Dezvoltaţi-vă curajul de a vă iubi ţara!

A promova imaginea turistică a unei ţări la Bruxelles şi, în general, în ţările foarte dezvoltate economic ale Uniunii Europene, nu e treabă uşoară – dacă acea ţară nu e Grecia, Italia sau Franţa. Nu este însă nimic mai dificil în anul de graţie 2014 decât a promova imaginea turistică a României la Bruxelles, la Londra, la Paris sau Berlin.

Ce înseamnă, până la urmă, să promovezi o imagine turistică a unei ţări? Înseamnă, în ultimă instanţă, să determini cât mai mulţi oameni, din toate categoriile sociale, să viziteze acea ţară.

Cum facem noi, românii, asta – instituţional? Fără a intra în amănunte, iată, avem un brand de ţară, celebra noastră frunză, şi un slogan, Explore the Carpathian garden, concepute în urmă cu câţiva ani şi care au costat poporul român aproape un milion de piţule. Acest cost reprezintă doar conceperea şi sondarea publică. Nu înseamnă şi difuzarea, inscripţionarea subtilă în mintea concetăţenilor noştri europeni, cum ar veni. Nimeni n-a făcut public cât s-a mai plătit pentru difuzare, nici ce efecte a avut – sau mă înşel?

Dar astea sunt detalii româneşti. Să intrăm în substanţa problemei.

Noi, românii, făceam brand de ţară când experţi din alte ţări, care făceau asta de multă vreme, au început să atragă atenţia asupra deficienţelor de concept şi lipsei de eficienţă a strategiilor. Studiile de impact le arătau altora că brandul de ţară nu numai că nu le-a adus nu ştiu ce rezultate notabile, dar că a prezenta o felie de ţară ca un întreg naşte confuzii pentru turişti şi irită operatorii din zonele nereprezentate de brand. Pur şi simplu, o ţară nu e Coca Cola.

În cazul României, sloganul Explore the Carpathian garden nu spune nimic despre litoral, despre istorie, despre tradiţii, despre vinuri sau despre… oameni. Pune pe România o amprentă: ţara munţilor ca o grădină. Mai multe minciuni în două cuvinte nu reuşea să pună nici Păcală, un personaj popular românesc care se ocupă cu păcălirea celorlalţi, iar când termină cu ceilalţi, se păcăleşte şi pe sine. Am făcut această menţiune, desigur, pentru colegii belgieni, care s-ar putea să nu fie familiari cu modul nostru de a face haz de necaz.

Revenind la minciunile principale din slogan, Carpaţii sunt doar o parte din România, grădină presupune amenajare prin intervenţie umană, or noi vorbim tocmai despre sălbăticia Carpaţilor, iar restul ţării se poate duce la culcare sau, de ce nu, să accepte exploatarea gazelor de şist în locul dezvoltării sustenabile a agroturismului.

De-ar fi numai atât. Sloganul nostru vorbeşte despre munţii Carpaţi. Numai sondajele care să indice relevanţa sloganului au costat cam 300.000 de euro. Ameţitor, nu găsiţi?

Am început anul trecut munca la un sondaj care să-mi arate ce relevanţă are sloganul nostru în Bruxelles. Să mă refer la rezultatele parţiale pe care le am din partea publicului belgian. I-am întrebat aşa: Ce sunt Carpaţii? Dintre cele 76 de persoane cărora m-am adresat până acum, ştiţi câţi mi-au răspuns corect, fără ajutor suplimentar? 6 persoane. Celor cărora Carpaţii nu le spunea nimic, le-am dat indicii ajutătoare. Aşa am mai câştigat fix 13 respondenţi. Credeţi că am terminat cu surprizele? I-am rugat să localizeze pe hartă munţii Carpaţi: În ce ţară/ţări se găsesc munţii aceştia? Dintre cei 19 care ştiau că enigmaticii Carpaţi sunt nişte munţi, doar 9 au indicat România sau şi România. Ştiţi cine a primit mai multe răspunsuri decât România? Ucraina. Sigur, răspunsul e corect, Carpaţii nu sunt doar ai României. M-am întrebat atunci dacă, pe lângă Bucovina de Nord, Maramureşul de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor mai avem şi altele de oferit vecinilor de la nord. Se pare că da.

