Când mâine nu mai vine,
când azi nu a mai fost,
când nu mai ştii ce-i bine,
când luna n-are rost,
când nici tu, şi nici eu,
când nici mamă, nici tată,
când zâmbetul e greu,
când mâine-i niciodată,
când nicicând, când niciunde,
când mâine-i iarăşi ieri,
când totul se ascunde,
când nimeni, nicăieri,
când eşti o amintire,
când nu-ţi ajunge pasul,
când nu mai ai privire,
când inima sau ceasul…
Nu mai plânge, Ţară!
Lacrimile-s pietre…
Ţi le-or vinde Ăştia
– fără documente.
Nu plânge, Bătrâne,
lacrimile-ţi sfinte
nu le-a şterge nimeni
de-acum înainte!
Nu mai plânge, Mamă,
căutând un leu
într-o pungă, goală
de la Dumnezeu!
Nu plânge, Copile,
foamea e un dar!…
Ţi-au înscris-o Ăştia
şi-n abecedar!
Nu mai plânge, Frate,
vezi-ţi tu de drum!
Ce-a rămas acasă?
Cremene şi scrum!
Nu plânge, Iubito!
Ce frumos a fost!
A trecut şi viaţa
fără niciun rost!
Nu mai plânge, Ţară!
Bagă-te-n mortmânt!
Bine-a fi în ceruri,
ca şi pe pământ!
Tinereţe, foc, ani de patimă,
gândul din cuvânt mi se clatină!
Tinereţe, hoit, cu prieteni hoţi,
unde i-ai ascuns, mai apoi, pe toţi?
Tinereţe, zbor, printre flori şi stele,
unde ai zătrit visurile mele?
Tinereţe, vers, cu ochi verzi de fată,
de te-aş mai trăi, măcar înc-o dată!
Tinereţe, ciob, ai avut vreun rost?
Tinereţe, colb, fost-ai sau n-ai fost?
(răspuns la o provocare a bunului nostru Prieten, minunatul Poet Ion Murgeanu)
O mare în partaj
A doua mare-ar naşte—
Şi-aceea—scriem pe tartaj—
A treia ar cunoaşte—
Şir de mări sub stele—
Cu ţărmuri îngereşti—
Hotărnicite doar de ele—
Veşnicie—Tu eşti—
(versiune proprie a poeziei „As if the Sea should part”, by Emily Dickinson; originalul, aici: http://www.poemhunter.com/poem/as-if-the-sea-should-part/)
Vă invit să descărcaţi noua mea plachetă de versuri, o antologie de poezii vechi şi noi:
Norii au venit şi n-au mai plecat.
Şi plouă cum n-a mai plouat
peste pământul ce ni s-a dat.
Cocoşii toţi s-au oprit din cântat.
Broaştele au nebunit şi sar peste gard.
Şi, vai!, pădurile, cum ard!
În pântece viţelul plânge.
Pietrele-s putrede, învelite în sânge.
Ploaia aceasta nu s-a mai opri.
Vom uita toate şi nimic n-om mai şti.
Zboară zanga, zori cu zăvor.
Lumea s-a lins pe buze cu zăpor.
Şi ploaia se va da de-a dura
peste umerii mei, peste ţărnă.
Înnegri-va afina, isvodi-va mura,
cu braţe ţepoase, albastră şi cârnă?
Până la capăt va ploua, va ploua.
(Se înnora cu dumneata.)
Vezi norii de piatră cum se fărâmă-n amurg, luna grea
de-atâta lumină părăsind orbita, stele oarbe
înghesuindu-se-ntr-un colţ de cer cu nemiluita?
Doi cărbuni de beznă ceafa-ţi apasă, doi ochi de brudă.
A lor privire simţi cât îi de crudă? În cealaltă noapte 5
mai bine vino cu mine: blând întunerec, nu spaime
şi ştime! Un miel negru te-a însoţi, în uitare şi
bucurie cântările mele te-or înveli. Te-aştept.
