arhivă

America mea

Se întâmpla în vara lui 2003…

Din sudul Poloniei am ales să mă întorc acasă cu prietenii mei americani prin Ucraina, în Maramureşul de nord, apoi în Bucovina – care nu mai sunt ale noastre. Traseul meu avea două ţinte nespuse. Prima, ca americanii să vadă o ţară din Europa de Est care arată, după standardele civilizaţiei americane, mai rău decât România. A doua, să le arăt Maramureşul nordic şi nordul Bucovinei, părţile româneşti acaparate de Ucraina prin jocurile malefice ale celor ce fac istoria şi, probabil, iremediabil înstrăinate acestui stat artificial umflat, Ucraina.

După o oră de înaintat greoi la vamă, iată-ne în faţa ofiţerului vamal ucrainean. Mă îndrept cu paşapoartele spre ghişeu, aşteptând la un metru de acesta invitaţia de a-i prezenta documentele noastre. Gest nefiresc într-un asemenea loc, încât ucrianeanul din spatele meu mă împinge uşor la o parte, şi îşi prezintă actele la ghişeu. Mă uit puţin lung, puţin cu compătimire, uşor revoltat, dar circumspect în a lăsa vreun muşchi al feţei să releve aceasta. Ucraineanul sparge seminţe, scuipând cojile în toate direcţiile; învăţ lecţia, şi mă grăbesc să întind paşapoartele noastre imediat ce predecesorul din. . . spatele meu îşi rezolvă afacerea la ghişeu. Ofiţerul vede paşapoartele americane şi iese din cuşca lui de metal să vadă minunea: doi americani vor să intre în Ucraina.

Ne înţelegem în şapte limbi, dar cel mai eficient pe româneşte. Omul vrea să ştie ce caută americanii în Ucraina. Reuşesc să îl fac să înţeleagă că suntem în tranzit spre România, părăsim în două zile ţara dumisale, după ce vedem Lvovul, Apşa şi Cernăuţiul. Ucraineanul vrea ca americanii să iasă din maşina. Noi nu pricepem, aşa că vameşul deschide uşa şi o înhaţă pe doamnă de haină.

Revoltă americană: la ei nu te atingi de hainele celuilalt şi nu-i sufli în faţă când îi vorbeşti. Cred că vrea să ieşiţi, să vă vadă mai bine, le spun americanilor, pe faţa cărora începea să se citească furie, în fine, iată-i pe americani afară, studiaţi din cap până în picioare, cum studiezi o marfă pe care nu vrei s-o cumperi. Lângă vameşul studios mai apare unul, ce pare mai mare în grad, care răsfoieşte paşapoartele americanilor, dar amănunţit, îmi spune pe un fel de româneşte verdictul său: tu poţi trece, ei se întorc la Cracovia să ceară viză. La auzul ultimului cuvânt, americanii explodează: viză? Da, viză, americanii au nevoie de viză să intre în Ucraina. Nu îmi pot ascunde un zâmbet răutăcios. Le trebuie şi americanilor viză

Încerc să aflu dacă viza nu se poate obţine pe loc. Vameşii nu ştiu. Trebuie săşi sune superiorii. Suntem traşi pe linie moartă şi aşteptăm pentru vreo oră. Pe americani îi scapă pipi. Au băut prea multă apă în Polonia. Vor să găsească un WC şi umblă ca-ntr-o curte fără câini în căutarea unei locaţii specifice.

Fumez lângă maşină, privind maşinile şi oamenii care se îndreaptă spre punctul de control. Nu există nici o ordine în aşteptarea la coadă, iar dacă există, nimeni n-o respectă. Un motociclist face raliu printre maşini, să ajungă mai în faţă. Un vameş cu un baston de cauciuc îl ameninţă pe motociclist. Acesta ripostează şi vameşul nu are nici o reticenţă în a-i aplica un baston sănătos peste spate. Undeva mai în urmă, un malac se urinează pe roata din faţă a maşinii sale, nestânjenit de zecile de oameni din jurul lui. Am uitat de americani, când aud nişte strigăte ascuţite, undeva în fundal. Americanca mea se războia cu vameşii ucrainieni, care n-o lăsau să folosească WC-ul vămii, pentru că acesta era locat dincolo de punctul de control, adică pe teritoriul ucrainean, pentru care dânsa n-avea viză.

Americanca s-a săturat, nu-i mai trebuie viză, vrea să plecăm din locul acela numaidecât, să alegem altă rută pentru a ajunge în România. Se jură că în viaţa ei n-o să calce în Ucraina. O să spună tuturor ce fel de ţară e asta. Se va plânge la Ambasada lor din Washington de tratamentul pe care îl primesc americanii la vama ucraineană. N-am nimica de zis, e ca şi cum aş privi o secvenţă dintr-un film, poate prea diluată. Să mergem, mă îndeamnă americanca, înapoi la Rzeszow peste noapte. Îţi trebuie totuşi paşaportul, îi amintesc. Să mi-l aducă acum, vrea domnia-ei.

Vor mai trece minute bune până un alt vameş ucrainean va reveni cu paşapoartele şi va fi nevoit să asculte un car de injurii. Americanca le împarte fără sfială, poate mizând şi pe faptul că vameşii ucrainieni par să nu cunoască limba engleză.

Noul vameş a ascultat cât a ascultat, după care, într-o engleză rezonabilă, i-a precizat americancei: ce s-a întâmplat aici e consecinţa unei reciprocităţi parafate bilateral, iar în cazul în care mai proferează o singură injurie, are autoritatea de a o reţine pentru a o acuza de calomnie. Pornesc motorul şi valea!

Mi-a fost dat să aud aproape zilnic repovestită întâmplarea, prin filtrul absolut subiectiv al prietenilor mei americani. Au şi ei dreptatea lor, mi-am tot suflat la ureche. Nici nu ştiu cum de nu mi-au cedat nervii, să le dau prietenilor mei paşaportul meu românesc, să obţină o viză la Bucureşti şi să facă, aşa, o călătorie de român în Statele Unite. Şi apoi să se caine.

Anunțuri

(prin 2000)

 Există uneori momente în care realizăm că avem şi un trup, şi depindem mai mult de el decât suntem obişnuiţi să conştientizăm. Nu ştiu alţii cum sunt, poate unii se gândesc zilnic cât de mult contează trupul care ne plimbă prin lumea asta, dar eu cunosc destul de rar astfel de momente.

Mi-a fost dat să am un astfel de moment orele trecute. O durere m-a izbit brusc, chiar în moalele capului. Era un „headache” (fiind în America, nu avea de ce să mă lovească o durere românească de cap!). Am aşteptat o vreme, încercând să-mi înlătur toate gândurile care navigau prin mintea mea. Se întâmplă câteodată să treacă de la sine. E ca atunci când nu mai stârneşti cu mâna mâlul dintr-o baltă: se aşează singur înapoi şi apa se limpezeşte de la sine. Cum nu s-a întâmplat nimic într-o oră, am cerşit un medicament american, cu gândul că or fi mai potrivite decât cele româneşti (aveam „headache”, repet). Am luat trei boabe de Tylenol, pentru a-mi ogoi simţămintele dificile prin care trecea capul meu în acele clipe. Am aşteptat zece minute, jumătate de oră, o oră. Durerea se accentuase, ce să-mi treacă!

