arhivă

Cântece de pe urmă: versuri (ro)

Când mâine nu mai vine,

când azi nu a mai fost,

când nu mai ştii ce-i bine,

când luna n-are rost,

când nici tu, şi nici eu,

când nici mamă, nici tată,

când zâmbetul e greu,

când mâine-i niciodată,

când nicicând, când niciunde,

când mâine-i iarăşi ieri,

când totul se ascunde,

când nimeni, nicăieri,

când eşti o amintire,

când nu-ţi ajunge pasul,

când nu mai ai privire,

când inima sau ceasul…

Nu mai plânge, Ţară!

Lacrimile-s pietre…

Ţi le-or vinde Ăştia

– fără documente.

Nu plânge, Bătrâne,

lacrimile-ţi sfinte

nu le-a şterge nimeni

de-acum înainte!

Nu mai plânge, Mamă,

căutând un leu

într-o pungă, goală

de la Dumnezeu!

Nu plânge, Copile,

foamea e un dar!…

Ţi-au înscris-o Ăştia

şi-n abecedar!

Nu mai plânge, Frate,

vezi-ţi tu de drum!

Ce-a rămas acasă?

Cremene şi scrum!

Nu plânge, Iubito!

Ce frumos a fost!

A trecut şi viaţa

fără niciun rost!

Nu mai plânge, Ţară!

Bagă-te-n mortmânt!

Bine-a fi în ceruri,

ca şi pe pământ!

Tinereţe, foc, ani de patimă,

gândul din cuvânt mi se clatină!

 

Tinereţe, hoit, cu prieteni hoţi,

unde i-ai ascuns, mai apoi, pe toţi?

 

Tinereţe, zbor, printre flori şi stele,

unde ai zătrit visurile mele?

 

Tinereţe, vers, cu ochi verzi de fată,

de te-aş mai trăi, măcar înc-o dată!

 

Tinereţe, ciob, ai avut vreun rost?

Tinereţe, colb, fost-ai sau n-ai fost?

(răspuns la o provocare a bunului nostru Prieten, minunatul Poet Ion Murgeanu)

O mare în partaj
A doua mare-ar naşte—
Şi-aceea—scriem pe tartaj—
A treia ar cunoaşte—

Şir de mări sub stele—
Cu ţărmuri îngereşti—
Hotărnicite doar de ele—
Veşnicie—Tu eşti—

(versiune proprie a poeziei „As if the Sea should part”, by Emily Dickinson; originalul, aici: http://www.poemhunter.com/poem/as-if-the-sea-should-part/)

 

 

Norii au venit şi n-au mai plecat.

Şi plouă cum n-a mai plouat

peste pământul ce ni s-a dat.

 

Cocoşii toţi s-au oprit din cântat.

Broaştele au nebunit şi sar peste gard.

Şi, vai!, pădurile, cum ard!

 

În pântece viţelul plânge.

Pietrele-s putrede, învelite în sânge.

Ploaia aceasta nu s-a mai opri.

 

Vom uita toate şi nimic n-om mai şti.

Zboară zanga, zori cu zăvor.

Lumea s-a lins pe buze cu zăpor.

 

Şi ploaia se va da de-a dura

peste umerii mei, peste ţărnă.

Înnegri-va afina, isvodi-va mura,

cu braţe ţepoase, albastră şi cârnă?

 

Până la capăt va ploua, va ploua.

 

(Se înnora cu dumneata.)

Vezi norii de piatră cum se fărâmă-n amurg, luna grea

de-atâta lumină părăsind orbita, stele oarbe

înghesuindu-se-ntr-un colţ de cer cu nemiluita?

Doi cărbuni de beznă ceafa-ţi apasă, doi ochi de brudă.

A lor privire simţi cât îi de crudă? În cealaltă noapte                   5

mai bine vino cu mine: blând întunerec, nu spaime

şi ştime! Un miel negru te-a însoţi, în uitare şi

bucurie cântările mele te-or înveli. Te-aştept.

Nu asculta de iscusite ispite, nici alte voci nu

te oprească din mers. Curată-i calea, nu întârzia.                      10

Căci laolaltă om răzbate-n vis. Ne-om strecura încet

din gâtul beznei. Iarba cuvântului împleticeşte-o

şi împle-te de noapte cum de lună lupii. Ia, rupe

şi tu un codru-uscat de paradis! Cărarea îmbat-o,

pe gura beţiei tu gura-ţi aşează. Nu-ţi zdrumeca                        15

lacrămile, nu-ţi ogoi câinii mâniei, mai bine

pe câmpia lung întinsă slobozi s-alerge şi pască

lacomi din carne de zeu. Şi ochii desgoleşte-i, trupul,

inima. Nu-ţi înturna văzul, nici gândul rău nu-l lăsa

să ciupească alene pasul. Fii zornic, călăuză-ţi                            20

sunt, şi inima-mi, crepând-o cum pe-o nucă, înaintea-ţi

ţi-o alung. E sâmburele copt şi-i roşu şi-i sâlhui.

O stanişte-o să ai: c-a nimănui. Înainte, de-acum

în spatele nost ne e masul! Cântarea mea ca pe-o floare

deschide-o! Grea de polen va s-o vezi. În pistile intră               25

şi şezi, nervii-i pulsând anevoie de putere, totuşi,

şi frumusinţă în stare să-i crezi! În inima mersului

chiar inima versului va să o pun. Ci hai, cântul mieu

din faţă vine, iubeşte-l şi-n braţă-l ţine! Căci spun

ce nu se spune: dar nu-i aedul acela ce minte, sunt                  30

cel ce v-aduce de Duras aminte şi-l ţine să nu

pice-n hăuri înapoi de-a lui vintre! Nimeni să-l cheme

în lumea asta iar n-ar putea, atâta de mare este

această putere a mea şi nesătulă voinţa!