arhivă

Arhiva etichetelor: prietenie

Fu un vis straniu: se făcea că pribegeam spre casa unui prieten. O casă frumuşică, la o margine de drum, la care chiar dânsumi pusesem pietre în fundaţie. Priveam clădirea cum se contura, nu foarte înaltă, cu multe artificii, însă fără acoperiş, fără ferestre, dar cu o poartă mare, cu lacăte. Prietenul meu o ţinea într-o petrecere şi-am îndrăznit din poartă să îi strig: prietene, mai este mult de muncă! Nu e simplitatea mai frumoasă? Cu cât ai irosit în artificii, puneai acoperişul, vine iarna!

Ce treabă ai tu, s-a răstit la mine prietenul, cu lehamite. Nu, nu era treaba mea. Dar chiar şi aşa, zice-se că la aia sunt buni prietenii: să nu tacă. Gândind aşa, numai ce stam să-mi lămuresc prietenul, şi s-a adunat o haită de javre prin preajmă. Aşa e la petreceri, simţeau, într-adevăr, mirosul de sânge proaspăt şi dărnicia celui ce se înstăpânise. Sacrificiul era la un pas. De hărmălaie, nu ne-am mai auzit, eu şi prietenul meu. Javrele lătrau şi mai n-ar fi rupt o bucată din carnea-mi.

M-am lăsat păgubaş. Preţ de o clipă, chiar am aşteptat ca haita să se dumirească: nu era carne de rupt. Ba mai aşteptam să mă tragă prietenul în casă. Nu s-a întâmplat, nici una, nici alta. Şi m-am lăsat păgubaş, pentru că nu mai era nici o bătălie de câştigat. Şi să-mi pun ghioaga pe nişte javre, nu-mi dă mâna.

Când m-am trezit, am pribegit de-adevăratelea spre casa aceea a prietenului meu. Erau afară, ca în vis, puzderie de javre. Numai că stăpânul nu mai era nicăieri: se ascunsese după lacăte sau fugise? N-o s-o mai ştiu, m-a prins şi pe mine lehamitea să îl caut.

M-am apucat de fumat în urma cu vreo cinşpe ani, doar din dorinţa de a pătrunde în grupul colegilor mei de şcoală. Eram un exclus şi dintr-odată, nu-mi mai amintesc din ce pricini, nu mi-a mai plăcut să fiu lăsat pe dinafară. N-am găsit altă metodă de a mă introduce în grup. Am aprins prima ţigară. Nu mi-a plăcut şi la fiecare nouă ţigară mi-am spus: este ultima; între timp, grupul s-a disipat, am rămas singur într-o mansardă şi fumez.

Tot aşa m-am apucat de scris articole la ziar. Scrisul de literatură sau de articole ştiinţifice e altă poveste, care nu se potriveşte în peisaj decât prin faptul că mă condamnă repetitiv la excluderea din grup. Pentru a nu fi de tot pe dinafară, m-am apucat de fumat şi de scris articole la ziar. Cu articolele s-a petrecut acelaşi lucru ca şi cu ţigara: mi-au lăsat un gust amar. Şi, de la primul până la cel de pe urmă, miam spus de fiecare dată: este ultimul; între timp, grupul s-a disipat, am rămas singur într-o mansardă şi scriu.

… Şi stau într-o mansardă şi privesc prin geamul ce dă în cer la stele, îmi aprind o ţigară, scriu. Nu­-mi mai aprind ţigara să fiu primit în grup, nu mai scriu pentru a spune ceva grupului. Grupul s-a topit în masă, masa s-a făcut eter. Scriu, probabil, să nu mă lipsesc de mine. Nu mai suport mirosul de fum de ţigară, mă înţeapă, mi-s dinţii murdari şi gura puturoasă. Şi iarăşi îmi aprind o ţigară. Şi iarăşi scriu. Oricât rău mi-ar face şi ţigara, şi scrisul, nu mă pot dezvăţa de ele, fără să mă dezvăţ de o parte din mine. Poate să trebuiască, în cele din urmă…

Se crede totuşi că niciodată nu-i prea târziu…

(prin 2000)

A fost iarnă în România. N-am mai avut de multă vreme o asemenea beţie de zăpadă şi frig. Mi-amintesc de vremurile copilăriei, când, la Remeţi, la munte, din octombrie până în martie, ne îngheţau nasurile, focul trosnea în sobă, bunicii ne spuneau poveşti şi ne adormeau pe braţe, părinţii ne făceau sănii şi schiuri de lemn, iar noi construiam tunele, căsuţe, oameni şi animale de zăpadă, ori fugeam la Fruntineşti, pe pârtia din ograda lungă a bunului dascăl de matematici. Ne urcam săniile, schiurile, până sus, pe coaste, „la căpiţe”, preţ de o jumătate de oră, distanţă pe care o parcurgeam la vale în secunde, şi, când plecam spre casele noastre, decuseară, sorbeam musai ceaiul fierbinte pregătit de soţia dascălului pentru toţi copiii ce se aflau în ograda lor. M-am uitat cu jind iarna aceasta spre pârtia din vremile copilăriei. Iarna semăna întru totul cu iernile acelea de demult, însă pârtia.. Pârtia dispăruse. Nu e mare filosofie, când vezi pustii locurile de care fiinţa îţi era inundată odinioară, să înţelegi: ai îmbătrânit. Zăpezile de altădată sunt aici, dar eu am plecat în altă parte.

