arhivă

Note, comentarii, dialoguri

Închei seria de observaţii personale referitoare la priorităţile pe care şi le-a propus senatorul Bodea pentru anul viitor cu un comentariu despre managementul instituţiilor publice. Cristi Bodea vrea o lege care să îl reglementeze. O lege absolut necesară, cred şi am spus-o public într-o emisiune TV în urmă cu jumătate de an, ca şi într-o intervenţie la o dezbatere în PE. O lege, aşa cum spune senatorul, nu doar în ideea de „a pune capăt simulacrelor de concursuri” pentru ocuparea funcţiilor de directori.

Cum vede însă senatorul treaba asta? Recunoscând numirea managerilor pe criterii politice, dar pe un mandat limitat.

Cristi Bodea ştie că e un subiect sensibil pentru mine, nu pentru că mi-aş fi dorit vreodată vreo astfel de funcţie, pentru care n-am nicio cădere, ci pentru că a devenit o chestiune personală în anul care moare curând tocmai presiunea, vag cretinoidă, ca să citez un clasic în viaţă, a politicului (cu aplicare la Bihor, dar de generalizat) în chestiunile de management ale unei instituţii de cultură. De aceea, mă va scuza pentru lipsa de plasticitate a comparaţiei la care voi apela.

Într-o campanie de cercetare etnografică din Bistriţa, am observat că, înainte de tăiere, porcul se spăla bine de tot la cur. Bineînţeles, asta nu spăla fecalele care nu ajunseseră la suprafaţă. Era un ritual de curăţire mai larg, fără prea mult rost practic în partea dorsală.

A face o lege a managementului instituţiilor publice fără să interzici explicit şi cu consecinţe drastice ingerinţa politicului, este ca şi cum ai spăla porcul la cur.

Cristi s-a zbătut să plece unul dintre aceşti „manageri”, chiar dacă era numit în funcţie chiar de partidul său (PNL). A reuşit şi are toată admiraţia mea, şi nu numai a mea. Nu cred că n-a înţeles, măcar atunci, că o asumare politică a unei poziţii de management înseamnă sugrumarea activităţii manageriale şi a activităţii unei instituţii.

Îmi permit să repet doar una dintre sugestiile mele: salariul managerului să fie egal cu salariul maxim din instituţie plus 1 leu, cu comision detaliat pe tipurile de fonduri atrase, unde este posibil, sau cu premii pentru activitate de succes justificată prin eficienţa economică, respectiv cu penalizări pentru ineficienţă. Praguri stabilite înainte, nu controlate politic. În funcţie de tipul de activitate a instituţiei. Neapărat, activitatea managerului trebuie evaluată prin expertiză independentă, nu de nişte tercheflici (cel mai adesea) impuşi de politicieni.

Fie şi numai atât, şi jumătate dintre neaveniţi vor pieri în neantul din care au fost extraşi. Vrei climat managerial proactiv, eficient? Îl stimulezi, nu-l subordonezi politic.

O lege a managementului instituţiilor publice care să conţină cuvântul politic fără o negaţie alături este nulă. Convingerea mea, nu a senatorului Bodea, se pare.

Printre priorităţile anului viitor ale senatorului Cristian Bodea, priorităţi despre care am vorbit şi în postarea anterioară, se găseşte una care are darul să mă tulbure. Senatorul vrea privatizarea televiziunii şi radioului public. Pe ce motiv? Presa ne spune că senatorul ar fi precizat că acestea înghit sume uriaşe pentru a fi folosite ca instrumente de propagandă a Guvernului.

Dacă acesta este motivul, de ce trebuie privatizate aceste obiective? Nu e mai simplu să gândim la eliminarea ingerinţei politicului în treburile radioului şi televiziunii şi la menţinerea acestora ca instrumente educative de masă?

Poate senatorul să-mi afirme că o televiziune privată, să ne referim la atât, va realiza producţii-documente ca „Zestrea românilor” sau emisiuni ca „Profesioniştii” sau „Garantat 100%”? Sau poate senatorul să-mi spună că acestea nu sunt necesare?

Poate senatorul să mă contrazică dacă aş spune că televiziunile private au ajuns tot instrumente de propagandă?

Ideea ca privatizarea unui obiectiv de acest tip duce la rentabilizarea lui este, în sine, păguboasă. Unele lucruri nu se măsoară în bani. Poate că ar mai trebui încercat o dată: afară cu politicul din management, afară cu politicul din emisiuni, afară cu politicul din publicitate – în posturile de radio şi TV publice.