Nu asculta de iscusite ispite, nici alte voci nu
te oprească din mers. Curată-i calea, nu întârzia. 10
Căci laolaltă om răzbate-n vis. Ne-om strecura încet
din gâtul beznei. Iarba cuvântului împleticeşte-o
şi împle-te de noapte cum de lună lupii. Ia, rupe
şi tu un codru-uscat de paradis! Cărarea îmbat-o,
pe gura beţiei tu gura-ţi aşează. Nu-ţi zdrumeca 15
lacrămile, nu-ţi ogoi câinii mâniei, mai bine
pe câmpia lung întinsă slobozi s-alerge şi pască
lacomi din carne de zeu. Şi ochii desgoleşte-i, trupul,
inima. Nu-ţi înturna văzul, nici gândul rău nu-l lăsa
să ciupească alene pasul. Fii zornic, călăuză-ţi 20
sunt, şi inima-mi, crepând-o cum pe-o nucă, înaintea-ţi
ţi-o alung. E sâmburele copt şi-i roşu şi-i sâlhui.
O stanişte-o să ai: c-a nimănui. Înainte, de-acum
în spatele nost ne e masul! Cântarea mea ca pe-o floare
deschide-o! Grea de polen va s-o vezi. În pistile intră 25
şi şezi, nervii-i pulsând anevoie de putere, totuşi,
şi frumusinţă în stare să-i crezi! În inima mersului
chiar inima versului va să o pun. Ci hai, cântul mieu
din faţă vine, iubeşte-l şi-n braţă-l ţine! Căci spun
ce nu se spune: dar nu-i aedul acela ce minte, sunt 30
cel ce v-aduce de Duras aminte şi-l ţine să nu
pice-n hăuri înapoi de-a lui vintre! Nimeni să-l cheme
în lumea asta iar n-ar putea, atâta de mare este
această putere a mea şi nesătulă voinţa!
O vreme nouă deschizând o vreme veche,
ca şi cum ar deschide porţile unui cerc
întemniţat în propria rotire.
O, greu se lasă cântul dedus! Să ies nu ştiu
nici în jos, nici în sus. Prejmuirile sunt toate
sârmă şi os: nu pot să urc nici în sus, nici în jos!
Cărarea se mută. Cad în abis. Nu-i totul părere?
Nu totul e vis? Ochiul desprinde tăcerea din văi.
În urmă rămas-au hierii cei răi. Turma-i sub trăznet.
Vântul se rupe. Alerg către tine cu pletele ude.
Alerg către tine, amurgul mă cheamă! Tu eşti în mine,
tăcerea mă-ndeamnă! Dulce e miedul, furtună-i cântarea.
Nestrăbătut drumul, abătută cărarea. Lumină nu-i, beznă
nu-i, nici ochi nu mai îi. Aceasta-i ograda lui nimănui:
negre berzele şi nesătulă voinţa. Gândul s-a dus, s-a făcut
ploaie. Poate cândva inima toată o să ne-o moaie!
din Poeme de pe drumuri
Când nu am fost este
foarte aproape de când
nu mai suntem. Înainte de a fi,
ne amintim să fi fost,
iar după ce nu mai suntem,
ne amintim să mai fim. Amintirile acestea
sunt ca nişte oglinzi călătoare,
legate între ele de reflecţii
de care ne amintim
ca de nişte păpădii
despărţite în zbor.
Vine, însă, o zi, când oglinzile
nu ne mai cunosc, iar
reflecţiile lor sunt
tot mai îndepărtate.
Noaptea cu greieri
Nimic n-a mai fost pe urmă la fel. Nici cireşul n-a mai înflorit
fără spaimă, nici ghiocelul nu şi-a mai rădicat prin zăpadă
creştetul afară făr-o nevroză, nicio sfadă nu mai fu urmată
de o împăcare adevărată, nici umbrele nu au mai reprodus
fidel traiectoria paşilor. Eram copil şi credeam, cum cred
copiii, că întrebările au răspunsuri. Se întâmpla într-o noapte,
şedeam cuibărit, spre adormire, în braţele Bătrânului meu,
şi am auzit: cri-cri, cri-cri. Ce se aude, moşule? Îmi e frică…
Toate zgomotele erau la vremea aceea tulburări ale ordinii firii.
Nu trebuie, dragul moşului, sunt greierii. Crezusem cumva
cum că toate fiindurile făcuseră pace? Elitrele greierilor trebuie
să-mi fi părut o declaraţie de război. Şi câţi sunt, moşule?
Prevăzător, evaluam riscurile. Sunt toţi, dragule. Veniseră toţi.
Trădarea era, deci, generală. Dar cine sunt greierii, moşule,
şi ce spun? Mai purtam o speranţă, ca pe un steag alb în faţa
unei mitraliere setate pe pilot automat. Greierii sunt inimi, care
ne păzesc noaptea. Oamenii zic că ei cântă. Dar moşul
are să-ţi spună un secret: greierii nu cântă, greierii întreabă.