 

Iarna aceasta – potenţându-mi amintirea iernilor de demult -, mi-a redeschis o cale de cunoaştere, pe care am păşit cu bucurie. Cea care trece prin noi înşine, se duce în lume şi se întoarce în noi, plină de sens. Reţeta e simplă, chiar dacă nu e uşor de aplicat şi nu e neapărat în concordanţă cu adevărul: să recapitulezi întâmplările vieţii tale şi oriunde a mers greşit să îţi spui: eu am fost de vină, nimeni altcineva. Din nefericire, acest tip de demers nu se mai practică – nici ca exerciţiu – în mod curent, pentru că noi azi ştim: numai noi putem avea dreptate, numai noi nu greşim, numai noi nu suntem responsabili de eşecurile noastre. Este una din metehnele postmodernităţii cu care ne iubim: excesul de mândrie individuală.

Intr-una din aceste luni de iarnă, m-a vizitat, în vârful meu de munte, un prieten mai tânăr. Unul dintre tinerii aceia în preajma cărora simţi cum rotiţele gândului se desmorţesc. Ce-ai mai citit în vremea din urmă?, 1-am întrebat, încă din pragul casei. Când dai peste un om despre care ştii că mai citeşte cărţi, nu te poţi abţine să nu împărtăşeşti cu el plăcerea lecturii. POVESTEA LENEŞULUI, mi-a răspuns, asta am citit ultima dată. Ştii, cu personajul acela care refuză posmagii pentru că nu sunt muiaţi. Prietenul meu licitează pe acest personaj: el întruneşte toate calităţile unui erou; îşi sfârşeşte viaţa cu demnitate, refuzând, în numele unei idei, să îndeplinească o sarcină care ar contravine modului propriu de viaţă. înlocuieşte lenea cu cinstea, posmagii cu un milion de dolari, iar leneşul cu politicianul, a schimbat amicul meu ecuaţia. Rezolvarea e cât se poate de simplă.

Da, prietenul meu are un punct de vedere. Să nu confundam leneşul din poveste cu leneşul din realitatea cotidană. Postmodernă. Căci e chiar mai mult în această poveste decât a scos în evidenţă companionul meu. Leneşul este invitat să-şi înmoaie posmagii, pentru a i se oferi aceştia ca pomană. Leneşul din poveste se recunoaşte greşit şi nu învinovăţeşte pe nimeni pentru asta. Refuză, admiţându-se vinovat de lene, pentru că ceilalţi îl consideră vinovat de lene. Aici rezidă demnitatea leneşului, care nu mai este doar consecvenţă în urmarea unei idei: nu se lasă cumpărat. O pomană, un act caritabil, nu se condiţionează, căci atunci devine doar un mijloc, subtil, dacă vreţi, de cumpărare a unor servicii. Aşa se întâmplă azi: actele pur caritabile, umanitare, au dispărut aproape cu desăvârşire, făcând loc unui mijloc subtil de schimb de bunuri contra servicii. De la sponsorizări, până la tombole şi concursuri, în mod de organizare şi prin condiţionări, avem de cele mai multe ori de-a face cu acelaşi gest al ademenirii leneşului cu posmegii nemuiaţi. Actul dezinteresat, altruist, tolstoian, dacă vreţi, s-a pierdut, cel puţin pentru o vreme. Unii se prind cu Faust, alţii nu.

Vremea leneşului din poveste a apus, tipologia leneşului s-a modificat. Noul leneş s-a instaurat într-o nouă lume, dar va pieri odată cu ea. Un nou leneş îi va lua locul, cu o nouă faţă, după chipul şi asemănarea societăţii care îl va produce. Leneşul din poveste a lăsat în urmă-i doar nişte posmagi de muiat şi o morală superioară, pe care nu mai suntem capabili în a o întreţine sau măcar aprecia. Dar cum arată, mă întreb, leneşul unei generaţii pe care o cunosc cu toţi porii, generaţia mea, leneşul celor din generaţia mea care pretind că au vocaţie culturală?

