Amintirea lui Viorel Horj

Comuna Drăgăneşti este una dintre puţinele comune bihorene peste care timpul nu a trecut degeaba în ultimii zece ani. Pe lângă asfaltarea drumurilor comunei (asfaltare, nu plombare, cum eventual se practică în cele mai multe) şi montarea de coşuri de gunoi stradale – ca să menţionez doar două din lucrurile care contrastează cu alte comune -, administraţia de la Drăgăneşti îşi respectă valorile născute în localitate. Lucru, iarăşi, rar, azi.

Poetul Viorel Horj este una dintre aceste valori. Trecut la cele veşnice cu aproape patru ani în urmă, poetul are bust în Drăgăneşti, şcoala locală i-a împrumutat numele, cetăţean de onoare post-mortem a fost declarat de către primarul Gheorghe Bogdan, ales, pentru a nu ştiu câta oară, la ultimele alegeri, cu un procentaj apropiat de sută la sută.

Despre cea mai recentă manifestare dedicată poetului la Drăgăneşti, aici:

http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/intoarcerea-poetului-printre-ai-sai-54203.html

Pentru proximul număr al ZODIILOR ÎN CUMPĂNĂ, pregătesc la rându-mi câteva materiale inedite Viorel Horj.

Sub imboldul amintirii, în trecere prin oraşul în care a trăit Viorel Horj o vreme, Oradea, şi care nu ştiu să-i fi pus măcar unei străzi numele său, transcriu o poezie din volumul postum STRIGĂTUL DE SUB ROUĂ (ediţie îngrijită şi prefaţă de Corneliu Crăciun, Oradea:Arca, 2005). Nu înainte de a nota, fără nicio intenţie de a produce o metaforă, ci în înţelesul direct al vorbelor: Oradea este un oraş gol fără Viorel Horj. Farmecul prezenţei lui Viorel Horj îl făcea… suportabil.

Viorel Horj: Rânduri pentru mama

Mă mai aştepţi la poartă, mamă?

Soseşte el, a bună samă!

Torcându-ţi gândul presupus

Te uiţi prin sat în jos şi-n sus

Scuipi pe nepoţi să nu-i deochi

Pui mâna streaşină la ochi

Şi c-o supremă încordare

Priveşti chiar dincolo de zare.

Se cuibăreşte ziua-n pom

Pe drum – ţipenie de om

A mai rămas să-ţi poarte veşti

Bâta în care te propteşti

Tovarăş, reazem la nevoi

Până la poartă şi-napoi.

Te-ai rezemat de ea şi-n gând

De-atâta vreme aşteptând

Încât la poarta de intrare

S-a şi făcut o groapă mare.

Mi-e teamă c-am să cad în ea

‘Nainte de-a te revedea.

(apărută în săptămânalul la care a colaborat, vineri de vineri, atâţia ani: Crişana Plus, 30 ianuarie 1997)

Reclame

Călătoria de pe urmă

Îmi povestea bunica, oarecând, că, pe vremuri, la cumpăna dintre ani, bătrânii obişnuiau, după urările şi închinările de an nou, să verse un strop din băutura lor pe podea şi să-şi pomenească toţi morţii. Şi cu morţii trăiam bine, îmi spunea bunica, darămite cu vii… Întru pomenirea tuturor morţilor mei, întru gândul acesta bun al bătrânilor mei, transmis cu obligaţie de bunica mea mie, rescriu un discurs funebru ce împlineşte patru ani.

Trei dimineţi în urmă, un om cât o minune a plecat la alte minuni. Pe numele lui pământean, Viorel Horj.

Călătoream, trei nopţi de-acum, în noaptea dinaintea acelei dimineţi, peste dealul Stânei. Stelele zăceau pe cer ca într-o ciupă de copil, îmbăiate de lumina lunii. La fiecare cotitură, câte o bufniţă se încrunta către călătorul singuratec ce eram. Câte stele, atâtea bufniţe. Nu văzusem niciodată atâtea stele, atâtea bufniţe. Era o tăcere de peste tăcere, neagră şi alburie, albă şi negricioasă. Pe lângă Cârligate, o coţobâră mi-a tăiat calea, iar apoi, un pui de vulpe jucăuş s-a întors din pădure pe drum, din deal în vale, însoţindu-mă până la Murgaşu.

Am zăbovit acolo, la izvorul de unde beam apă cu bunicul meu, pe când învăţam să iubesc pădurea. Pe când învăţam să iubesc oamenii. Pe când învăţam să iubesc stelele.

Pe când nu învăţasem să ascult bufniţele.

Din ciupa aceea de stele s-a fost stins o stea. Pe bucata aceea de cer, unde lucea, s-a boltit întunerecul, amintind lumina care nu mai era.

În după amiaza aceasta, Viorel Horj se lasă dus pe drumul pământean de pe urmă, acolo unde a socotit a-i fi dintotdeauna locul: în satul unde i-au cântat pentru prima oară cocoşii.

L-am iubit de copil, de când mi-a dăruit O mie de lucruri, cărticica lui de versuri pentru copii cuminţi, şi mi-a zis: să fii fericit! Ce este fericirea, l-am întrebat, când crescusem, şi mi-a cântat un pogon de versuri, şi mi-a recitat din fluier. Urmăream cu sârg să găsesc o chichiţă în citatele latineşti de care traista memoriei sale era plină. Mă dau bătut acum, când paharul de vin pe care l-am cerut pentru domnia sa la cârciuma unde ne vedeam până odinioară nu îl bea nimeni.

Bea-l, Cezare! Bea-l, e destinul nostru de fii, să bem până la fund paharele de vin nebăute ale taţilor noştri! Şi recită, cu recitarea tatălui tău:

Şi vom călători odată

Pe unde n-am mai fost nicicând,

Cu umbra plopului rotată

Alunecând, alunecând…

(se întâmpla în 10 iulie 2004; doar mie îmi pare, Cezare, ori paharul tot plin e?)