arhivă

Arhiva etichetelor: Şerban C. Andronescu

Românii – s-a afirmat – sunt un popor de răscruce, aruncat ca o punte între două tipuri de mentalitate (Mircea Eliade) sau întru acestea (Constantin Noica). Aceasta ar putea fi însă o situaţie relativ nouă în istoria Neamului Românesc, care durează de aproximativ un mileniu. Geografia le-a impus de la început un echilibru, care a fost dublat, într-adevăr, de conflictele dintre Occident şi Orient, dintre creştini şi musulmani. Toate drumurile acestui conflict au trecut pe la Români, care au trebuit mereu să fie când zid de apărare în războaie, când liant cultural, şi care, în ciuda miopiei unor istorici occidentali, dar şi a unora autohtoni, au făcut posibilă, prin rezistenţa lor în tot Evul Mediu, existenţa unei Europe moderne şi rafinate.

Pentru a rezuma într-un singur cuvânt trăsăturile sufletului poporului Român, un filosof a ales însă un altul decât dârzenia, demonstrată de-a lungul istoriei. A ales cuvântul seninătate. Acel filosof Român, Constantin Noica, a ales să definească sufletul poporului său nu prin acţiune, ci prin actul de contemplaţie a acţiunii. Românii sunt un popor care trăiesc, luptă, iubesc şi mor senin. Literatura şi tradiţiile lor probează din plin asta. Nimeni nu l-a contrazis pe Noica, în afara unor defăimători de Neam şi a unor pornografi, care spun că pe capul acestui Neam a urinat de-a lungul istoriei cine şi când a vrut.

Ce altă dovadă a seninătăţii Româneşti decât că în zilele noastre poţi întâlni în acelaşi loc nişte ţărani îmbrăcaţi în hainele “dacilor” de pe Columna lui Traian, ţinând coarnele plugului, şi pe, poate, cei mai vânaţi programatori de computere din lume? Că în acelaşi loc unde pământul se cultivă azi şi cu aceleaşi mijloace rudimentare folosite de mii de ani, s-a inventat motorul cu reacţie pentru avioane şi s-a desenat prima machetă a unei rachete de zbor?

Această seninătate nu este altceva decât o componentă a trăsăturii isihaste a Neamului Românesc, trăsătură pe care Şerban C. Andronescu o propunea, cu temei deplin, alături de limbă şi spaţiu, pentru o definiţie a Românului. Conceptul de isihasm este dublat, până aproape de identitate, de conceptul de omenie. Omenia însă se opreşte la stadiul de relaţie interumană, de prezenţă a individului în societate. Isihasmul are în plus această caracteristică a continuităţii de manifestare şi în afara spaţiului social. Isihasmul se pronunţă şi în relaţie cu cosmosul. Poţi fi omenos în societate, şi să practici astfel o primă treaptă a isihasmului, dar trebuie să fii animat de aceleaşi gânduri şi în singurătatea sinelui, pentru a împlini isihasmul. Trebuie ca aceleaşi gânduri curate pe care le exprimi în afară, să le sălăşluieşti înăuntru.

Blândeţea, bunătatea, seninătatea, omenia, viaţa austeră şi refuzul bogăţiilor, comuniunea cu divinitatea, comuniunea cu limba, acestea sunt câteva din faţetele isihasmului, o doctrină practicată de milenii de Români, cu totul opusă individualismului importat din Occident.

Umanismul Românesc se deosebeşte prin această nuanţă isihastă de orice alt tip de umanism, iar profesorul Andronescu îl formulează ca un concept major al culturii Româneşti, contribuţie majoră a acestei culturi la cultura europeană. “Zamolxian în origine, creştin prin evoluţie, isihast ca expresie, român prin tradiţie, limbă şi loc”, acestea sunt cuvintele celui care ar trebui să fie directorul de opinie culturală a generaţiei de Români care se ridică azi. Da, Şerban C. Andronescu, iar nu Nicolae Manolescu.

Acesta este spiritul Românesc autentic, din nefericire tot mai greu detectabil la oraşe. O excrescenţă a acestuia este atitudinea faţă de cântec a Românului. Să nu uităm că elinii atribuiau inventarea unor serii de instrumente muzicale aceloraşi hiperboreeni. Iată, însă, cum se exprimă această atitudine isihastă, senină a Românului faţă de Cântec:

Că la noi cât omu-i viu

Cântă şi pentru pustiu.

Numai dacă-i mort nu cântă

Dar şi-atuncea stă şi-ascultă.

Ce este mai superb ca acest catren al unui autor anonim, care ştie că nici moartea nu-l va putea opri să asculte cântecul?

Sau să-l auzim pe unul din marii noştri poeţi contemporani, mort în exil în cele mai mizere condiţii, Aron Cotruş:

Străine cu chip de sfânt

Tu mă-ntrebi de ce tot cânt

Cu privirile-n pământ

Şi cu zâmbet trist şi frânt.

Că dacă n-aş şti cânta

Fruntea mi s-ar înnopta

Plânsetul m-ar sugruma

Inima mi s-ar seca.

Că veni vorba de legionari, Aron Cotruş fiind unul dintre ei, să ne amintim hotărîrea tineretului legionar, exprimată atât de admirabil de Corneliu Zelea Codreanu, de a primi moartea. Aşa rostea Căpitanul în finalul unei opere – mărturie, Pentru legionari, şi se completa: “Hotărîrea de a merge înainte, trecând prin moarte”. Este aceeaşi atitudine a Românilor care credeau în Zamolxe, ca şi a baciului din MIORIŢA.

Pentru că, încă o dată – da, Şerban Andronescu are dreptate: “Există (…) un element sublim în firea românului, un element care persistă în ciuda tuturor adversităţilor. Mereu doborât, românul se ridică mereu şi mereu, căutând propăşirea lui şi a ţării sale, deşi ştie foarte bine că înaintaşii lui, urmărind acelaşi ţel, au fost lichidaţi fără scrupul.”

Versurile unui cântec Românesc spun senin:

Dacă n-aveam munţi cum sunt,

Îi scoteam şi din pământ!

Senin, dar fără îndoială că ar fi făcut-o.

Anunțuri

Cândva, când lumea arăta altfel, într-un trecut ce nu mai pare al nostru, voievodul Neagoe Basarab ctitorea Mănăstirea de la Curtea de Argeş. Gavriil Protul, egumen la Athos, în Grecia, călătorind prin Ţara Românească la o jumătate de veac după terminarea lucrărilor, se oprea în faţa acestei construcţii, exclamând: “ nu este aşa de mare şi de sobornică precum Sionul lui Solomon, nu este ca Sfânta Sofia împăratului Iustinian, dar prin frumuseţea sa le întrece pe acestea”.

Legenda spune că ani întregi lucrarea a stagnat. Ce se construia ziua, se dărâma noaptea, prin intervenţia unor forţe malefice supranaturale. Pentru o ctitorie aşa măreaţă, conform legendei, se cerea o jertfă pe măsură, iar aceasta trebuia să conste în zidirea, la temelia construcţiei, a unei fiinţe vii. Sorţii au făcut ca această fiinţă să fie soţia lui Manoli, şeful echipei de zidari. Odată cu această jertfă, cei zece zidari nu mai întâmpină nici o dificultate în a săvârşi monumentala lucrare. Urmarea se cunoaşte: toată echipa lui Manoli piere, plătind, după unii interpreţi, păcatul de moarte al zidirii Anei şi a copilului pe care Românca îl purta în pântece.