Înghit acestea sume uriaşe de bani? O parte din costuri ar fi justificate, dacă destinaţia instituţiilor în cauză ar fi complementară şcolii (nu aşa cum e desenată şcoala azi, desigur). Cealaltă parte ar dispărea, odată cu miza politică şi crearea unui nou peisaj de acţiune a instituţiilor.

Dacă susţine că privatizarea posturilor de radio şi TV publice este calea cea bună, din raţiuni economice, atunci senatorul, fiind consecvent cu ideile sale, trebuie să meargă până la capăt: privatizarea bisericii, privatizarea şcolilor şi, mai ales, privatizarea parlamentului.

Senatorul Cristian Bodea a informat recent publicul asupra priorităţilor lui pe anul 2014, în opt puncte. Dacă la majoritatea am reacţionat pozitiv, trei dintre ele îmi provoacă nedumeriri şi chiar… tristeţuri provinciale. Este vorba despre o lege specială a gazelor de şist, despre privatizarea posturilor radio şi tv publice şi despre o lege a managementului instituţiilor publice, care să pună capăt simulacrelor de concursuri, dar recunoscând numirea pe criterii politice. Am să dedic câte o postare fiecăreia dintre cele trei priorităţi ale senatorului, pe care, spun din capul locului, sper să şi le reevalueze sau măcar să le nuanţeze.

Senatorul ne spune că vrea o lege specială a gazelor de şist, care să prevadă garanţii clare de mediu şi financiare, precum şi despăgubiri reale din partea companiilor exploatatoare pentru cetăţenii afectaţi.

Cristi ştie că românii nu vor exploatarea gazelor de şist. Sigur, nu avem un indicator sociologic pentru a susţine asta, dar avem altceva, chiar mai edificator: refuzul autorităţilor de a organiza un referendum cu această temă. Oricui vrea să judece, refuzul spune că autorităţile ştiu că procentul opozanţilor e colosal şi nu poate fi schimbat semnificativ nici prin mijloacele „subtile” pe care le au la dispoziţie.

Şi atunci, de ce şi în numele cui vrea senatorul Bodea o lege a gazelor de şist cu garanţii de mediu şi financiare?

Singura explicaţie pe care mi-o pot da e că senatorul Bodea ştie mai multe. De exemplu, că înţelegerile care s-au făcut fără ştiinţa poporului asupra exploatării resurselor naturale sunt imposibil de atins. Secretizarea contractelor asta demonstrează. Jandarmii asta arată. Hărţile concesionărilor strigă o împărţire procentuală între puteri de peste capetele noastre prea puţin luminate.

Bănuiesc că, dincolo de activitatea pe social media, Cristi mai merge şi în teritoriu. Că mai are importanţă pentru el ce cred oamenii, chiar şi atunci când el s-ar putea să vadă altfel lucrurile. Că mai ştie că e în Parlament nu numai pentru a gândi, pentru a se lupta pentru oameni, ci şi pentru a ne reprezenta. Urâţi, săraci, proşti, cum om fi.

Mai mult, om fi noi, cei „de rând”, mai tolomaci, dar asimilăm şi pe academicieni prostiei noastre? Academia a spus nu gazelor de şist. Sunt parlamentarii mai deştepţi şi ca academicienii acum?

Vrea senatorul Bodea totuşi o lege a gazelor de şist, care să nu lupte direct cu înţelegerile asumate de cei care se cred stăpânii acestei ţări şi să ne dea şi nouă niţică satisfacţie? Cum ar suna asta (dau un exemplu, nu o sugestie): exploatările să se afle la o distanţă mai mare de 100 km de rezervaţii şi parcuri naturale, de zone de interes turistic. Simultan sau niţel anterior, o reevaluare a obiectivelor naturale şi turistice. Dacă l-am fi ascultat pe Prinţul Charles, am avea suficient de multe parcuri naturale, încât orice discuţie despre exploatări periculoase să fi fost sterilă. Fără referendum, fără jandarmi, fără garanţii. Şi fără „radicalismul ecologist” la care am ajuns să rezumăm orice discuţie.

Îl rog pe senatorul Bodea să facă o vizită împreună cu senatorul Boeriu în circumscripţia acestuia şi să ia la gustat apele minerale de la Tinca, unde e doar exploatare petrolieră. Şi să se ia la povestit cu locuitorii din preajma viitorului obiectiv de explorare de la Tulca. Să-mi spună şi mie apoi cum e să cădem din nou în plin obscurantism şi dacă mai avem vreo garanţie de dat, când va afla că bătrânele din zonă ţin post negru, când s-a reactivat credinţa în magie şi practica acesteia – epuizând orice speranţă şi redescoperind o „modalitate” de luptă care nu mai ţine de prostie. Ci de disperare.

Orice cercetător ar fi fericit să calce acum în zonă. Nu degeaba spune profesorul Kahl că România e paradisul oricărui cercetător.

Să meargă doar în profunzimea consecinţelor sociologice ale intenţiilor de explorare a gazelor de şist, şi sunt sigur că senatorul Bodea, împreună cu distinsul domniei-sale coleg, ar reevalua prioritatea unei legi a gazelor de şist cu garanţii de mediu şi financiare şi ar fi alături de noi, pe faţă sau printr-o cale mai puţin perceptibilă nouă, celor care suntem privaţi momentan de decizie asupra prezentului şi viitorului acestei ţări, care nu vrem exploatare, nici măcar explorare, unii dintr-un „radicalism ecologist”, alţii din convingerea că orice resursă şi orice privatizare este făcută astăzi pe şest.

Avertizez, cred în premieră, asupra redeclanşării unor fenomene socio-etnografice ce ţin de o lume clasată, provocate de isteria explorării gazelor de şist, pe care nicio clasă politică nu va fi capabilă să le ţină sub control. Jandarmii nu pot fi trimişi să lupte cu magia. Dar, dacă îmi amintesc de flacăra violet, mi-e teamă că s-ar găsi destui acolo, sus, care ar fi capabili să intersecteze planurile. În calitate de mărunt cercetător, sunt entuziast. Aşa putem avea un nou Voiculescu, un nou Eliade. Aşa am putea retradiţionaliza satul românesc. În calitate de cetăţean român al secolului XXI, sunt trist. Şi n-are rost să pun întrebarea: cine a întors în urmă cu un secol mintea acestor oameni?

Nicio lege, nicio companie şi niciun om de pe lumea asta nu ne poate oferi garanţiile de care avem nevoie azi. Să mai încercăm peste vreo zece ani. Ca să grăiesc cum ar grăi un „radicalist ecologist” care nu sunt: Dacă în zece ani lumea nu va fi asumat deja că orice tulburare a ordinii naturii are un efect global şi nu va fi făcut deja o religie din protejarea, indiferent de costuri, a unei planete îmbolnăvite de un grup minuscul de inconştienţi!

Că, dragă Cristi, dacă am putea emigra pe Marte cum emigrăm din România, ar fi mai simplu.

Senatorul PNL Cristian Bodea ma onorează cu un dialog pe social media (facebook şi blog). Concluzia senatorului, în urma unui schimb de replici neaprofundate, este că eu am căzut într-o greşeală. Istoricul conversaţiei noastre, aşa cum e sintetizat de senator, aici:

http://cristianbodea.blogspot.ro/2013/12/somnul-natiunii.html

În esenţă, Cristi spune că o ţară nu se poate conduce fără politică, iar că, atunci când ajungi să crezi asta, rațiunea e supusă furiei. Jucându-mă cu formularea lui Cristi, dar fără a-l contrazice deloc, mi-am permis să spun că, tot aşa, când priveşti în detaliu clasa politică a României de azi, dincolo de chipurile care o populează, s-ar putea să fie o iluzie să crezi că aceasta se poate reforma din interior. Am spus-o, pentru că am impresia că senatorul crede cu tărie că se poate. Şi desfăşoară o luptă de lup (aproape) singuratic în acest sens.

Cristi îmi atribuie greşeala de a susţine că se poate rezolva cu barda ceva. Furia care te mână să pui mâna pe bardă? Iluzia că o construcţie putredă poate dura doar schimbând perdelele? Protestari radicali, de o parte, Cristi şi alţi câţiva idealişti, de alta. Admir, cât de paradoxal o fi părând, ambele poziţii, dar nu caut cu stricteţe rezolvări într-una dintre ele. Nu ştiu de ce, senatorul mă vede în prima „tabără”, dacă m-am îndoit de viabilitatea soluţiei celei de-a doua.

Siguranţa de sine a lui Cristi – în acest dialog şi în altele – arată un om puternic, ferm şi hotărât. Aşa cum îl ştiu. Îmi doresc mult să cred că senatorul ştie că acţiunile lui, dacă n-ar fi dublate (şi) de radicalii la care face referire, ar deveni forme fără fond. Să cred că senatorul vede, de fapt, că ţinta e comună: România normală de mâine. Să cred că senatorul a avut o reţinere când a vorbit despre nerăbdarea românilor, recapitulând comparativ istoria profundă a acestui neam, pe care o cunoaşte bine. Să cred că senatorul emite cu atâta uşurinţă judecăţi de valoare cu caracter de generalizare după ce s-a asigurat că generalizarea este aplicabilă.

Altfel, cum am avertizat pe facebook, avem de-a face cu dublă măsură: senatorul nu vrea să generalizăm clasa politică, dar ne generalizează el pe noi.

În politica românească, iar asta e o banalitate, s-a creat un sistem de promovare care numai cu competenţa nu are a face. Ce zic competenţă?! E mult prea mult. Fac pariu cu Cristi pe o căruţă de fân  şi o căldare de vin că, dacă facem o dictare de gimnaziu cu parlamentarii şi preşedinţii de Consilii Judeţene (să nu mergem mai departe), jumătate dintre ei ar cădea un test elementar de limba română. Până bem vinul în miroaznele de fân, am să-l las pe Cristi să îmi spună cum să fac să cred în cocoţacii care ţin să conducă neamul românesc fără ca măcar să stăpânească limba română (şi nu vobesc de fineţuri).

Lucrurile se văd aşa: politica românească de azi e un pat al lui Procust în care niciun om care are valori morale şi capacităţi intelectuale intacte nu vrea să doarmă. Câteodată, o excepţie scapă sau păcăleşte acest filtru. Cristi e una dintre ele. Nu ştiu cum a făcut, dar sunt convins că, dacă unii ar putea da timpul înapoi, Cristi nu ar fi fost propus pe listele de partid la alegeri. De altfel, am văzut o caricatură (nepublicată) reprezentându-l pe cel care l-a promovat pe Cristi pe linie de partid smulgându-şi părul din cap. Are mai multe motive, dar Cristi e unul dintre primele.

Lui Cristi trebuia să i se taie limba demult, după criteriile politicianiste de azi. Acum, nu prea se mai poate, pentru că, spre surprinderea tuturor, chiar şi a unei bune părţi a celor care l-au ales, Cristi a apărut ca un bărbat puternic, care nu poate fi tras de urechi, nici cumpărat, nici ameninţat cu dosare. Cei care au urmărit activitatea senatorului, ştiu că s-a încercat să i se închidă gura. Nu se poate şi pentru că în spatele lui s-au aşezat mulţi oameni obişnuiţi, unii radicali, alţii nerăbdători.

Revenind, greşeala pe care mi-o atribuie Cristi nu îmi aparţine. Nu mă recunosc în niciun cuvânt din descrierea pe care o face greşelii despre care crede, de altfel, că ar aparţine mai tuturor românilor. Şi totuşi, am convingerea că această greşeală trebuie să existe, la nivel de expresie (şi doar atât). Măcar pentru ca senatorul Bodea că aibă o mică şansă în a-şi susţine lupta de lup (aproape) singuratic.

Între timp, alţii pictează Ţara de mâine pe dedesupt, cum pictezi icoanele. Nu au barda în mână, nu îşi fac iluzii că din clasa politică românească de azi se poate construi un viitor cu un procent mai mare de 10% dintre chipurile care o populează. Alţii, care proiectează o Românie paralelă cu statul efemer reprezentat de cei care-l reprezintă, o Românie frumoasă, cinstită şi demnă.

Îmi iau libertatea de a reformula pretextul polemicii mele amicale cu senatorul Bodea: când nu crezi nici în oferta politică, nici în bardă, rațiunea e doar sclava dragostei.

Patetic şi ridicol să mai vorbeşti de dragoste de ţară, azi, nu? Ei bine, aceasta e greşeala în care cred. Furia trece, iluziile mor, dragostea e veşnică. Dragostea, acolo unde e, se va întâlni şi la furioşi, şi la idealişti, în casa României de mâine.

