Vezi norii de piatră cum se fărâmă-n amurg, luna grea
de-atâta lumină părăsind orbita, stele oarbe
înghesuindu-se-ntr-un colţ de cer cu nemiluita?
Doi cărbuni de beznă ceafa-ţi apasă, doi ochi de brudă.
A lor privire simţi cât îi de crudă? În cealaltă noapte 5
mai bine vino cu mine: blând întunerec, nu spaime
şi ştime! Un miel negru te-a însoţi, în uitare şi
bucurie cântările mele te-or înveli. Te-aştept.
Nu asculta de iscusite ispite, nici alte voci nu
te oprească din mers. Curată-i calea, nu întârzia. 10
Căci laolaltă om răzbate-n vis. Ne-om strecura încet
din gâtul beznei. Iarba cuvântului împleticeşte-o
şi împle-te de noapte cum de lună lupii. Ia, rupe
şi tu un codru-uscat de paradis! Cărarea îmbat-o,
pe gura beţiei tu gura-ţi aşează. Nu-ţi zdrumeca 15
lacrămile, nu-ţi ogoi câinii mâniei, mai bine
pe câmpia lung întinsă slobozi s-alerge şi pască
lacomi din carne de zeu. Şi ochii desgoleşte-i, trupul,
inima. Nu-ţi înturna văzul, nici gândul rău nu-l lăsa
să ciupească alene pasul. Fii zornic, călăuză-ţi 20
sunt, şi inima-mi, crepând-o cum pe-o nucă, înaintea-ţi
ţi-o alung. E sâmburele copt şi-i roşu şi-i sâlhui.
O stanişte-o să ai: c-a nimănui. Înainte, de-acum
în spatele nost ne e masul! Cântarea mea ca pe-o floare
deschide-o! Grea de polen va s-o vezi. În pistile intră 25
şi şezi, nervii-i pulsând anevoie de putere, totuşi,
şi frumusinţă în stare să-i crezi! În inima mersului
chiar inima versului va să o pun. Ci hai, cântul mieu
din faţă vine, iubeşte-l şi-n braţă-l ţine! Căci spun
ce nu se spune: dar nu-i aedul acela ce minte, sunt 30
cel ce v-aduce de Duras aminte şi-l ţine să nu
pice-n hăuri înapoi de-a lui vintre! Nimeni să-l cheme
în lumea asta iar n-ar putea, atâta de mare este
această putere a mea şi nesătulă voinţa!