Era o noapte atletică, fără nicio ponioarcă pe dânsa. Şi ce
întreabă, moşule, ce întreabă? Fânul odora a ambrozie şi tutun.
Întreabă dimineaţa dacă mai vine. Scheletul unei spaime ţâşni
de sub cergă şi o luă la goană ca un andabat. Şi vine dimineaţa, moşule, vine?
Aveam ani puţini. Atunci şi aşa am cunoscut eu
greierii, în braţele Bătrânului meu, atunci şi aşa, întrebările,
acoperit cu o cergă de sub care doar ochii îmi ieşeau afară,
să cunoască stelele, şi urechile, să înveţe vântul, şi nasul,
să adulmece iarba. Asta nu ştie încă nimeni, dragul moşului.
Epilog la o boare de vânt
Doar îmi amintesc, ca străin: Bătrânul bate parul,
aşează podina. Nu prea se ştia pe-atunci ce e hodina,
progresul tehnologic mirosea ca un nou născut în pielea goală,
televizorul era un fel de memorie viitoare. Deasupra creştetelor
noastre se încăibărau mai degrabă norii decât
nişte animale politice. Iar când dădeau toţi dracii iama
în cvadriga cu greieri a lui Moş Sântilie, nu te scuteau
de la trudă nici toate patalamalele universitare, fie ele
şi false. Urma să plouă degrabă, nimic nu suferea amânare.
Doar îmi amintesc, ca străin: aşez fânul în jurul parului,
îl calc mereuaş, şi odoarea lui mă îmbată. Fârcitura, în ploaie,
se lasă domol aşezată. Pun genunchii pe popi, greblez fânul
care nu se leagă. Bătrânul pune propte căpiţei. Bătrâna şade
pe o cergă, sub cireş, admirând lucrătura. Aşa ploua altădată,
decent, fără greş, răbdător, cu sfială, după criterii evidente.
Rânduielile nu primiseră încă învoire să o ia de-a dura.
Perţ bătrânul, de pildă, pe care-l vedeam primul lucru
în toată dimineaţa la trezire, prin hublou, adormit în tablou
pe coştile goale ale Fruntenilor, ştiam că era plin de păcate,
după cum îl topotea ploaia rece de vară, fără să-i lase scăpare
spre un cât de puţin adăpost. În toate, pricepeam, e un cost.
Doar îmi amintesc, ca străin: îmi încolăcesc genunchii
în jurul parului, mai pun şi mâna stângă pe vârful de par,
să nu-mi fie frică, cu dreapta mă scarpăn în cap şi rădic
ochii spre cer, cu smerenie. O văzusem eu pe Dochia, Bătrâna
Bătrânii, că aşa privea dânsa cerul. Bătrânul s-a tras şi el
sub cireş şi imaginea celor doi Bătrâni printre strănuturile
de ploaie mi-e mai vie decât orice fotografie. Îmi ascund faţa
de la ei şi zâmbesc cu o bucurie de care, ţin minte, mi-era atunci ruşine.
Era, pesemne, un sentiment nedemn de mărire.
Doar îmi amintesc, ca străin: aşa se întâmpla totdeauna
când săvârşeam fârcitura; întâi venea o boare, ca o respiraţie,
şi o mână blândă mă mângâia pe creştet. Bătrâna mi-a zis
că e suflarea lui Cineva; mi-a zis că e mâna lui Cineva.
Şi am crezut-o, o vreme. Am fost bucuros de fiecare căpiţă
pe care am şezut în vârful parului, ca de un poem, ca de un cântec.
Venea însă de fiecare dată iarna, şi din căpiţele mele
nu rămâneau decât litere rătăcite, sunete risipite. Idei pripite.
Doar îmi amintesc, ca străin: fânul se făcea lapte, laptele
hrănea un viţel, viţelul bucura ograda cu jocul lui. Cât s-a putut
să mângâi viţeii la Căuşu, nu mi-a fost teamă vreodată
că dimineaţa n-are să mai vină. Şi n-am putut pricepe de ce,
într-o oarecare amiază de duminică înverzită, Perţ
bătrânul a plecat din tablou şi, în locul lui, a intrat în peisajul
cu mioare şi jnepeni Perţ cel tânăr, zis Bulbucu. Se vede treaba
însă că şi noul locatar al tabloului era aşijderea de păcătos,
după cum nici pe dânsul ploaia nu-l cruţa, pe cât era de vârtos.