Într-o manieră foarte simplistă, socotesc că noi, în România, cei care nu mai suntem nici tineri şi nici n-am apucat primele fire albe de păr, putem mărturisi despre trei timpi culturali. Cel dintâi timp, al bunicilor noştri de la ţară, care încă ştiau vechile semne ale pământului şi ale văzduhului, şi nu aveau nevoie de nici o altă contingenţă pentru a înţelege lumea. Ei trăiau într-un spaţiu şi într-un timp nu atât static, cât stabil. Etern. Apoi, cel al părinţilor noştri, care aveau şi au cultul cărţii, al literei tipărite, în Occident, timpul părinţilor a durat câteva secole, pentru că occidentalii şi-au putut permite să stea cu cartea în mână, în faţa şemineului, apăraţi de pericolul dizolvării într-o altă civilizaţie, aliterată, aculturală. Parte a estului Europei a trebuit să recupereze acest timp într-un secol şi a făcut-o cu asupra de măsură, hi fine, un al treilea timp, al celor ce abia au trecut sau încă n-au trecut de adolescenţă, cei care-şi petrec jumătate din viaţă în faţa monitoarelor şi televizoarelor – substituind: un timp al copiilor, timpul tele-biţilor. Aşadar, peste un timp al semnelor, s-a suprapus un timp al literei, care coexistă cu un timp al tele-biţilor. Nu este România culturală de azi un loc special?

Noi – nici părinţi, nici copii – suntem martorii acestor timpi în mişcare, prea neputincioşi în a ne crea timpul nostru propriu, prea greşiţi pentru a opta doar pentru unul, şi prea leneşi pentru a ne mişca în toate cu dexteritate.

O distinsă doamnă m-a invitat – şi trebuie să fie ani de atunci – să scriu împotriva internetului, împotriva timpului tele-biţilor şi să pledez pentru timpul literei. Doamna aparţine timpului părinţilor, se înţelege, şi nu poate accepta ca fiica domniei-sale să arunce cartea cât colo, pentru a se instala şi a-şi satisface necesităţile sau doar obligaţiile culturale în faţa computerului şi a televizorului. M-am eschivat, pentru două motive: baletând pe atunci între timpi, nu mă consideram îndreptăţit să pledez pentru vreunul; iar apoi, aceştia sunt, cum spuneam, doar nişte timpi în mişcare; carevasăzică cei vechi nu s-au temut să scrie pe tăbliţe de lut, părăsind sacralitatea rostirii, s-au oţărât în faţa centaurilor şi a dihoniilor, iar noi trebuie numaidecât să ne speriem de nişte maşini?

Bunicul meu, după seninele acelea doar de bătrâni ştiute, aprecia de iarna cum va fi roadă pământului şi vremea văzduhului în vara ce va să vie. Oricât de sceptic eram iarna că aprecierile lui hibernale vor avea vreo coincidenţă estivală, trebuie să recunosc, peste ani: prevestirile se împlineau totdeauna, în cel mai mic detaliu. Aceasta este, banalizând, filosofia bătrânească, a semnelor în privinţa relaţiilor anotimpurilor.

Am avut iarnă anul acesta în România. O iarnă ca în copilăria noastră, a celor care nu mai suntem nici tineri, nici nu ne-a ieşit nici un fir de păr alb. Să ştim de la bătrâni că va urma o vară rodnică. Şi de la părinţi, că nu există rod fără semănătură.

Semănătură de grâu, semănătură de gând.

Pentru cei din generaţia mea – vorbesc, desigur, despre aceia dintre noi care cred că au o vocaţie culturală -, iarna să tot fi început de zece ani. E o iarnă cumplită, lemnele s-au terminat demult, şi proviziile de hrană. Cei mai mulţi dintre noi au fugit, ca potârnichile, în locuri pe care le credeau mai călduroase. Suntem peste tot, din Franţa, Spania şi Italia, până în Statele Unite, Australia şi Canada. Alţii, am îngheţat de frig sau am deznădăjduit. Tot una. Foarte puţini dintre noi au ales să îi creadă pe cei bătrâni, pe cei care se duc, şi să reziste – într-un vârf de munte, de ce nu? – citind, învăţând, scriind, fără să le pese că nu îi vede nimeni, încălzindu-se cu lacrimi, hrănindu-se cu singura iluzie posibilă: după o iarnă aşa grozavă, stă să vie o vară atât de frumoasă şi o toamnă atât de rodnică.

Noi nu avem faţă, nu avem glas. Suntem socotiţi ca leneşul din poveste: nu dăm din coate pentru a obţine un post bine plătit, un loc într-o comiţie, într-un consiliu, deci ne merităm soarta de greşiţi. Singura noastră filosofic este că existăm atâta timp cât dăruim. După aceea?

După aceea, cum spune poetul, vine trecutul.