Una din erorile frecvente în lingvistica aplicată autohtonă şi străină privitoare la limba română este atribuirea unor provenienţe slave, ungureşti, turceşti et al. unei serii de toponime şi termeni Româneşti. Dar aceasta este inversarea sensului istoriei. Românii, trăitori de milenii pe aceste meleaguri, ar fi trebuit, după aceşti “specialişti”, să aştepte venirea ungurilor şi a celorlalţi ca să înveţe cum să numească locurile pe care trăiau şi lucrurile pe care le aveau. Aceasta este ignorarea, de cele mai multe ori voită, a realităţilor istorice.
Acesta este şi cazul termenului neam. Pentru Emese Kis, neam intră în categoria substantivelor “ a căror origine maghiară este indiscutabilă” (cartea din care am citat, ÎNCADRAREA SUBSTANTIVELOR DE ORIGINE MAGHIARĂ ÎN SISTEMUL MORFOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE, conţine, în opinia noastră, multe inexactităţi şi erori, asupra cărora nu ne putem opri însă aici). Al. Graur, încă “şeful de cadre” al lingvisticii româneşti în vremea când apărea acea carte (1975), considera într-o recenzie că “problema este acum bine pusă pe făgaşul ei, iar lucrările ulterioare nu vor mai putea aduce decît explicaţii de amănunte”.
Alexandru Pele a demontat enormităţi conţinute în volumul cu pricina într-o lucrare apărută postum, PERENITATEA ELEMENTELOR LINGVISTICE DACO-ROMÂNE. Referitor la termenul neam, Alexandru Pele notează imposibilitatea provenienţei din maghiară, provenienţă căreia i se opune nu numai argumentul de ordin fonetic că vocala magh. e nu se diftonghează în nici un împrumut; în plus, magh. nem însuşi are o origine nesigură; s-a încercat reconstruirea cuvântului maghiar pe baza unuia oset, fără ca măcar să se poată demonstra că triburile maghiare nomade ar fi tranzitat Caucazul de Nord şi Georgia, unde se întâlneşte această limbă iraniană, de unde maghiarii să fi… pescuit termenul. Diversitatea de forme sub care este atestat de-a lungul timpului magh. de azi nem vorbeşte de la sine despre cât de fixat în limbă şi cât de vechi ar putea fi respectivul cuvânt în ungureşte. Extrem de rar se întâmplă ca semantismul limbii-bază să fie mai sărac decât cel al limbii care a împrumutat. În ungureşte, nem are sensurile de neam, rudenie, specie, gen; nu, ba. În româneşte, neam înseamnă persoane înrudite prin sânge sau prin alianţă, rude, partea de pământ pe care o lucrează o familie, popor, naţiune, generaţie, specie, gen, categorie, boieri, clasă boierească; deloc, nimic. Am reprodus definiţiile din dicţionare; în Română, se mai pot identifica şi alte sensuri, din derivate, din onomastică sau din toponimie. Comparând semantismul în cele două limbi, se vede că din maghiară lipseşte şi un sens mai vechi (teren lucrat de o familie). Se observă, ca o curiozitate, prezenţa în ambele limbi a omonimiei cu un adverb de negaţie.
Alexandru Pele propunea ca etimon pentru rom. neam latinescul nemus şi, logic, pentru magh. nem etimonul rom. neam. Noi considerăm termenul neam ca fiind autohton. Dacă fonetic, ar fi fost posibilă o evoluţie de la lat. nemus la rom. neam (prin diftongare, ca şi prin apariţia unei forme rotacizate, ream), semantic se constată din nou o mai mare bogăţie a limbii Române faţă de latină, dar şi un număr mai mare de derivate pe teren Românesc.
Dacă încă aceste argumente nu sunt decisive, vom remarca existenţa în greacă a aceluiaşi termen, cu o dezvoltare ideatică superioară latinei, dar, mai ales, prezenţa unor toponime derivate din neam în spaţiul Românesc necucerit de romani şi posibilitatea reconstruirii evolutive a sensurilor pe teren Românesc.
În latină, întâlnim sensurile de pădure sfântă (la Tacitus şi Plinius), de ogor, păşune (la Vergilius), de vie şi arborii care o susţin (la acelaşi). La elini, mai avem şi o serie de toponime care se revendică de la nemos, cum este vestita Nemea (iniţial pădure, apoi şi localitate în Argolida), dar avem şi o dezvoltare verbală de la aceeaşi temă, desemnând locuirea în păduri (retragerea din faţa vrăşmaşilor în codru, unde se va locui o vreme, până la trecerea pericolului?).
În Română, putem identifica în seria de toponime ale derivatului Neamţ semnificaţia iniţială de pădure (sacră) a termenului neam. Să ne amintim, în acest context, că “pe lângă rolul lor mitic, pădurile sacre au avut în antichitate şi un rol civil; au fost locuri de convocare şi de adunare a poporului, de înjghebare de târguri, de refugiu, de bejenii” (Romulus Vulcănescu). Neam are şi sensul de ţarină, teren lucrat de o familie, aflător într-o poiană, înconjurată de pădure. Este firesc şi deloc singular ca numele locului să treacă asupra locuitorilor sau proprietarilor; deci, o familie avea un neam pe care-l lucra, era năimită; după calitatea pământului deţinut, o familie era de neam bun, de neam prost, de neam mare. O familie care deţinea mai multe neamuri a devenit una de neam, una boierească; de neam, prin urmare nemiş, cu variantele locale nemeş şi nămiş, atestat prima dată într-un document moldovenesc de la 1495, de unde ungurescul nemes.
Cât despre adverbul de negaţie omonim, Al. Graur et comp. au de demonstrat o înrâurire a maghiarei asupra latinei şi portughezei, care înregistrează acest adverb cu acelaşi sens!…
Dacă, pentru Al. Graur, Alexandru Niculescu şi alţii, rom. neam provine din magh. nem, asta este pentru că aceşti cercetători au aruncat la coş ETYMOLOGICUM MAGNUM ROMANIAE a lui B. P. Hasdeu, în care stă scris, încă de la 1886, un avertisment şi o morală: “Este poznaşă metoda acelora care, oricând una şi aceeaşi vorbă se găseşte în graiul românesc şi la vreunul din popoarele învecinate, se grăbesc a susţine că românii au împrumutat de la alţii, ca şi cum de la români nimeni nu putea să împrumute nimic”.
După cum s-a văzut, ideea de neam (ca naţiune, sinonim imperfect) se purcede cu momentul în care tot mai multe neamuri (ţarini) ajung în posesia aceluiaşi grup, indivizii căruia devin, prin asociere (bazată pe înrudirea de sânge, cel mai probabil), neamuri (rude). Aşa se conturează apartenenţă grupurilor (uniunilor tribale) la o unitate superioară, Neamul (ca naţiune). Iată cum un cuvânt desluşeşte apariţia unei conştiinţe, dar implică şi o continuitate spaţială şi temporală a aceleiaşi populaţii în Spaţiul carpatic, continuitate atât de des combătută. O posibilă resuscitare peste timp a semnificaţiei originare a termenului neam (pădure sacră) apare, s-ar putea spune, în sintagma biserică de neam, sinonimă cu biserică dintr-un lemn. Adică biserici construite din lemnul unui arbore (sfânt).
greieri şi păpădii 