Şi am avut o revelaţie, cum se întâmplă în situaţiile limită, numai revelaţiile te salvează când nu mai ştii ce să faci. Mi-am zis că poate, totuşi, nu am un „headache”, ci doar mă doare cumplit capul. Adică nu e o durere americană de cap, ci e una datorată substanţei cenuşii made in Româ­nia. Sigur că aveam medicamente româneşti, doar am medic de familie. Şi sigur ca era Nurofen, doar nu i-a făcut atâta reclamă Andreea Răducan, încât pe-aicea, când îi mai spun unui american cu care mai fac teorii câte una neaoaşa de-a noastră, o gândire din aceea profundă, cu care noi operăm de secole, şi ne e bine, preopinentul meu mă întreabă: iar ai luat Nurofen?

Continuarea istoriei durerii mele de cap o bănuiţi, nu intenţionez să fiu prolix. Vorbesc doar despre o durere de cap, care s-a dus, la fel de inocentă cum a venit, în puţine minute de la administrarea medicaţiei adecvate. Acum sunt bine, har Domnului, şi cu lecţia învăţată. Dacă scriu sub influenţa Nurofenului, veţi decide domniile-voastre.

V-aţi întrebat, sunt sigur, ce e cu arta asta modernă (mă refer la artă plastică), de ce o fi luat-o ea razna de o jumătate de secol şi mai bine, şi tot felul de inepţii sunt cotate ca mari împliniri artistice şi se vând la preţuri exagerate şi exuberante (ba se şi cumpără, de către snobi colecţionari miliardari).

Să încerc să fiu mai clar. Totul a pornit de la vizita pe care o făcui la un mic Muzeu de Artă din apropiere, ce expunea o „Retrospectivă de Artă Contemporană”. Nu din aceea „contimporană cu fluturii şi Dumnezeu”, că nu e şic. Contemporană cu umila noastră trecere. Vizita la acest muzeu şi răsfoirea unui album retrospectiv de artă contemporană, asta a provocat totul.

Unul dintre „artiştii” aceştia ce ne-au făcut privilegiul să ne fie contemporani este Ad Reinhardt, mort în 1967, deci mai mult un precursor al dezastrului artistic de azi. Reinhardt şi-a dedicat ultimii 14 ani de viaţă „picturilor negre”. Acestea sunt pătrate cu latura de un metru şi jumătate, acoperite complet cu vopsea neagră. Diferă doar titlul lor. „Arta” unui alt exponent al plasticii americane contemporane, Cristopher Wood, constă în tablouri albe, pe care „marele artist” a decis să scrie diferite chestii cu vopsea de diferite culori. Ca exemplu: RÂT (şobolan) de trei ori, unul sub altul. Interpretarea criticii? „Un discurs redus la ireductibil, iar apoi începând de la capăt”. Jeff Koons, fost vânzător de acţiuni la bursă, şi-a descoperit şi el talentele artistice şi a hotărît să facă o artă „care să fie ultima expresie a fiinţei”, într-un acvariu plin cu apă, a introdus trei mingi de baschet şi ne explică: „am dat aici o definiţie a vieţii şi a morţii; este eternul; este viaţa după moarte”. Citesc că această „construcţie artistică” s-a vândut cu 50.000 de dolari. Jean-Michel Basquiat produce mâzgălituri gigantice, aşa cum fac copiii de vârstă preşcolară. A murit de o supradoză de droguri, în 1988, iar la câţiva ani DUPĂ ACEEA a fost decretat geniu (bănuiesc că de un critic care tocmai scăpase cu viaţă dintr-o supradoză) şi i s-au organizat mari retrospective ale „operelor”, care s-au vândut cu câteva sute de mii de dolari bucata. Aş putea continua până mâine, şi v-aş putea ţine la curent cu „arta” pornografică şi scatofilă, cotată la fel de bine aici, şi din punctul de vedere al criticii de artă, dar şi al afacerilor.

Nu, nu – „avangarda” nu mai e un fenomen marginal. Avangarda este de prima pagină a revistelor de artă. Tristan Tzara ştia ce spune în manifestul dadaismului: „noi pregătim marele spectacol al dezastrului”. Pentru că ceea ce se numeşte „artă modernă” nu numai că ne creionează dezastrul, ci este expresia fidelă a epocii de dezastru a fiinţei în care s-a intrat în unele părţi ale lumii. Da, în acelea pe care noi le divinizăm din România pentru belşugul material pe care îl bănuim.

Dar nu e totul. Sunt o groază de treburi obscure, pe care mintea noastră nu are informaţii suficiente să le pătrundă, pentru a le înţelege şi a lega unele de altele variile aspecte ale invaziei avangardismului şi prostituţiei în literatură şi artă. Nu mă îndoiesc că există şi în părţile astea de lume artişti loiali Artei (da, cu majusculă, una dintre majusculele pe care vroia acelaşi Tzara să le desfiinţeze şi pe care mai dibacii lui urmaşi sunt pe care s-o facă).

Oricât am răsfoit reviste de artă, oricâte buletine in­formative am adunat de la Muzeele vizitate, nu mi-am putut modifica impresia pe care am avut-o de când am intrat în prima librărie aici şi am stăruit la secţiunea de artă. Artiştii clasici, realişti (să nu intrăm în categorisiri prea „rafinate”, cu care ne manipulează pe noi, publicul de rând, cunoscători de artă ce se cheamă critici) stau undeva la marginea „valului”, fără speranţa de a expune, de a fi comentaţi sau de a-şi vinde tablourile. Vremea lor a apus.

Dar, totuşi, nimeni nu vrea să oprească această derută? Căutând, căutând, am descoperit un personaj foarte interesant, care a sesizat invazia acestei forme de anti-cultură, şi nu atât invazia ei, cât susţinerea ei de către diferite cercuri de bogătaşi ce par interesate (nu înţeleg cu ce scop) în distrugerea Artei. Numele lui este George Hun-tington Hartford al II-lea, nepotul primului George Hun-tington Hartford, moştenitorul celei de-a cincea corporaţii americane ca profit în anul 1950. Am să vă redau pe scurt o poveste specială, pe care am găsit-o în cartea lui Tom Wolfe, THE CANDY-COLOREDTANGERINE-FLAKE STREAM-LINE BABY (nu-mi cereţi să traduc!). Acest Huntington s-a supărat la vremea lui pe arta şi scrierile unor „artişti” pe care noi îi luăm azi drept clasici, fără să mai ştim nici ce-au scris, nici ce-au pictat. Iată câteva nume: Pablo Picasso, Tennessee Williams, William Faulkner. Motivul supărării lui Huntington e acelaşi ca al meu, astăzi: vulgaritatea şi diformitatea producţiilor „artistice”. Huntington mai avea ceva de adăugat: anticreştinismul declarat al producătorilor şi susţinătorilor. Scopul pentru care ar fi atât de susţinute din umbra acestei producţii – acesta ar fi: distrugerea creştinismului, susţine Huntington. Aşa că a scris o broşură în care chema lumea culturală la refacerea ordinii şi spiritului artistic, cu titlul DE CE SĂ-L INSULTĂM PE DUMNEZEU? A cumpărat din banii proprii mai multe locuinţe într-o zonă rurală a Americii, pe care le oferea pe timp îndelungat artiştilor care decidea el că lucrează în spiritul artei adevărate, scutindu-i pe cei selectaţi de orice grijă materială, oferindu-le totul, de la mâncare la limuzină. A cumpărat o clădire imensă între Central Park şi Broad-way, în New York, din care a făcut Muzeu de Artă. în fine, printre alte activităţi care 1-au costat în total 70 de milioane de dolari, Huntington a încercat o experienţă ce ar fi fost, dacă reuşea, un exemplu de bun augur. Huntington a organizat, la Los Angeles, o mare expoziţie de artă, la care au putut fi prezenţi atât „artişti avangardişti”, cât şi… artişti. A invitat publicul, pe de o parte, şi criticii de artă, pe de alta, să-şi aleagă tablourile preferate. Huntigton vroia să demonstreze că aprecierile nu ar fi coincis, însă criticii au boicotat expoziţia şi nu au participat la selecţie, considerând-o o ofensă la adresa lor.