Am avut plăcerea să colaborez, cu ocazia Festivalului EuropaNova, cu europarlamentarul PPE Iosif Matula. Îl ştiam de pe vremea când conducea Consiliul Judeţean Arad şi susţinea cu convingere şi generozitate o acţiune de larg impact cultural, generată de minunaţii mei prieteni Doina şi Baruţu Arghezi. Apoi, i-am urmărit activitatea la Parlamentul European cu interes special, fiindcă domnia-sa activează în Comisia pentru Cultură şi Educaţie.

Harnic, în topul prezenţelor la vot, cu numeroase intervenţii în cadrul şedinţelor plenare şi interpelări, dar şi cu activitate extraparlamentară bogată; totuşi, discret, într-o lume politică românească mereu tumultuoasă, cu politicieni puşi mereu pe scandal.

L-am provocat la un dialog, pe lângă dezbaterea din cadrul Festivalului EuropaNova despre drepturile şi nedreptăţile românilor din afara graniţelor naţionale, asupra căreia voi reveni.

– Vă ţineţi departe de harţa politică românească…  Cum reuşiţi?

– Răspunsul este destul de simplu: odată ce am ajuns în Parlamentul European, am înțeles că nu le poți face pe toate foarte bine și m-am dedicat muncii de aici. Legat de prezență, acest aspect nu e cu totul deosebit pentru ca dacă nu ești prezent și nu urmărești activitatea comisiilor din care faci parte, nu ai nicio șansă ca munca ta să conteze și să fie luată în serios.

De ce sunt discret? La fel consider că am fost și în țară și cred că termenul e înțeles puțin greșit la noi, în România. La Bruxelles am conștientizat cât de important este să ieși în față în domeniile tale de competență, acolo unde ai ceva de spus, mai exact să-ți faci meseria. În Parlamentul European, principiul se aplică problemelor din comisiile din care faci parte, nu tuturor subiectelor posibile.

Activitățile mele din țară poate că nu sunt la nivelul la care mi-aș dori, dar sunt prezent la fiecare sfârșit de săptămână, fără însă a face valuri.

Recunosc că nu mă caracterizează stilul conflictual, cu atât mai mult cu cât am înțeles, la Parlamentul European, că nu poți rezolva nimic durabil decât prin negociere și compromis.

– Promovaţi o politică de solidaritate a europarlamentarilor români, indiferent de apartenenţa de grup politic, în privinţa deciziilor în care este implicată România. Funcţionează colaborarea?

– Funcționează și nu prea. Au fost destule situații în care colaborarea a mers bine,  în beneficiul României. Cu surprindere, pot să spun că în Comisia pentru Dezvoltare Regională, în ultima perioadă, chiar a funcționat, ceea ce reprezintă o surpriză plăcută și un lucru bun. Trebuie să spun și faptul că adesea am avut regretul că problemele politice interne ale României au fost aduse la tribuna acestui înalt for. Consider că am fi câștigat mult mai mult, rezolvându-le acasă.

Activaţi în Comisia pentru Cultură şi Educaţie a Parlamentului European, care a trasat programele sale pentru perioada 2014 – 2020. Există vreun element care regretaţi să a scăpat atenţiei Comisiei?

– În negocierile pentru viitorul Cadru Financiar Multianual, Comisia pentru Cultură și Educație nu a pierdut nimic. Dimpotrivă, în condițiile în care bugetul general scade, acțiunile din domeniul culturii, educației, tineretului și sportului vor beneficia de fonduri mai mari. Bucuria mea ar fi sporită dacă participarea cetățenilor europeni ar fi mai mare în cazul tuturor proiectelor. Sigur, vorbim de programe cu finanțare relativ mică, dar cu o mare vizibilitate și o valoare adăugată evidentă la nivel european.

– Credeţi că politica europeană e suficient de atentă la aspectele culturale în vremuri de criză?

– Cred că da. Există lobby susținut la nivel european în favoarea culturii, iar implicarea politicienilor care au tangență cu domeniul este constantă, chiar și în vremuri de criză. Vă pot da exemplul unui europarlamentar cu multe mandate în spate, care a reușit să-și pună amprenta asupra multora dintre proiectele pe care le avem astăzi în domeniul culturii și educației, chiar luptând împotriva măsurilor de austeritate impuse de Comisia Europeana. Este vorba de președintele Comisiei pentru Cultură și Educație, doamna Doris Pack. Ca dovadă, bugetul acțiunilor din sfera culturii și educației este mai mare față de perioada financiară precedentă, în ciuda scăderii bugetului general al UE.