Chiar trebuie să vă mai spun că, atunci când le-am arătat respondenţilor frunza noastră, niciunul n-a putut spune că a mai zărit-o pe undeva?

Ştiu că mi se va spune, în dulcele stil românesc: de unde te-ai sculat şi tu? Dar tu cu ce te ocupi? Habar n-ai cum se fac lucrurile astea! Şi poate că oamenii care mi-ar spune asta ar avea dreptate. Şi poate că aveam şi eu lucruri mai bune de făcut decât să stau câteva zile la Tour and Taxis şi să acostez oameni, mizând mai mult pe cât de arătoşi erau pe dinafară, după criterii care poate nu corespund standardelor în domeniu.

Dar sunt şi banii mei în frunza aia, dacă mă înţelegeţi. Şi tare mă tem că, măcar banii aruncaţi pe sondaje, îi vreau înapoi!

Dar am oprit brusc sondajul când filmul englezesc Wild Carpathia, în care Prinţul Charles al Marii Britanii spune nişte lucruri incredibil de frumoase despre România şi despre români, a devenit viral. Noroc cu englezii! Altfel, Carpaţii rămâneau locuri ficţionale din cărţile lui Jules Verne şi Bram Stocker, iar biata noastră frunză se usca.

Îmi vin în minte, nu ştiu de ce, versurile unui cântec popular: „Garofiţa s-a uscat, / Calul lui Gheorghe-a plecat!”

Sau poate de aceea îmi vin în minte aceste versuri, pentru a depăşi secvenţa despre cum facem noi, instituţional, imaginea turistică a ţării.

Să presupunem, deci, că, mai ajutaţi de Prinţul Charles al Marii Britanii, şi poate pune umărul şi Prinţul Laurent al Belgiei, îi facem cumva pe occidentali să spună: Vedi Romania e poi muori!

Să visăm puţin. Să lăsăm fantezia să ne joace festa aceasta şi să ne spunem că am reuşit să convingem, chiar dacă nu prin instrumentele instituţionale curente, mii de belgieni să ne viziteze ţara. Vor să ştie cum să o facă.

Am putea să ne spălăm pe mâini şi să îi trimitem la dna Păunescu, la MaxiTours. Ar fi un succes garantat. Dar să zicem că vrem să facem şi noi ceva, nu să tot aruncăm castanele fierbinţi în mâna altora.

Să le spunem belgienilor să vină cu maşina, ca să se poată bucura de peisajul extraordinar? Dar să nu uităm să le ascundem faptul că România e campioana Europei la morţi din accidente rutiere.

Cum belgienii sunt nişte conducători auto prudenţi, vor circula oricum cu foarte mare atenţie. Dar… să le spunem că avem mai puţini kilometri de autostradă decât Malta, cel mai mic stat din Uniunea Europeană (România fiind a şaptea ţară din Uniunea Europeană)?! Haidaţi să le spunem asta, şi o întoarcem ca la Ploieşti: aşa pot să admire şi mai bine peisajul. Noi intenţionat nu construim autostrăzi! Şi ne tot încurcă şantierele arheologice pe care le deschid cupele buldozerelor, scoţând la iveală valori patrimoniale care ne înspăimântă prin vechimea lor. Numai asta ne mai lipsea, să aruncăm banii pe şantiere arheologice! Parcă suntem blestemaţi…

Dar cum evităm să le vorbim despre calitatea drumurilor? Să presupunem că îi îndrumăm să viziteze Peştera Urşilor, aproape de graniţa de vest, într-o zonă cu o suită de obiective turistice unice în Europa, dar foarte prost exploatate. După ce trec vama Borş, vor trebui să o ia din Oradea spre Deva. Drumul european E79 e bombardat. Ce ne facem, că noi doar promovăm România, nu şi asfaltăm? Dar românii sunt ingenioşi. Au plantat flori în mijlocul drumului, în fiecare groapă, iar noi o întoarcem acum ca la Oradea şi folosim şi asta ca atracţie turistică!

Să ştiţi că aş putea continua până la dimineaţă cu acest fel de paradoxuri româneşti. O să credeţi că vreau să propun paradoxismul profesorului Smarandache ca brand de ţară, dacă mai spun o vorbă!