Aşa cum a arătat Şerban C. Andronescu în studiile sale, Mioriţa, Tinereţe fără bătrâneţe, Legenda Mănăstirii ArgeŞului aparţin clasicismului. Spre deosebire de clasicismul francez, clasicismul Românesc (manifestat în aceste creaţii anonime) are o caracteristică suplimentară, aceasta fiind gândirea creştină, de nuanţă isihastă. Eroi cu atribute luciferice, demonice, monştri de cruzime şi de ipocrizie, apar în tot clasicismul francez, dar ei scapă nepedepsiţi. În clasicismul Românesc, preponderenţa eroilor de tip celest este covârşitoare. Când apare un personaj de tipul lui Manoli, care comite o dublă crimă, indiferent de scopurile acesteia, personajul nu scapă nepedepsit. Eroii clasicismului Românesc probează cuminţenia tipică a ţăranului Român. În spirit isihast, iar nu din imbecilitate, cum vor unii, atât baciul din Mioriţa, cât şi Ana, soţia lui Manoli, acceptă moartea, cum ştim că o acceptau Românii încă de pe vremea când se regăsesc în izvoare sub numele de daci – cu seninătate. Şerban C. Andronescu a demonstrat că regulile clasicismului francez se regăsesc şi în menţionatele opere anonime Româneşti, acestea din urmă având însă o trăsătură în plus, prin faptul că au zugrăvit mai atent peisajul lumii lor, neignorând credinţa poporului.

De numele lui Neagoe Basarab se leagă nu numai această faimoasă mănăstire, ci şi o faptă plină de semnificaţii pentru istoria mentalităţilor, şi anume opera sa literară testamentară, Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie. Această culegere este o sinteză a filosofiei şi a moralei ţărăneşti a poporului Român. În aceeaşi vreme, în Europa occidentală, Machiavelli scria Principele. Amândouă aceste cărţi grăiesc despre arta conducerii unui stat, despre politică, pentru a folosi un termen modern. Neagoe Basarab are în atenţie mai multe aspecte. Aşa cum creaţiile anonime menţionate, ÎNVĂŢĂTURILE tratează problema credinţei în Divinitate.

În timp ce Machiavelli îşi învaţă discipolii să fie cruzi (“este mai bine să fii violent decât precaut”), să pună pe primul plan interesul, propovăduind înşelăciunea (“să acţioneze împotriva cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a religiei”, când e cazul; “spiritul lui să fie oricând gata să se îndrepte după cum îi poruncesc vânturile sorţii şi schimbările ei”; “la nevoie să ştie să facă răul”), Neagoe Basarab îşi îndeamnă fiul (dar mesajul lui nu este adresat numai acestuia, ci merge şi “cătră alţi domni”) să conducă ţara cu blândeţe şi bunătate (“nu-ţi fie lene a face bine, nici cugeta să nu faci bine”), cu mare grijă pentru justiţia socială, să trăiască auster (“fugi de caznele cele rele ale iubirii de avuţie şi te apropie de milostenie”), să fie darnic (“ci deaca vreme ce ai aur, dă-l săracilor; iar de nu ai aur, tu dă haină”), dar nu făţarnic (“cînd vei face milostenie, să nu trîmbiţezi”), să nu fie pizmaş şi să nu plătească răului cu rău (“în loc de rău, tu să te sileşti să faci bine tuturor”). Din nefericire, în confruntarea universală a ideilor, preceptele machiavelice au ieşit biruitoare şi în evul mediu, şi în epoca modernă, iar ele au o audienţă exaltată, cvasi-generală, în lumea contemporană.

Nu vrem să nedreptăţim opera lui Machiavelli. Ea a fost în fond o operă pur patriotică, intenţia autorului fiind să pună la dispoziţie Medicilor un manual de cum trebuie refăcută unitatea Italiei. Însuşirile pe care Machiavelli le cere Princepelui derivă din scopurile pe care trebuie să le aibă acesta: înălţarea şi propăşirea patriei sale. Opera a fost scrisă în nişte vremi tulburi pentru Peninsulă. Dar incomparabil mai tulburi pentru Români. Cu toate acestea, ideologia şi pedagogia ÎNVĂŢĂTURILOR nu fac nici o clipă rabat de la calitatea umană. La Neagoe, necum la italian, scopul nu scuză mijloacele. Conducătorul este un om între oameni, care se cade să împartă tot ce are cu ai săi şi să se grijească de fericirea acestora, căci “inima omului iaste ca sticla, decii sticla, deaca să sparge, cu ce o vei mai cîrpi?”.