Tot mai multe voci din sfera culturală a Europei reproşează politicienilor de la Bruxelles o distanţare faţă de realitate, dar şi faţă de spiritualitate. Au dreptate?

– N-aș zice că au dreptate. Am văzut la Parlamentul European politicieni care se bucură de o mare apreciere, nume sonore ale politicii europene, cărora le place să fie discreți și să nu iasă în față. Probabil că o astfel de atitudine este înțeleasă greșit în unele medii din România, unde negativismul pare să câștige teren, iar lucrurile pozitive nu sunt pe deplin reflectate public.

Aţi susţinut Festivalul EuropaNova de la Bruxelles. Ce v-a determinat să o faceţi?

– Răspunsul vine, oarecum, de la sine. Ca român, dar și ca europarlamentar, am aceleași obiective ca și dumneavoastră: susținerea internațională a României, cu lucrurile de care suntem mândri. În plus, sunt profesor și am susținut adesea acțiuni similare, fără a-mi pune prea multe întrebări. O voi face și de acum încolo, atât cât îmi permite programul și doresc să vă felicit pentru inițiativă.

– Ce vă mai face livada?

– (Râde.) De unde știți? Livada face binișor, dar anul acesta a fost capricios din punct de vedere meteorologic. Când au început să înflorească pomii, a venit înghețul. Am avut două reprize de gheață, dintre care una cu vreo 20 centimetri, ceea ce a făcut ravagii. Ca atare, livada a avut de suferit. Dar pomii se refac, o livadă având multe de spus pe termen lung. Mă ocup îndeaproape de ea, dincolo de munca de la parlament și de timpul dedicat familiei, aceasta fiind una dintre pasiunile pe care le am încă din copilărie. Mă bucură întrebarea și, mai ales, faptul că îmi urmăriți activitățile, chiar și pe acelea din afara sferei politice.

Zilele acestea sunt la Bruxelles. Se întâmplă La Nuit de la Littérature; îi întâlnesc pe Agnė Žagrakalytė, Juan Gabriel Vasquez, Marek Šindelka, Michel Torrekens.

Sâmbătă, 18 mai, de la 17:00, recit poezie la EuropaNova, 3E, clos du Parnasse. Voi prezenta, în premieră, cel mai recent proiect poetic al meu, “Europa, desculţ”, alături de mici bucăţi mai vechi.

Fiindcă poezia mea e prea tristă, seara se încheie la EuropaNova cu un film de comedie regizat de prietenul Lucian Ţion.

Le mulţumesc celor implicaţi în proiectul EuropaNova, în particular doamnei Mirela Niţă-Sandu. Toată admiraţia pentru solicitudine, profesionalism şi entuziasm!

Un gând cald Luanei şi lui Horia, oamenii care fac Noua Capitală mai frumoasă pentru mine.

Dintr-un condei, sentimentele mele, la un suspin distanţă de EuropaNova:

Călătoream. Era-ntr-un vis / cu fluturi ca în paradis. / Furasem calul  şi-am oprit / s-admir un aspru asfinţit, / să-i dau odihnă lui Pegas, / la poarta 3, clos du Parnasse.

La sfârşitul anului 2011, dl. Cornel Popa, pe atunci senator PNL de Bihor, acum preşedinte al Consiliului Judeţean Bihor, mi-a acordat un interviu. Tema. satul românesc. Apoi, în platforma de candidat a d-sale, a sintetizat tot ce se poate citi în acest interviu într-un număr electoral al unui decalog: punctul 5.

Mă văd nevoit sa recapitulez acest interviu, in contextul protestelor care încep mâine la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor.

Suntem – şi eu, şi domnia-sa – implicaţi, într-un fel sau altul, în acest protest: eu, la un capăt, domnia-sa, la celălalt. Aceasta este, pentru mine, exemplificarea cea mai potrivită a unui paradox.

Şi doare.

Recitind acest interviu, dl. Popa va şti cu siguranţă de ce. Şi poate va şti, cum a ştiut de atâtea ori, să facă bine.

Lectură plăcută!

– Domnule Senator, puteţi fi des întâlnit la varii manifestări săteşti şi spectacole folclorice în Bihor. Mergeţi pentru că e un bun prilej de a discuta cu oamenii sau e şi altceva la mijloc?

R: Prezenţa mea la marea majoritate a acestor manifestări se datorează invitaţiilor primite din partea comunităţilor locale. Le răspund cu mare plăcere, mai ales că sunt şi un fervent susţinător şi, în egală măsură, un mare „consumator” de cântec şi jocuri (ori hore) populare. Este şi un excelent prilej de a-mi face meseria de parlamentar. Nicăieri nu afli mai direct şi nealterată realitatea cotidiană, traiul oamenilor.

– Aţi copilărit la ţară, într-o zonă bogată în tradiţii populare, dar care a dat şi numeroase personalităţi de talie naţională. Care sunt primele cuvinte care va vin in minte când vă gândiţi la aceasta?

R: Autentic, profunzime, tezaur naţional inestimabil!

– Cum vă amintiţi satul copilăriei? Cum vă raportaţi la acesta?

R: Cu oameni care se mişcau într-un Univers al muncii ostenitoare şi deloc aducătoare de mari câştiguri. Ba dimpotrivă! Era însă o lume în care respectul, coeziunea sufletească şi ajutorul reciproc erau la ele acasă! E suficient să spun că deşi n-aveau bani mulţi oamenii îşi ridicau fiecare o frumoasă casă. La care contribuiam fiecare familie, pe rând, cu munca fizică, la „clacă”. Aşa s-a înnoit întreg satul, prin contribuţie colectivă la zidirea fiecărei case a fiecărui gospodar.

– Povestiţi-ne, vă rog, o întâmplare care v-a marcat copilăria.

R: Cel mai mult am fost marcat de absenţa din familie a bunicului dinspre mamă, care era condamnat politic la 15 ani de temniţă grea, cu pierderea tuturor drepturilor cetăţeneşti. Ştiu că l-au „ridicat” într-o noapte, înainte să intru în clasa I. Pe umerii tatălui meu au rămas două familii la un venit de 500 lei pe lună. Şi teroarea de a avea pe urmele tale toate organele de opresiune. Şi cred că asta ne-a oţelit cel mai mult firea şi caracterul tuturor celor din familia mea, de la mic la mare. Şi ne-a făcut să fim deosebit de tenace şi de solidari.

– Prin ce era deosebit satul copilăriei faţă de satul de azi? Mental, dar şi material.

R: Înainte ne zbăteam cu toţii în neajunsuri, azi am reuşit să includ satul meu într-un program de modernizare: are apă, canalizare, staţie de epurare. Şi străzile asfaltate. Dar parcă oamenii încep să aibă mai puţină solidaritate şi coeziune sufletească! Sau poate mi se pare. Rămân însă aici cele mai frumoase sărbători de Paşti sau de Crăciun. Ceea ce la Oradea nu se întâmplă cu atâtea trăiri sufleteşti.

– Nu vi se pare că ne-am despărţit prea uşor de cultura multimilenară a ţăranului român?

R: Ştiu că perpetuarea obiceiurilor populare stă în sarcina liderilor. Noi ne-am făcut un obicei ca primarii noştri să aibă fiecare un ansamblu folcloric, care să cultive pe mai departe ceea ce iau azi din lada de zestre a tradiţiilor noastre populare. Pierdem însă, pe zi ce trece, meşteri populari pe domeniu. E mare păcat că sumănarii, cojocarii de altădată n-au avut pe lângă ei oameni care să-şi lase după ei această tradiţie la nepoţii nepoţilor lor. Mai avem olarii pe care n-avem voie să-i mai lăsăm să li se întâmple acelaşi lucru. Şi ţesutul popular e în aceeaşi situaţie. Avem datoria de a trăi cu ochii deschişi şi spre aceste lucruri!

– Ne mai poate reprezenta cultura tradiţională în lume sau e vremea, cum cer imperios unii, să ne sincronizăm cu modelele sau mai degrabă modele culturale globale?

R: Prezenţa de la întâlnirile internaţionale ne-a dovedit întotdeauna că tradiţiile şi obiceiurile noastre sunt bine apreciate. Am văzut asta şi în vara aceasta. Şi trebuie să scoatem în continuare în lumea largă lumea satului românesc!

– Cum vă imaginaţi satul românesc de mâine?

R: Va rămâne în continuare izvor de valori spirituale autentice. Trebuie doar să cultivăm în continuare formarea de lideri locali şi regionali care să aibă la suflet aceste lucruri, lumea satului românesc cu toate nestematele sale! Nimeni nu poate trăi, în satul nostru drag, fiind absent la frumuseţile din jurul său. Dimpotrivă!