Şi vă rog să reţineţi că nu am spus nimic despre căruţe, nimic despre biciclişti, nimic despre tractoare, nimic despre vaci, nimic despre gâşte, nimic despre beţii ţărani care, în lipsa trotuarelor, înfruntă autoturismele ca şi cum s-ar fi pornit la război fără gloanţe.

Aşadar, să sintetizez ce am spus până acum:

  1. Nu cred că am dezvoltat instrumente instituţionale serioase pentru a face o excepţională imagine turistică a României, atâta timp cât România rămâne o mare necunoscută, când nu are o reprezentare negativă.
  2. Nu cred că e bine să facem promovare turistică fragmentară, minţind sau eludând realităţile.

Fără să mă extind, ţin să să spun că sunt conştient că resursele pentru promovarea externă prin mijloace instituţionale sunt insuficiente. Ştiu şi de ce: am avut pentru frunză şi am ajuns la fundul sacului. Dacă aveam pentru sămânţă, era altceva! Îi invit pe cei îndrituiţi să nu uite că:

  1. Avem mulţi prieteni belgieni, dispuşi să ne sprijine. Trebuie nu numai să le auzim părerile, dar mai trebuie să şi jucăm după regulile lor anumite meciuri.
  2. Avem un foarte mare număr de migranţi. E drept, jumătate dintre ei nici nu vor să audă de România, ceea ce compensează în cealaltă jumătate dintre ei un sentiment de ataşament care poate deveni peste noapte o resursă de promovare. Uneori, poate o spun numai pentru a şoca, poate nu, dar am impresia că ţiganii care cântă cu atâta dibăcie în metrou sau fetele care practică prostituaţia (am auzit că româncele ar reprezenta 25 la sută dintre practicante) vorbesc mai mult şi mai frumos despre România decât duzina de scriitori pe care îi tot plimbăm pe banii românilor prin lume.
  3. Avem, ca naţie, o ingeniozitate incredibilă în a găsi soluţii la probleme fără ieşire, la fel de mare ca şi incapacitatea noastră de a urma modele prestabilite. Nu suntem capabili să înţelegem conceptul de deadline. Dar ce suntem noi în stare? Să-l las pe ziaristul britanic Michael Bird să o spună: „Dacă-i dai o brichetă unui neamț, ce vede el e o bucată de plastic, o rotiță, un orificiu și puțin gaz. Dacă-i dai o brichetă unui rus, o să vadă niște lucruri care-l pot ajuta să se drogheze. Dă-i o brichetă românului și o să ți-o demonteze, iar din piese va construi o centrală ce poate încălzi o mică gospodărie de țară.”

Se poate că spun prostii de necunoscător. Ignoraţi-mă, dacă le consideraţi astfel. Credinţa mea este că se poate cu bani foarte puţini, se poate cu prieteni, se poate cu idei neconvenţionale. Ce ne mai trebuie? Două ingrediente: curaj şi dragoste.

Permiteţi-mi să vă îndemn: Dezvoltaţi-vă curajul de a vă iubi ţara! Aşa se pot muta munţii. Fie ei şi munţii Carpaţi.

Ar trebui să închei aşa, patetic şi triumfalist. Am vorbit despre ceva de care nu mă ocup, chiar dacă mă preocupă. Daţi-mi voie să fac o ultimă remarcă, dintr-un domeniu la care, de data aceasta, mă pricep un pic.

Sloganul Explore the Carpathian garden are un singur cuvânt… potrivit!, în opinia mea. Şi acela este cuvântul explore. Sunt absolut convins că acei care l-au ales habar nu au de etimologia latină a acestui cuvânt. Dar ironia paradoxală a limbii nu-i iartă. Originar, explorare desemna un strigăt vânătoresc, din ex, „în afară” şi plorare, „a striga”, dar şi „a plânge”.

Ar cam trebui să ne hotărâm ce fel de explorări ne dorim, că într-o zi facem semne cu frunza, în alta cu şistul. Exploatăm grădina sau exploatăm gazele? Împreună nu merg.

 Transcript dupa o interventie la o dezbatere recenta de la Bruxelles.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: