarecum similare cu perioada interbelică, Noua Gazetă de Vest.

Radu Enescu va conştientiza, totuşi, imposibilitatea restaurării actualului interbelic altfel decât în paginile istoriei: Concepţia mea despre viaţa este liberală… Acum fac parte dintr-un partid care nu mai există pentru că singurul partid pe care-l recunosc este cel al lui Ion C. şi Ionel Brătianu.

S-a preferat, în anii postcomunişti, o reîntâlnire cu ce s-a rupt prin comunism. Cei aproape 50 de ani au fost poate prea dureroşi pentru a crea automat jurnalişti care să vadă dincolo de nimicnicia clipei. În loc de o asumare a comunismului, cu greşelile lui, cu construcţiile lui, cu „vina” fiecăruia dintre cei care l-au trăit, publicaţiile au dat tonul unei probleme care nici la aproape douăzeci de ani nu s-a rezolvat în România: colaborarea cu securitatea, „devoţiunea” faţă de ideile comuniste.

Avem de-a face astfel cu paradoxuri: profitori ai sistemului comunist înjură comunismul, iar câte un homo novus, niciodată membru de partid, exilat eventual în mediul rural în timpul dictaturii ceauşiste, devine un zelos apărător al „epocii de aur” (ceauşistă, de data aceasta).

Toate aceste manevre arată că jurnaliştii anilor 90 – împreună cu societatea românească – erau într-o criză identitară. Nu vroiau să îşi asume comunismul sub nici o formă. În negaţia aceasta care a consumat societatea românească, au fost prea puţine şi prea neascultate vocile realiştilor. Cum spune Kaplan, un gânditor american: postcomunismul este un timp al singurătăţii pentru realişti.