Doar îmi amintesc, ca străin: Bătrânul mă îndeamnă
să scobor de pe fârcitură. Treaba e mântuită, dar aş vrea
să mai zăbovesc. Bătrânul va fi crezut că întârziu acolo sus
fără treabă, iar vremea nu, nu era de zăbavă. Dar eu aşteptam
mângâierea aceea; credeam că am să pot să prind mâna
care mă mângâie, să o strâng, să o sărut, mâna lui Cineva.
De fapt, îmi pregăteam oglinzile pentru mai târziu,
seva amăgirilor viitoare. Aş fi crezut altă minciună, oare?
Doar îmi amintesc, ca străin: prind într-un târziu ruda
pe care mi-o ţine Bătrânul şi curg, cătinel, ca un firicel
de apă, spre pământ. Plecăm spre casă, pe ploaia îndesată,
joasă, hotărîtă. Mă mai uit o dată înapoi. Peste Căuşu,
Cineva a azvârlit zdreanţa nopţii. Îmi susură în urechi
întrebările greierilor. Niciodată n-am mai aflat ce mă frământa
atunci: de ce nu se aud greierii când plouă? Poate că picurii
de apă sunt şi ei nişte inimi, care sărută pământul, cu aceeaşi
întrebare: mai vine dimineaţa? Poate că de aceea plouă,
să se mai odihnească şi greierii, dar să rămână trează
întrebarea şi neodihnită, înspăimântată, mincinoasă mirarea.
Sus, în vârful unei fârcituri, ghicesc o arătare, care îmi face
cu mâna, a despărţire sau, poate, a revedere. Oglinzile erau
pe-atunci tinere şi sentimentele le ţineam de mânere.
M-am despărţit ca de un străin de tânărul acela care îmi făcea
cu mâna, cu toate visele lui tipărite pe frunte. A rămas acolo,
pe o claie de fân, în Căuşu, aşteptând în gând Bătrânul care
să-i întindă iarăşi ruda, să se scoboare. Epilog la boare de vânt.
Aceeaşi dimineaţă
S-a întâmplat cam aşa: a venit o pasere de fier, poleită
cu aur, şi am pornit într-o călătorie lungă, pe unde
nu mai fusesem nicicând. Paserea m-a petrecut peste o apă
mare, adâncă la amândouă capetele, printre nori vorbitori,
într-o lume nouă, care avea alte noime. Toate înţelesurile
mi s-au părut acolo altfel: oamenii roiau în stupi mari de beton,
oţel şi sticlă, nicio căpiţă nu vedeam nicăieri, niciun greiere
nu mai avea nicio întrebare, niciun viţel nu se zbenguia
în nicio ogradă, niciun fluture nu mai colora cerul,
niciun cântec nu lumina, nicio păpădie să-l îngâne.
Toate noimele acelea nevrotice mi-au rădicat părul
în vârful capului de spaimă şi urât, mai cu seamă când
nu mi-am mai găsit umbra şi nu mi-am mai auzit paşii.
S-a întâmplat cam aşa: paserea m-a lăsat în Ţara lui Altcineva,
printre cactuşi, nisip şi salamandre. Toate spaimele
şi minciunile erau agăţate de policandre cât bostanii
Savetii Delemenii de pe Valea cu Calea, mari cât o lună plină.
S-a întâmplat cam aşa: înăbuşit de întrebări, am ridicat ochii
spre cer şi am zărit stele. Acolo, în Ţara lui Altcineva, unde
stele nu sunt. Am adulmecat, în oglindă, şi am simţit miros
de iarbă proaspăt cosită. Acolo, în Ţara lui Altcineva, unde nici
iarba nu creşte. Şi, ciulind urechile, am auzit: cri-cri. Acolo,
în Ţara lui Altcineva, unde nu întreabă greierii. Şi m-am uitat
mai bine: nu erau stele, ci ochii Bătrânului meu. Am adulmecat
mai bine: nu era iarba, ci sufletul Bătrânului meu. Am ascultat
mai bine: nu erau greieri, era glasul Bătrânului meu. Şi erau toate
glasurile, toate stelele, toţi greierii şi păpădiile toate.
S-a întâmplat cam aşa: s-a pornit să plouă, dar ploua
dinspre pământ înspre cer, ca şi cum ar fi lăcrimat
rouă ochii strămoşilor mei, ieşiţi până la porţile
văzutului, să mă tragă la ei, înapoi, în rădăcini.