Toate aceste gânduri pe care le morsocam au fost şi la adresa capului meu o ofensă. Şi trebuie să mai fi fost ceva, pe linie personală. Mă gândeam, aşa, într-o doară, de ce nu găsesc şi eu un Huntington micuţ, pentru proiectele mele. De ce, atunci când spui unor români de aici că ai venit în America să scrii, în cel mai bun caz te iau peste picior, iar în altul – se îndepărtează de tine ca de un lepros. Dar de ce nu întâlnesc eu – parafrazând titlul unui show TV din România, pe care nu 1-am văzut niciodată, dar uite ce face reclama cu omul! -ROMÂNUL POTRIVIT?

Şi vorbeam cu Dumnezeu (cum sunt în America, foloseam limba engleză):

            WOULD IT SPOIL SOME VAST, ETERNAL PLAN

            IF I WERE A WEALTHY MAN?

Aş zice pe româneşte, în caz că, oarecândva, prin spaţiul acesta virtual, mesajul meu ar ajunge la destinatar:

            ŢI-AŞ FI STRICAT ŢIE VREUN PLAN

            DE AŞ FI AVUT ŞI EU UN BAN?

 

Aici, la Deep Creek Lake, în statul Maryland, ne ştie toată lumea. Vin românii, ne întâmpină americanii înca de cum păşim în birtul nostru preferat (nu că am fi avut de unde alege). Mergem în fiecare seară să bem o bere, două, trei, eu şi Lucian, amicul meu cu care împart o casă de vacanţă pe Lake Shore Drive, chiar pe malul lacului, şi, culmea, tocmai cu faţa spre apus, încât în fiecare seară, de la şapte, mă postez comod pe un fotoliu care mă încape tot, şi care rulează după buna mea voie spre stânga, spre dreapta, spre înainte, spre înapoi, în zig-zag, ce s-o mai învârt, încotro îmi fuge mintea ca aş vrea să mă mişc, mă postez de la şapte, şi până la opt admir desenul în mişcare al soarelui, de un colorit suprarealist. Nu că mi-ar place mie suprarealismul, dar natura a primit încuviinţarea mea să mai producă şi astfel de chestii. Asta în zilele senine, care în această săptămâna, în care a nins ca-n Adersen, au fost rare. Cu cât e mai rar un lucru, cu atât poate că e mai dorit, de aceea aceşti americani, fermieri, de aici, de la munte, de la podiş, care au o viaţă mult diferită de viaţa concetăţenilor lor de la oraş, se îmbracă şi se comportă  ca în filmele western, de aceea, zic, aceşti americani sunt foarte bucuroşi să ne vadă şi să ne aibe aici. Nu ştiu cât va dura, probabil că aceasta idilă se va încheia când nu vom mai avea nimic nou de zis, nimic extraordinar de arătat, sau când ni se vor termina resursele de palincă. Cazul ideal ar fi ca toate acestea sa ne ţină încă o vreme, până ne terminăm treaba aici, să plecăm în plină glorie, lăsând în urmă un parfum de fân, amestecat cu fum de Carpaţi şi duhoare de palincă, şi un gând obsedant acestor americani atât de diferiţi de toţi cei care i-am întâlnit până acum: de a emigra în România, raiul pe care li-l promitem de când am păşit prima dată în birt. Cine nu ne-a crezut, a venit la reşedinţa noastră, un castel, că nu pot să-i zic altfel, pe două nivele, dar acoperind o suprafaţă imensă, că sunt zile în care nici nu mă văd cu Lucian, iar altele, într-adevăr, când ne batem de la jacuzzi, singurul lucru de aici, în afară de noi doi, aflat într-un singur exemplar, castel în care Lucian, îngropat între două computere, trei monitoare, camere de filmat, cabluri, becuri si beculeţe, editează imagini filmate în România la etajul inferior, iar eu, călare pe situaţie, navighez deasupra între bucătărie, unde prepar nişte mâncăruri de stau câinii în coadă, şi mult mai modestul meu birou, o masă lungă, pe care aş putea şi dormi fără să-mi lăbărţeze afară picioarele şi mâinile, masa sub care dorm doi câini, masă pe care e instalat un laptop, laptop pe tastatura căruia prepar aceste atât de aşteptate rânduri…

Nu-i aşa? Păi, dacă nu era, nu se povestea! După această lungă frază, lungă ca viaţa la Deep Creek, urmează un căscat, molipsitor, ca toate căscăturile din lume. Aşa sunt unele introduceri, în loc să capteze benevolenţa cititorului, mai mult îl îndepărtează. Dar cum ar putea să se întâmple una ca asta tocmai cu autorul nostru preferat, care ne-a lipsit mult în aceste două săptămâni în care s-a dat la fund fără să ne explice nimic, se întreaba cititorul, care se şi interesase de altfel de soarta mea, îngrijorat de brusca mea dispariţie din orizontul lui… de aşteptare. Adevărul este, dragă cititorule, că mi-a fost tare dor de tine, şi ca bucuria mea e mult mai mare că tu eşti dincolo de foaia de hârtie (sau de monitor, cine mai ştie), decât a ta, că mă citeşti pe mine. Iar dacă n-ai zâmbit, percepându-mi autoironia, la acest al doilea al meu paragraf, este probabil pentru că te-a intoxicat deja Italo Calvino cu dialogurile lui răstite cu cititorul Nopţii aceleia în care un călător…

Dar să intrăm în acţiune. Cine nu ne-a crezut că România e raiul pe pământ, ne-a însoţit, spuneam, la reşedinţa noastră de iarnă şi vară, de la ţară, de pe malul lacului Deep Creek, de unde se aude tăcerea, şi altceva nimic, dacă facem abstracţie de procesele dese de procesare ale computerelor noastre, într-o continuă alertă, tot timpul în sarcină maximă. Au venit, şi noi le-am arătat, la o gură de palincă, imagini din România; aveam de unde alege, să fie… astonishing pentru fiecare. La feciori, par exemple, le arătăm fete din România, frumoase ca nişte zeiţe, nu ca ale lor. Le mai puneam şi muzică de-a noastră, de auzeam pe drum apoi chiuituri două ore. Cine ştie cu ce gânduri, câte unul mai prindea o vorbă românească. Şi un fecior din acesta de fermier american, după ce i-am arătat fetele noastre pe oglinda televizorului şi i-am cerut să ne spună cum îs fetele lor, ne-a zis, pe româneşte: aşa şi aşa. Drept să vă spun, pe-aici fetele sunt aşa de rare (a se vedea consecinţa “rarităţii”, stabilită în primul paragraf), încât nici nu mai contează cât de aşa şi aşa sunt. În această privinţă, mă simt ca la Remeţi, unde s-au rărit fetele de-o vreme, de parcă au venit turcii şi le-au răpit ca pe… sabine! Sigur, nu pun la socoteală invazia din week-end, de fete de prin alte părţi, valabilă şi aici, unde e şi sat de vacanţă, ca şi Coada Lacului Leşu, şi pe deasupra e şi un colegiu, la câteva mile. Deci, în week-end e plin, dar nouă în week-end nu prea ne-a dat mâna să ieşim la birt. Pentru că, dacă în cursul săptămânii orice băutură face un dolar jumătate, incredibil de ieftin pentru America, în week-end, băutură sub patru dolari nu mai găseşti.

Românii!… cum spune unchiul meu din Connecticut când mai aude câte o faptă româneasca aici, care probează poate o inteligenţă specială, sau doar o capacitate de descurcare în situaţii în care alţii se resemnează. Românii, atâta exclamă, şi râde cu poftă. Români şi noi, cu asupra de măsură câteodată, ne-am descurcat şi cu cheltuielile mari pe care le cerea prezenţa noastră în week-end la birtuţul… din pădure. Lucian şi-a luat chitara cu el, putea să cânte vinerea, veneau berile nechemate, sau, la karaokele care se organizează în fiecare sâmbată, s-a pus să le cânte muzica lor country, până când realizatorului, dj-ului, singer-ului lor, cum vreţi să-i spuneţi, i s-a făcut ruşine să mai cânte, îi tot plătea câte o bere amicului meu, să cânte în locul lui, să mai atenueze, când era cazul, gafele celorlalţi amatori într-ale cântatului. Cât despre mine, pentru duminică, zi fără alte posibilităţi pentru noi de a găsi modalităţi de sponsorizare, am aflat o soluţie, mai câinească, dacă tot am pomenit de câini, de două ori până acum. M-am pus bine cu Theresa, barmaniţa. Atâta i-am zâmbit, până m-au durut fălcile. Şi atâtea cockteiluri am pus-o să-mi facă, în cursul săptămânii, când costau doar un şfanţ, toate cu nume foarte ciudate şi provocatoare, de la American Beauty (Frumuseţe americană) la Kiss me quick (Sărută-mă repede). Până când am aranjat să ne cumpărăm băutura din alta parte, la un dolar berea, şi să o aducem din timp la bar, înainte de a se deschide, ca să poată pretinde că e de-a casei când ne servea, fără ca noi s-o plătim la preţurile cuvenite.

Şi, când credeam că viaţa asta oarecum liniară, de muncă în casă şi ieşiri la birt, nu se va schimba până când filmul la care lucram nu va ieşi, modelat ca o ulcică de la Vadu Crişului, din mâinile şi minţile noastre ascuţite, şi vom părăsi Deep Creek împăcaţi şi încununaţi de succes, a început o furtună de s-au cutremurat toate geamurile castelului, apele lacului s-au umflat şi au început să acopere cei cinci metri care ne despărţeau de lac, încât Lucian a hotărît că suntem într-un vapor, care nu va rezista unui drum la vale, pe râu, şi că trebuie să ne construim o plută, pentru a ne salva pielea. Lucian căuta un program pe internet pe care să poată construi un plan pentru plută, eu studiam împrejur copacii disponibili, ploaia răpăia peste tinda largă în care îmi dospeam îngrijorarea. Din neant, sau poate din lac, un căţel de câteva săptămâni a apărut la picioarele mele, gudurându-se cu spaimă, ud leoarcă, un spaniel cât un ghem. L-am băgat în casă, l-am uscat, l-am hrănit, l-am învelit. Nu a durat mult, şi furtuna s-a oprit, apele au început să descrească, şi tăcerea s-a întins iar peste lac, ca o pânză de păianjen. I-am spus la început Lucky, Lucky Strike, bietului căţel, pentru că l-am văzut la lumina unui fulger, şi pentru că, ziceam atunci, e norocos c-a dat peste noi. Dar şi pentru că se întâmplă să fumez Lucky Strike sub umbrelă, pe ploaia aceea înfiorătoare. După mai multă judecată, şi datorită faptului că proprietarul castelului-vapor, producătorul filmului, care a venit din Washington de urgenţă să vadă minunea, a găsit că nu e un nume demn de aşa un căţel drăguţ, i-am zis ba Lăbuş, ba Sancho Panza, ba, în fine, Iona, pentru asemănarea păţaniei lui cu a personajului biblic.

Căţelul a adus puţin soare la început în casa noastră, sterilă sufleteşte, aş zice, din cauza prea multelor aparate electrice şi electronice. L-am culcat cu mine în pat o noapte, apoi lângă pat, apoi lângă uşa, şi această îndepărtare s-a perpetuat în fiecare zi, mai că nu l-aş culca afară noaptea asta, dacă asta n-ar fi o jignire la adresa americanilor, care îşi ţin câinii în casă, ca pe nişte păpuşi. Nimeni n-a revendicat niciodată căţelul, cu toate insistentele noastre apeluri, la spitalul veterinar, la radio local, la birt. Câinele nu e al nimănui, s-a născut din spuma lacului, sunt sigur azi, să ne aducă un mesaj pe care nu vom fi niciodata capabili să-l înţelegem. Şi totuşi, răbdarea mea şi-a atins limitele cu bietul căţel; după ce l-am salvat, l-am mângâiat ore întregi şi l-am culcat în pat cu mine, ca pe o fata, el îşi face treburile pe unde apucă. Toate plantele din casă sunt scoase din ghivece, cu pământ cu tot, împrăştiat pe covoare şi pe parchet, încât casa arăta ca un ogor proaspăt arat. Mâncarea noastră, oriunde am ascunde-o, este sigur accesibilă micului devorator.

Şi dacă am avea doar problemele astea! Proprietarul a plecat două săptămâni în Franţa şi ne-a rugat să îngrijim de cei doi câini pe care îi ţine la reşedinţa dumneai din capitala americană. Un dalmaţian de vreo zece ani, bătrân şi debil, cântărind la vreo două sute de pounzi (mă obişnuiesc şi eu cu măsurătorile americane!), şi un setter irlandez, de doi ani, căruia-i cade părul. Credeam că mie îmi cade părul, să vedeţi setterul! Şi uite aşa, dintr-o dată, de la o viaţa de muncă şi ieşiri la birt, am ajuns o grădină zoologică, specializată pe câini…

M-am plâns unor prieteni din România de situaţia dramatică în care mă aflam, care se dramatiza şi mai mult prin comportamentul lui Lucian faţă de câini, căci îi bătea de fiecare dată când îndrăzneau bieţii să scoată un sunet sau să facă un pas; consecinţa acestui fapt fiind că eu eram acela care trebuia să-i împace, mângâindu-i, câte o ora pe fiecare, după cum îi învăţase stăpâna, suplimentându-le porţia de mâncare, ceea ce însemna un supliment de porţie de excremente de curăţat pentru mine. Şi toţi aceşti prieteni m-au sfătuit să-i leg afară, pe toţi, să nu-i mai las în casă. Zis şi făcut. În afară de cel mic, ceilalţi, care nu mai suferiseră un aşa tratament antianimalic, nu mişcau din loc, stăteau încremenţi cu privirile pe uşă. După o noapte din aceasta, plină de scâncete şi băunături, am avut un câine răcit, care strănuta în continuu, şi telefoane de la vecini, pe care îi adusese diavolul tocmai atunci la casa lor de vacanţă şi care ne ameninţau că vor solicita poliţia să ne ia câinii dacă ne mai comportam aşa cu ei. 

S-a dus munca la film, s-a dus mersul la birt. Toată ziua umblu dupa câini. Am avut o singură zi fericită, când am plecat, singur, cu maşina până la Washington, trei-patru ore de mers de la Deep Creek. Pentru prima dată m-am aventurat de unul singur pe nebunele autostrăzi americane şi într-un mare şi necunoscut oraş american. Cu o hartă la mine, dolari de benzină, o maşină nesigură şi singura grijă a prietenului Lucian să nu trec cu maşina lui vreun semafor pe roşu, pentru că semafoarele sunt dotate cu sisteme de fotografiere instantă, şi amenda e de minim 75 de dolari, plus multe alte consecinţe, pe care nu le înţeleg prea bine, când mai multe infracţiuni se cumulează.

Dar povestea asta nu v-o mai spun acum.

Era în alt mileniu. Mă făcusem, nesperat, cu nişte dolărei, chiar în ziua plecării din State. Aşa, la vreo sută. Puteam bea liniştit 20 de beri, dar m-am oprit la cinci. Mă gândeam să nu mai trebuiască să beau şi în Zurich, unde făceam escală (şi a trebuit), ori la Budapesta (păi acolo m-aşteptau ai mei, iar a trebuit). M-oi instala la bar, că Swissairul anunţase la zborul meu o întârziere de două ceasuri (şi au fost de fapt trei). Al dracului, elveţienii ăştia! La plecare, întârziere două ceasuri, la întoarcere trei, ceea ce însemna să pierd conecţia din Zurich spre Budapesta, să o mai frec o jumate de zi prin aeroporturi şi – cine ştie – neanunţaţi cum erau, ai mei să plece, văzând că nu ajung cu avionul potrivit, cu gândurile difuze: bă, să fi rămas ăsta în America ? Ştiau ei: da’ nu-i în stare !

Cum mă făcui cu banii ăia, chilipirul pe care beui bere. No, mi-e cam ruşine să vă zic, că n-a fost prea frumos din parte-mi, dar gândiţi-vă ce scop nobil: să am pe ce să beau bere. Un prieten vroia să tremită în Ţară o drujbă. Eu, sigur că puteam să fac acest “comision”. Nu, nu trebuie să-mi plătească nimic. Numai că… am deja două bagaje mari, în preţul biletului nu intră numai două. Al treilea, e taxat: 90 de dolari, până la Budapesta. Ce-s 90 de dolari la omul meu? Patru ore de muncă? Îmi dă omul, să plătesc taxa aia. Iau banii, dar în capul meu deja vuiau variante şi variante, cum să fentez taxa. Nimic mai simplu credeam: iau drujba, împachetată frumos, sub braţ, bagaj de mână. Zis şi făcut. Trec prin câteva filtre fără probleme, dar, când să ajung la poarta mea, încep complicaţiile: oamenii-s curioşi ce am eu acolo. Eu descopăr cu mirare că habar n-am cum se zice în engleză la obiectul ăla. Încep să explic, oamenii însă nu prea-s obişnuiţi cu obiecte din alea. Vor să deschidă. Să deschidă, ce are! Scot drujba. O analizează, parcă ar fi căzută din cer, o întorc pe toate feţele. Să o întoarcă. Da, dar vor să mă întoarcă şi pe mine: la parter, să o expediez la bagaje. Că nu pot să intru cu ea în avion, la mână. Da’ ce-are, mă mir eu. Păi, ai putea să o porneşti, să tai capetele la pasageri, să deturnezi avionul, naiba ştie ce mai puteam face. Mă revolt: cum, dom’le, eu, cetăţean onorabil al acestei lumi… Mă umflă însă râsul şi mă opresc din revolta spontană. Nu, nu fiindcă nu mă puteam socoti un cetăţean onorabil (desigur, m-am convins de asta nu uitându-mă în oglindă). Ci pentru că biata drujbă nu putea porni fără benzină. Şi le explic. Ai cui? N-ai cui. Îs bătuţi în cap. Îmi arată cele trei flacoane însoţitoare, pe care scrie: ulei pentru motor. Iară râd de ei. Iară le explic. Numai că râdeam degeaba: m-au întors. Şi du-te înapoi, cale de douăzeci de minute, şi pune chestia aia la bagaje, şi uită de bere, gata. Dar… te pui cu românu’? Nu te sfătuiesc… Planul B… Bag drujba într-unul din bagajele mele, în care am haine, şi iau hainele cu mine, în două plase, ce-are?! Ajung colea, la domniţa de la ghişeu, o asiatică de toată splendoarea, şi îi explic ce-i baiu’ cu mine. Îmi zâmbeşte încurcată: bagajele tale au fost deja preluate, nu le putem întoarce, sunt probabil în burta avionului. Ce mutră trebuie să fi avut eu, ce tristeţe iremediabilă trebuie că s-a instalat spontan în ochii mei: s-a dus berea. Poţi să te lingi pe buze trei ceasuri! Fata caută într-un catalog, dă să se apuce de scris, să mă taxeze: 90 de dolari. Ăsta-i salariul meu pe aproape două luni, îngăim către ea, fără nici o intenţie. Distrus, aşa. Dar nu insinuam nimic. He, drăcuşorul! M-a pus să zic cuvintele magice. Tipa renunţă la hârtii, îmi ia bagajul, îmi zâmbeşte, cum zâmbesc eu câte unui cerşetor care îmi mulţumeşte când nu trec pe lângă el întorcând privirea, un zâmbet amestecat, compătimitor, prietenos, … dulce. Nu trebuie să plăteşti. Oricum, ai avut bagaje mici, împreună făceau 40 de kile. Or, separat trebuie să aibă atâta. (Pe naiba, avusesem bagaje serioase!) Aşa veneau vorbele din guriţa asiaticei mele. Iară eu stăteam ca prostu’: am auzenii? ce se-ntâmplă acuma? iară beu? sau… mi se pare, nu mai înţeleg engleză?! Dar fata m-a scăpat de bagaj, pofteşte pe următorul la ghişeul de lângă care eu nu mă pot dezlipi, papagalicind: mulţumesc, mulţumesc tare mult, tare fain, tare din inimă, da’ mulţumesc, mă-nţelegi, mulţumesc… Plec, în fine, dar nu se poate să plec aşa. În România, problema asta a recunoştinţei se rezolvă, din nefericire, aşa: împingi acolo 10 dolari… Dom’le, în America nu ţine. Te scuipă ăia. Stai aşa: da’ s-o invit la o bere, beau eu una mai puţin?! Şi mă-ntorc. Şi-i zic. Şi fata e foarte surprinsă, numa’ că, ghinion, e în timpul serviciului. Nu poate părăsi ghişeul, doar nu lucrează în România! Probabil că mutra aia tâmpă mi-a revenit pe figură, şi are fata o slăbiciune pentru mutre tâmpe. Stai aşa, zice. Merge undeva în spate, revine în două minute, cineva o înlocuieşte, fata vine la mine, mă ia de mână, şi dispărem. Şi nu bea bere, bea unul din sucurile alea americane de fructe, şi nici nu mă lasă să plătesc. Nu mă-ndrăgostii eu dară de fătucă asta? Cum să nu te îndrăgosteşti de o fată care te scuteşte de o taxă de 90 de dolari? Aşa că ne despărţirăm repede, fata avea treaba ei, eu – zborul meu. Peste trei ceasuri. Nici de nume n-am întrebat-o. Auzi, ce chestie: nici numele. Tulai, ce importanţă mai au şi numele astea! Şi, ce zic: n-am întrebat-o de fapt nimic. Am stat şi-am zâmbit tot aşa tâmp, cât om fi stat acolo, în bar. Şi plecai plutind spre poarta mea, unde era mare foială.

Cum, de ce? Erau câţiva care vroiau să zboare numa’ cu zboru’ ăla. Oameni d’ăia cu program. Ferice de mine, că nu trebuie să fiu niciodată obligatoriu nicăieri! Şi ce făceau oamenii ăia pentru un bilet? Dădeau 200 de dolari recompensă, Swissairul îţi asigura plecarea în cursul zilei următoare, pe biletul tău reprogramat, şi cazare şi mic-dejun mai dădeau. He, alt chilpir, mă gândii repede! Păi cu câteva chestii din astea, şi nu mai trebe să muncesc în România! Şi cum zisei România, mă apucară furnicăturile. Eram în drum spre ghişeu, ce conta pentru mine o zi, sun acasă şi gata, mai fac ceva prostii în New York, o zi, şi plec. Şi zisei România. Şi în mintea mea începu să crească aşa un munte, o fată fugea spre mine cu braţele deschise (românca mea, gata cu asiaticele şi cu amerindienele şi cu… celelelalte!), în ochii mei începu să burniţeze, făcui stânga-mprejur de la ghişeu şi hotărîi: nu mai pot sta o zi fără România ! Fac eu ceva pe dolarii lor! Şi mă-nfundai în primul bar.

Eu şi barmanul: un marocan de toată coma, tare simpatic. Oho, eşti român!, se bucură, parcă, Johnny (aşa scrie pe ecuson). Şi cum e pe la voi?, întreabă marocanul, şi tot el răspunde: am auzit că e mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu! Constinescu ăsta al vostru, mare tâlhar, mai zice Johnny. Eu fac ochii mari, parcă deja am ajuns acasă. Cine – zic – preşedintele? Da, Constinescu. Râd. Nu-l corectez. Nici nu ştiu să-i răspund: dacă e mai rău. Eu nu mă pot gândi la trecutul acela decât în hohote de râs, în ce mă priveşte. Restul – să judece istoria. Eu tot ce-mi amintesc e că aveam obiectul muncii, rupeam pozele lui Ceauşescu din manualele şcolare, spărgeam tabla zvârlind aiurea Operele tovarăşului, recitam Doina lui Eminescu la serbări, interzisă, mă pricepi?, şi draga de dirigintă, un fel de responsabil al clasei, cum să-ţi explic?, cum mai masca domnia-sa că are un nebun în clasă! Aha, zice marocanul. Şi ai emigrat în America. Io, zic? Io, nu. Da’ de unde ştii tu chestiile astea despre România? A, să vezi, împart chiria cu un român. A venit cu iubita lui, o româncă, în America, în vizită, şi venit a fost! Tipa s-a căsătorit cu un american, pentru cetăţenie, tipul aşteaptă să primească tipa cetăţenia americană şi să se însoare cu el, să devină şi el american. Până atunci, stă ilegal. O, zic eu. Îhî, mă aprobă el, dar nu ştiu dacă m-a înţeles. Şi povestim. Eu, aş fuma. În bar, nu se poate. De fapt, trebuie să ieşi din aeroport. Nu se fumează pe Kennedy. Ştii ceva? – marocanul. Ce ? – eu. Du-te la budă, fumează acolo. Aşa fac toţi. Eu, mă strâmb. Chestia cu cetăţeanul onorabil. Nu e voie, nu facem. E corect. Nu e dictatură. Hai, du-te, că-l cunosc pe tipul de la Security. Vorbesc cu el.

No, şi aşa mai departe. Coborîi în Zurich, pierdusem conecţia, bineînţeles; mă pusei la coadă să primesc repartiţie pe alt avion. Şi era o coadă, frate! Un ceas am stat acolo. Şi mă nimerii lângă un tip de vârsta mea. Şi vorbirăm una-alta. Tot pe englezeşte, doar e limba (oficială!) a Planetei. Şi când să ne îmbarcăm, ne nimerim iar unul lângă altul. Da’ unde mergi, io merg acolo, da’ ce faci în Budapesta, rămâi acolo sau zbori în altă parte, că io, uite, zbor la Cluj, zice omu’. Da ce faci la Cluj, eu, tot în engleză, da’ foarte mirat.

Păi, de-acolo îs. Mi-s român, zice omu’.

Rămase pironit în faţa oglinzii. Uitase ce căuta, din fotoliu până la obiectul de mobilier de care se agăţă cu amândouă mâinile, să-şi sprijine trupul pe care picioarele nu-l mai puteau ţine. Nu reuşi nici să-şi amintească numele obiectului de mobilier, o masă cu sertare la capătul căreia trona o oglindă mare, cât să încapă un apus de soare pe stâncile roşii ale Sedonei. Sedona, orăşelul în care îşi petrecuse jumătate din viaţă, ale cărui străzi şi le desenă cu uşurinţă în memorie. Privi lucrurile de pe mobilier, aflate într-o ordine care nu era a lui. Cu siguranţă, îngrijitorul găsise de cuviinţă să ordoneze fotografiile de familie, pachetul de şerveţele, aparatul de ras, cutia cu bomboane, cele câteva scrisori, zări şi o carte cu coperţi negre şi câteva reviste frumos colorate. Nimic de pe masă nu-i trebuia. Ridică ochii, atât cât mai putea. Domnul Parkinson, cum îi plăcea să spună, îi stătea în spate. Dar fu suficient cât să îşi vadă ochii, chiar faţa întreagă, în oglindă. Îşi zâmbi. Văzuse, totuşi, un chip cunoscut. Chiar foarte cunoscut. Şi stărui acolo, privindu-se, ceva vreme. Nu-i putu răspunde îngrijitorului, apărut în prag, nici de ce se priveşte, nici de câtă vreme. Pentru el, timpul nu mai avea noimă. Uneori, nici nu ştia dacă e zi sau noapte, cum îşi ţinea, din frică şi singurătate, lumina aprinsă tot timpul.

Simţi cum îngrijitorul îi ridică maieul, îi lasă pantalonii până pe genunchi, îi desface scutecul greu de urină, îl şterge cu un şerveţel umed şi rece, îi pune un scutec curat, îi potriveşte iar hainele. Dar rămase în faţă oglinzii, legat de răsfrângerea privirilor sale. Îşi aminti o vorbă peste care să tot fi trecut şase decenii: Faci oglinda mai frumoasă, tată, i-a spus fetiţa lui, la patru ani, stând în faţa oglinzii, pierdută în oglindă, cum se pierduse şi el acum. I s-a părut atunci o obligaţie faţă de fetiţa lui să facă oglinda mai frumoasă, cât de frumoasă putea, pentru ca fetiţa lui, când se va oglindi, să vadă oglinda şi mai frumoasă cu tatăl ei acolo.

Îl întrebă pe îngrijitor, care se grăbea spre ieşire, ce zi este, care e programul pe azi, cum îl cheamă, dacă a venit ziarul de azi, dacă la masă se serveşte peşte. Întrebă să întrebe. Nu-l interesa. Avea să uite, ştia, dinainte de a primi răspunsul. Doar străzile Sedonei, doar ele îi stăruiau în minte clar, cu stâncile roşii atârnând de cer mai degrabă decât ieşind din pământ. Toate celelalte lucruri îi intrau şi îi ieşeau din minte fără să poată să le oprească. Tot mai rar reuşea să susţină o conversaţie, uneori nu mai putea asocia feţe cu nume, alteori nu îşi mai amintea la ce foloseşte furculiţa. Şi la ce foloseşte în fond, îi strigă odată îngrijitorului care încerca să îl convingă să mănânce cu furculiţa. La ce foloseşte furculiţa, la ce foloseşte mâncarea, şi astea erau lucruri care îşi pierduseră noima.

Dintr-odată, simţi picuri de apă pe creştet. Plouă, se gândi. Plouă mărunt, cu picuri mici. Zâmbi iarăşi. Îşi aminti de fetiţa lui, când i-a surprins o ploaie măruntă printre stâncile Sedonei: plouă cu bebeluci de apă, tata, i-a spus fetiţa lui atunci. Doar când săpunelele îi invadară ochii, înţelese că se află sub duş, că îngrijitorul îi freca părul, fredonând o melodie şi spunând, ca pentru sine: strânge pleoapele!

    Se trezise zâmbind. Stătuse între două vise şi nu ştiuse pe care să-l aleagă. Dar îşi aminti de fetiţa lui, într-o dimineaţă: tata, au venit la mine două vise şi n-am ştiut pe care să-l aleg. Şi l-am ales pe acela urât.

    Şi sta aşa, în visul acela urât, aşteptând să-l viziteze fetiţa lui sau poate doar moartea, la o oarecare casă de bătrâni din Phoenix, Arizona, cu domnul Parkinson în spate şi cu Sedona cea roşie în minte. De ce trăise, nici nu mai ştia.

    Şi i-am spus iar: strânge pleoapele!

Era într-una din nopţile acelea în care, cum ar spune Maiakovski, numai tâlharii şi poeţii sunt pe străzi. Eu, nici tâlhar de deplin şi poet nici pe-atâta, vagabondam pe străzi murdare şi triste, în Noul Babilon, New York, zis şi Marele Măr. Se crăpa de primăvară, nehotărît. Era în urmă cu… nişte ani. Întârziasem, cu mult peste miezul nopţii, în casa unui român, în East Elmhurst, potolindu-mi dorul de casă cu amintiri uitate despre prieteni. Mergeam spre Flushing; undeva, în apropiere, într-o zonă rezidenţială pe care încă n-o chitisem, aveam să-mi stabilesc „cartierul general” al săptămânii newyorkeze a deambulării mele americane de-atunci. Maşinăria feroviară, vierme monstruos ce şi-a croit drum prin pântecele Marelui Măr, scuturându-se din toţi rărunchii, îmi zguduise şi mie toate gândurile. Am ajuns spre dimineaţă pe Muray Street, mai mult pe ghicite.

Da, mi-era dor de casă şi de o căpiţă de fân. Mi-era aşa un dor de România, de-mi săriseră toţi bumbii de la cămaşă. Am intrat pe uşa din dos în casa gazdei mele, un profesor irlandez cu o inimă ca o pară coaptă. Îmi dăduse cheile de la basement la amiază, împreună cu libertatea de a-i întoarce subsolul, amenajat de sine stătător faţă de restul casei, cu fundul în sus.

Am căutat, întâi de toate, ceva de băut. Eram atât de gol pe dinăuntru, ca o căldare spartă aruncată lângă fântâna secată. Nici nu ştiu cum să spun în cuvinte cât de tare mă durea dorul: vecin cu moartea, nu alta. N-am găsit numai ceva bere franţuzească în frigider, Belzebuth, 10 la sută alcool. Mi-a fost teamă să beau: Belzebuth nu mă părăsise nici o clipă de când păşisem pe Tărâmul Postmodern al Făgăduinţei.

M-am dat cu greu dus de-acasă şi m-a ajuns dorul pe drum. Ciudat cum dorul n-are nevoie de viză nici măcar în America. Peroram, cu voce scăzută, scociorând prin imensa bibliotecă a profesorului irlandez. Cărţi, în zece limbi şi româneşte, aşezate pe două-trei rânduri, vreo douăzeci de mii să tot fi fost. Nimic pe gustul meu din noaptea-dimineaţa aceea.

M-am pus atunci în mijlocul casei, jumătate în pământ, să plâng. Acolo şezum şi plânsem, şi plânsem. Cum plângeam, smulgându-mi părul din capul, rupându-mi hainele de pe mine, am zărit cu coada ochiului un patefon prăfuit şi un vraf consistent de discuri, alături. M-am oprit din zbucium dintr-odată, ca un copil care-şi capătă jucăria-minune. Am răscolit discurile, de parcă eram în căutarea a ceva anume.

Doar Dumnezeu ştia: profesorul irlandez, vizitând România, pe vremea cealaltă, cumpărase muzică românească. Avea Maria Tănase, avea Phoenix, avea Fraţii Petreuş, avea Florica Ungur, avea Sofia Vicoveanca, avea Mondial, avea…

Avea Tudor Gheorghe! M-a trecut un fior dintr-acelea când simţi cum se zburleşte ultimul fir de păr: Tudor Gheorghe!

Da, îmi luase dorul urma şi-i trebuia să asculte Tudor Gheorghe…

Autobuzul din Gallup, NM, spre New York e la trei de noapte. E numai zece seara şi n-am unde să merg până vine autobuzul. Or să treacă orele astea cumva, mă socotesc. E doar o staţie de autobuz, nu există o sală de aşteptare. Mă foiesc de colo colo şi vorbesc de unul singur.

… N-a plecat încă nici măcar o oră. Nu prea mai ştiu ce să fac. Prin spatele autogării, trece câte un tren, şuierând, trăncănind. Ceva e înfricoşător. Nu ştiu ce anume. Ca să-mi găsesc ocupaţie, mă gândesc la mine. Cine sunt eu, ce caut eu pe lumea asta. Am crezut atâta în mine, şi m-am dezamăgit de atâtea ori. Ehe, am crezut, când mi se iţea mustaţa, că am să fac ceva important pe lumea asta! Mă umflă râsul. Râd de unul singur. Râd cu mine. Parcă nu mai sunt aşa de singur. Ne distrăm uneori de minune împreună, eu şi cu mine.

Undeva, departe, descifrez o umbră. Prima umbră de om de o jumătate de oră. Şi ce, îmi zic, mai circulă oamenii. Mi-e urât, parcă: umbra se apropie. Are şapte picioare. Nici maşinile nu mai tranzitează zona.

Umbra se apropie de autogară şi, de la zece metri, decifrez o fiinţă umană, cu două picioare, dar pe care le poartă neregulat, în mai multe direcţii deodată, ca un amerindian dansând step.

Ţinta lui sunt eu, aşa se pare, dar omul trece pe lândă mine, ignorându-mă, îndreptându-se spre telefonul public de alături.

Răsuflu. Omul nu-mi are baiul. Vrea doar să dea un telefon. Îl studiez cu coada ochiului. Degetele lui nu găseasc tastele telefonului, fisele de 25 de cenţi nu se potrivesc în gura aparatului.

– Hei, strigă omul.

Eu mă uit în jur, poate vorbeşte totuşi cu altcineva. Nu mi-a zis pe nume. În jur nu-i însă nimeni, suntem aici doar omul, eu şi cu mine. Fac repede un plan, să îmi iau genţile în spinare şi să fug. Dar unde? Nu-i bun planul. Să văd totuşi ce vrea.

– Hei, strigă din nou, hai ajută-mă să formez un număr de telefon. Eu îs atâta de beat că nu văd tastele, îmi explică în timp ce mă apropiu de telefon cu precauţie. Un amerindian beat, cât un urs, şi vrea să-i formez un număr de telefon, la miez de noapte, în pustietatea unei autogări sinistre. Îmi fac calculele. Hm, e un vis din care trebuie să mă fofilez repede, până nu se transformă într-un coşmar.

Formez numărul după dictare, dar nimeni nu-i răspunde omului de lângă mine la telefon. Dar el tot are chef de vorbă. Mă prinde de braţ:

– De ce te depărtezi? Stai să vorbim. Ce faci la ora asta singur aici?

– Aştept un autobuz, evident.

– N-ai decât la trei, zice. N-ai unde să mergi până atunci. Eşti homeless, aşa-i? Şi eu.

Nu-i intru în joc, răspund monosilabic. Sunt studiat cu deamănuntul, cu o lupă concavizată de alcool.

– Eşti arab, constată omul, cu un subînţeles în voce, al cărui sens îmi scapă. Eu doar clatin din cap o negaţie. În sinea mea, îmi amintesc că nu e prima dată când mi se spune că seamăn cu un arab când am barbă. Pe filosof nu-l face barba, zice o vorbă clasică, dar văd că pe arab îl face.

– Eşti arab?, te-am întrebat, ridică vocea namila din faţa mea. Vocea îi devine agresivă. Realizez că trebuie să răspund, să mă explic. Dar n-apuc. Tirada continuă:

– Fii atent, eu am luptat în armata americană în Nicaragua şi Arabia. Ăştia mi-au făcut injecţii, cum văd un arab, trebuie să îl omor. Eşti arab, mă?

– Nu, nu sunt arab, mă justific eu. Îs român, nu-s arab, mă ofusc, cu demnitatea pe care mi-o permite spaima.

– Ce? Român? Ce-i aia?

– Ă, undeva în dedesuptul Rusiei, cum te uiţi pe hartă, e o ţară…

– Ce, eşti rus?, se enervează iar amerindianul.

Nu mai ştiam cum să scot cămaşa.

– Uriaşule, nu sunt rus. Sunt român. România e undeva între Rusia şi… Italia, îi spun.

– A, eşti italian, înţelege omul. Vino să te ţuc. Îmi plac italienii. Deci eşti italian…

– Da, sunt italian, renunţ bucuros.

– Atunci trebuie să ai nişte pizza la tine.

Nu, n-aveam pizza la mine. Dar aveam nişte sandvişuri de drum. Indianul le înghite repede, ca pe două alune. Vrea acum ceva de băut. Îi e sete. Cotrobăie în geanta mea, îmi bea sucul, scoate pe rând cărţi, reportofonul, camera video, laptopul, le analizează ca la vamă. Se hotărăşte:

– N-ai bere…

Iar o să dau de belea, presimt. Dar am o butelcuţă cu două deţe de pălincă. Din două gâturi ale amerindianului, e goală.

– Îs homeless, n-am casă, n-am unde să mă duc, începe să se povestească amerindianul. N-am bani, n-am prieteni. Am luptat în armata americană, mi-au făcut injecţii şi eu cum văd un arab, îl omor. Am omorît unul într-o vacanţă şi m-au dat afară din armată. Ce zici că eşti? Scriitor? Scrie despre mine. Hai, fă-mi o poză. Scrie ce face armata americană cu soldaţii. Îi dopează.

Şi uriaşul plânge. E sărit de pe fix, concluzionez eu. Mai rău ca mine. Să nu fac ceva ce să nu-i fie pe plac, mă autoavertizez, că iar mă crede arab.

– Dă-mi ceva bani, să dorm la hotel noaptea asta. Uite ce mi-au făcut ăştia, sunt un navajo beţiv, n-am casă, n-am loc de muncă.

Am patruzeci de dolari într-un buzunar. Îi întind, cu strângere de inimă. Mai am încă atâta, pentru următoarele trei zile pe autobuz, până în New York.

– Hai să bem o bere, plătesc eu, mă invită omul.

Bem o bere, apoi încă una, omul îmi spune că sunt fratele lui, înţelege în fine cum stă treaba cu România. Pălinca trebuie să fie de vină. Şi-a făcut efectul.Vrea să vină cu mine în România. N-am nevoie de unul să mă apere acolo? Noi n-avem mexicanii noştri? Arabii noştri? Ceva?…

Avem ceva. L-aş duce cu mine. Să ne facem fraţi de sânge vrea. Îmi dă şi adresa lui de acasă. Cum… de acasă? Parcă era homeless, gândesc în sinea mea. Mă rog, şi eu fusei italian.

În tot acest timp, spre masa noastră veneau din când ochiade dinspre bar. Îmi pun ochelarii pe ochi, să văd mai bine. E ea, Venus a amerindienilor, Ileana Cosânzeana. Rămân o vreme cu ochii pe ea, şi dânsa îmi trimite o bezea. Roşesc, plec capul, vorbesc cu indianul, uriaşul plânge, sunt fratele lui, stăpânul lui. Indianca îmi face cu ochiul. Îmi pironesc ochii în ochii ei. Îmi face cu mâna semn să mă apropiu. Dar nu pot să mă mişc. Prietena ei vine la mine şi îmi cere o ţigară. Îi dau două, şi pentru Venus a mea. Mă întreabă de unde sunt, o întreb unde mai e un bar deschis în zonă la ora asta. Mă trimite să o întreb pe prietena ei, că ştie mai bine. Stratagema nu prinde, căci m-am înţepenit pe scaun.

Barul se închide. Indianca pleacă, cu prietena ei şi cu încă un tip. Îmi curg ochii pe podele în urma ei. Mă uit la indianul meu, ne ridicăm şi noi, şi ieşim din bar la insistenţele barmanului. Surpriză, indianca mea mă aştepta afară.

– Mersi de ţigară,scumpule, mi se adresează.

Îmi întinde mâna şi spune: Lişen, cu accent pe e. Octavian, răspund, cu accent pe ultimul a.

– Hai cu noi, să facem o tură cu maşina, să îţi arătăm împrejurimile.

A zis, sau doar am auzit ce aş fi vrut să îmi spună? Ezit, căci nu sunt sigur. Dar indianul meu, de care aproape uitasem, mă ia de braţ, protector:

– Fără mine nu pleacă nicăieri.

– Tu mergi să te plimbi, îi explică Leshan. Cu accent pe e.

Mă ia de braţ şi mă vâră în maşina roşie, decapotabilă, în care muzica a început să duduie ca soba bunicii, iarna. Uriaşul e stupefiat, chiar plec fără el? Asta e, mă socotesc repede, trecându-mi din nou ochii peste Leshan. Cu accent şi pe i şi pe e.

– Ai spus că eşti prietenul meu, strigă amerindianul, ţinând de uşa maşinii. Ai spus că suntem fraţi de cruce. Ai spus că mă duci în ţara ta. Lacrimile îi curg neregulat pe faţă, maşina pleacă în trombă, noii mei prieteni râd, surâd şi eu convenţional, dar cu un început de tristeţe.

Acum nu mai ştiu, am intrat într-o altă încăpere a vieţii, habar nu am unde mă duc cei trei navajo, mă liniştesc puţin privindu-i iarăşi faţa domnnişoarei Venus Leshan şi un gând hazliu îmi trece prin cap: mai ajung la autobuz, peste o oră sau navajo mă fac?

Facem o tură cu maşina prin rezervaţie, iar Leshan propune la un moment dat: mergem la mine? Nu, nu eram în postura de a refuza. Un apartament cochet, în care Leshan mai avea o supriză:

– Poţi să dormi la mine, dacă vrei. Iei bus-ul mâine. Sau poimâine. Poţi să stai la mine câteva zile…

Ce s-a întâmplat mai apoi, nu mai ştiu. În New Mexico e cald, halucinant de cald. E primăvară şi nu îmi închipui cum ar fi la vară. N-am să ştiu. Voi fi departe, în braţele iubitei mele, în munţii mei, în România mea, undeva între Rusia şi Italia.