arhivă

Arhiva etichetelor: vamă

Se întâmpla în vara lui 2003…

Din sudul Poloniei am ales să mă întorc acasă cu prietenii mei americani prin Ucraina, în Maramureşul de nord, apoi în Bucovina – care nu mai sunt ale noastre. Traseul meu avea două ţinte nespuse. Prima, ca americanii să vadă o ţară din Europa de Est care arată, după standardele civilizaţiei americane, mai rău decât România. A doua, să le arăt Maramureşul nordic şi nordul Bucovinei, părţile româneşti acaparate de Ucraina prin jocurile malefice ale celor ce fac istoria şi, probabil, iremediabil înstrăinate acestui stat artificial umflat, Ucraina.

După o oră de înaintat greoi la vamă, iată-ne în faţa ofiţerului vamal ucrainean. Mă îndrept cu paşapoartele spre ghişeu, aşteptând la un metru de acesta invitaţia de a-i prezenta documentele noastre. Gest nefiresc într-un asemenea loc, încât ucrianeanul din spatele meu mă împinge uşor la o parte, şi îşi prezintă actele la ghişeu. Mă uit puţin lung, puţin cu compătimire, uşor revoltat, dar circumspect în a lăsa vreun muşchi al feţei să releve aceasta. Ucraineanul sparge seminţe, scuipând cojile în toate direcţiile; învăţ lecţia, şi mă grăbesc să întind paşapoartele noastre imediat ce predecesorul din. . . spatele meu îşi rezolvă afacerea la ghişeu. Ofiţerul vede paşapoartele americane şi iese din cuşca lui de metal să vadă minunea: doi americani vor să intre în Ucraina.

Ne înţelegem în şapte limbi, dar cel mai eficient pe româneşte. Omul vrea să ştie ce caută americanii în Ucraina. Reuşesc să îl fac să înţeleagă că suntem în tranzit spre România, părăsim în două zile ţara dumisale, după ce vedem Lvovul, Apşa şi Cernăuţiul. Ucraineanul vrea ca americanii să iasă din maşina. Noi nu pricepem, aşa că vameşul deschide uşa şi o înhaţă pe doamnă de haină.

Revoltă americană: la ei nu te atingi de hainele celuilalt şi nu-i sufli în faţă când îi vorbeşti. Cred că vrea să ieşiţi, să vă vadă mai bine, le spun americanilor, pe faţa cărora începea să se citească furie, în fine, iată-i pe americani afară, studiaţi din cap până în picioare, cum studiezi o marfă pe care nu vrei s-o cumperi. Lângă vameşul studios mai apare unul, ce pare mai mare în grad, care răsfoieşte paşapoartele americanilor, dar amănunţit, îmi spune pe un fel de româneşte verdictul său: tu poţi trece, ei se întorc la Cracovia să ceară viză. La auzul ultimului cuvânt, americanii explodează: viză? Da, viză, americanii au nevoie de viză să intre în Ucraina. Nu îmi pot ascunde un zâmbet răutăcios. Le trebuie şi americanilor viză

Încerc să aflu dacă viza nu se poate obţine pe loc. Vameşii nu ştiu. Trebuie săşi sune superiorii. Suntem traşi pe linie moartă şi aşteptăm pentru vreo oră. Pe americani îi scapă pipi. Au băut prea multă apă în Polonia. Vor să găsească un WC şi umblă ca-ntr-o curte fără câini în căutarea unei locaţii specifice.

Fumez lângă maşină, privind maşinile şi oamenii care se îndreaptă spre punctul de control. Nu există nici o ordine în aşteptarea la coadă, iar dacă există, nimeni n-o respectă. Un motociclist face raliu printre maşini, să ajungă mai în faţă. Un vameş cu un baston de cauciuc îl ameninţă pe motociclist. Acesta ripostează şi vameşul nu are nici o reticenţă în a-i aplica un baston sănătos peste spate. Undeva mai în urmă, un malac se urinează pe roata din faţă a maşinii sale, nestânjenit de zecile de oameni din jurul lui. Am uitat de americani, când aud nişte strigăte ascuţite, undeva în fundal. Americanca mea se războia cu vameşii ucrainieni, care n-o lăsau să folosească WC-ul vămii, pentru că acesta era locat dincolo de punctul de control, adică pe teritoriul ucrainean, pentru care dânsa n-avea viză.

Americanca s-a săturat, nu-i mai trebuie viză, vrea să plecăm din locul acela numaidecât, să alegem altă rută pentru a ajunge în România. Se jură că în viaţa ei n-o să calce în Ucraina. O să spună tuturor ce fel de ţară e asta. Se va plânge la Ambasada lor din Washington de tratamentul pe care îl primesc americanii la vama ucraineană. N-am nimica de zis, e ca şi cum aş privi o secvenţă dintr-un film, poate prea diluată. Să mergem, mă îndeamnă americanca, înapoi la Rzeszow peste noapte. Îţi trebuie totuşi paşaportul, îi amintesc. Să mi-l aducă acum, vrea domnia-ei.

Vor mai trece minute bune până un alt vameş ucrainean va reveni cu paşapoartele şi va fi nevoit să asculte un car de injurii. Americanca le împarte fără sfială, poate mizând şi pe faptul că vameşii ucrainieni par să nu cunoască limba engleză.

Noul vameş a ascultat cât a ascultat, după care, într-o engleză rezonabilă, i-a precizat americancei: ce s-a întâmplat aici e consecinţa unei reciprocităţi parafate bilateral, iar în cazul în care mai proferează o singură injurie, are autoritatea de a o reţine pentru a o acuza de calomnie. Pornesc motorul şi valea!

Mi-a fost dat să aud aproape zilnic repovestită întâmplarea, prin filtrul absolut subiectiv al prietenilor mei americani. Au şi ei dreptatea lor, mi-am tot suflat la ureche. Nici nu ştiu cum de nu mi-au cedat nervii, să le dau prietenilor mei paşaportul meu românesc, să obţină o viză la Bucureşti şi să facă, aşa, o călătorie de român în Statele Unite. Şi apoi să se caine.

Anunțuri