Şi a început să plouă dinspre pământ înspre cer,
şi mi-am pus pleoapele pe-olaltă, să nu mai văd
atâtea braţe de oase care mă cer. Timpul devenise de fier.
S-a întâmplat cam aşa: cerul s-au despicat în noaptea aceea
şi m-am dumirit călcând apăsat pe o cărare, de care
îmi aminteam, pleonastic. Paşii mă purtau spre Căuşu, fără
să le fi poruncit, fără să îi pot stăpâni. Dimineaţa venise încă
o dată, doar că în drum, după porţi, în loc de viţeii vremii mele
dintâi, auzeam mugind boii. Multe îmi părură schimbate
în drum. Doar dimineaţa era aceeaşi. Doar dimineaţa venise.
Până se lasă ceaţă, până bate vânt
Aşa a fost când m-am întors la Căuşu: un blid de soare,
plin cu dulceaţă de cireşe amare, la o palmă de cer de coama
muntelui, spre care se îndreaptă, ca un pericol. Sub zvonul
de greieri stam eu, unde mă lăsasem, în aşteptare. Sunt,
de fapt, două creste: una e mai departe, şi e alburie, cu contur
cenuşiu, cealaltă e mai spre mine, şi s-a colorat înspre
roşu sau numai spre arămiu. Acesta e singurul asfinţit ce îl ştiu.
Aşa a fost când m-am întors la Căuşu: privesc cum farfuria
se lipeşte de coama muntelui, până la confuzie. Ai crede
că are să se împreune cu creasta desenată în spate, cea
alburie; ba că are să îmbrăţişeze creasta din faţă. Dar nu,
soarele se scufundă între creste, ca într-un buzunar cu poveşti
despre solomonari şi moroi. Asfinţitul, aici, are-acest croi.
Aşa a fost când m-am întors la Căuşu: când discul a intrat
de tot între munţi, toţi fluturii din lume dansat-au pe cer.
Creasta din spate a devenit roşiatică şi gălbui, iar cea din faţă
lăptoasă. Pe partea cealaltă de cer, luna făcuse primii paşi.
Cerul încă ardea în amurg. Soarele asfinţea, se sfinţea. Va fi
vânt, va fi ceaţă. Va fi moarte, va fi viaţă. Va mai fi dimineaţă?
Aşa a fost când m-am întors la Căuşu: nicio fârcitură
nu mai e aici şi iarba e toată la pământ, necosită cu anii,
împleticită, bolnavă. Aş rămâne aici, în bezna care
s-a lăsat. Nu ştiu dacă va mai fi o altă dimineaţă: cri-cri?
Cireşul va mai înflori fără spaimă, ghiocelul şi-a mai rădica
prin zăpadă creştetul afară făr-o nevroză, umbrele
vor mai reproduce fidel traiectoria paşilor în scleroză?
Aşa a fost când m-am întors la Căuşu: aş sta aici, să întreb
şi să cânt. Şi, de-apoi, să ascult cvadriga cu greieri. Până bate
vânt. Până se lasă ceaţa. Cât mai răsare soarele dimineaţa.
E negru ca în mortmânt. Doar greierii întreabă, la fel. Doar
iarba miroase, la fel. Doar stelele sclipesc, identic. Aş rămâne
aici, e singurul gând. Până se lasă ceaţă. Până bate vânt.
Până e viaţă. Până e moarte. Până mai sunt pe pământ.
Anonim, secolul XXI
Florile varsă gânduri pe rouă
şi parcă ar ploua, însă nu plouă.
N-aş auzi nici moartea, de-ar veni.
Nici când pământul s-ar opri n-aş şti.
Fericirea e o oglindă cu faţa în soare,
atunci când nicio rază nu doare.
Trec anonim, ca fumul.
Secolul, pare-se, e XXI.
N-a mai rămas niciun loc pe pământ
să nu-i fi lăsat o lacrămă sau un cânt.
N-a mai rămas nicio piatră sub soare
să nu mă fi amăgit c-o chemare.
Nicio umbră n-a mai rămas. Niciun gând
să nu-mi fi făcut culcuş sau mortmânt.
Clipa stă spânzurată între noapte şi zi.
Nu mă chema, e-n zadar. N-aş veni.
Nici amintirea că sunt n-a rămas.
Să zicem că viaţa a fost un popas.
greieri şi păpădii 