Două precizări

Au ajuns în mâinile noastre cele două volume de Istorie a presei orădene (1989-2000) scrise de dl. Florin Ardelean. Sunt multe de discutat pe marginea acestor două cărţi. Am lansat deja două teme de discuţie în postările anterioare. Acum, două puneri la punct a unor greşeli flagrante comise de dl. Ardelean în filele cărţii. Ambele privesc revista de cultură al cincilea anotimp.

Întâi de toate, dl. Ardelean s-a informat prost: al cincilea anotimp nu îşi încetează apariţia după 35 de numere, în 2000, ci va mai apare până în 2003. Îşi va înceta apariţia la puţin timp după preluarea trustului Anotimp de către dnii Micula. Până atunci conducătorii trustului (în frunte cu dnii Laza şi Şandor) au considerat că micile costuri editoriale ale publicaţiei de cultură se justifică prin prestigiul pe care îl aducea publicaţia.

În al doilea rând, al cincilea anotimp nu a fost „suplimentul cultural al Crişanei„, ci o publicaţie culturală independentă.

Din păcate, astfel de greşeli mai există în cele două volume. Dar există şi „sentinţe şi judecăţi apodictice” discutabile. Autorul mărturiseşte că şi-a dorit să provoace discuţii prin această schiţă de istorie a presei. Dar „corecturile” noastre în cazul unor lacune de informare nu ţin să răspundă dorinţei autorului de a provoca.

Înaintea unei lansări de carte

Am aflat din presă că mâine (marţi, 12), dl. Florin Ardelean îşi lansează o carte, care este un studiu asupra presei bihorene scrise (între anii 1990-2000). Am avut plăcerea să cunoaştem conţinutul acestui studiu (care a fost iniţial lucrare de doctorat) înainte de a se transforma în carte. Ne-a impresionat volumul de muncă, ne-a displăcut, însă, pe ici – pe colo, atitudinea autorului. Dl. Ardelean a fost implicat activ în presa bihoreană a anilor analizaţi şi subiectivitatea trebuie că era greu de ocolit.

N-ar fi cu bănat, dacă subiectivitatea nu l-ar fi condus pe dl. Ardelean în a împărţi presa scrisă a acelor ani în două categorii, fără noimă.

Publicaţiile postcomuniste bihorene (autorul reclamă, pe drept cuvânt, un izomorfism la nivelul întregii prese româneşti a acelor ani) sunt despărţite de Florin Ardelean în două categorii mari, criteriul fiind ascendenţa – sau lipsa acesteia – în anii comunismului a publicaţiilor: presa de emergenţă, care a continuat presa comunistă (în Bihor, este vorba despre cotidianul Crişana), şi presa de elan, publicaţiile nou apărute (Gazeta de Vest şi Noua Gazetă de Vest fiind exemple ilustrative). Criteriul ales nu este axiomatic, dar are inevitabil conotaţii de această natură, chiar dacă Florin Ardelean nu este explicit (totdeauna) în această privinţă.

Precedenţa în comunism a însemnat, într-adevăr, pentru Crişana, preluarea implicită a unei „vine”, aceea de a fi slujit regimul lui Ceauşescu, însă a putut însemna pe de altă parte un avantaj, jurnaliştii Crişanei fiind nişte profesionişti, faţă de marea majoritate a jurnaliştilor presei de elan, care erau novici în ale presei, unii dintre ei venind însă cu un un atu special: erau scriitori.

Nu e vorbă, Crişana a ştiut să echivaleze acest atu al minimei concurenţe pe care o reprezenta ceea ce numeşte Florin Ardelean „presă de elan”, „racolând” o serie de scriitori în redacţie.

În opinia noastră, categorisirea invocată suferă de o defecţiune: nu se poate aplica unei decade. Ea are, eventual, valoare punctuală: anul 1990. Cu concesii, s-ar putea aplica până la privatizarea din 1993 a ziarului Crişana. După aceea, păstrarea criteriului devine dificilă (e un eufemism; devine de-a dreptul imposibilă). Este de ce Florin Ardelean invocă la un moment dat necesitatea împărţirii publicaţiilor după orientarea politică, fără însă a-şi continua ideea.

Să ne oprim la un aspect care arată limitele categoriile stabilite. Florin Ardelean încadrează publicaţia săptămânală Crişana plus presei de emergenţă, probabil pentru că era editată din punga largă a ziarului Crişana. Ni se pare că încadrarea potrivită a Crişanei plus ar fi tot la rubrica „presei de elan” (dacă am accepta că „presa de emergenţă” a putut funcţiona până în 1993), întrunind caracteristicile de bază ale acesteia: publicaţia nu apăruse înainte de 1989, artizanii ei erau noi în presă, iar entuziasmul era acelaşi ca în tabăra concurenţei (în aparenţă şi de cele mai multe ori şi în fapt, concurenţa reprezentând adversarii ideologici), bifată de la început de Noua Gazetă de Vest. Ce diferenţia Crişana plus de Noua Gazetă de Vest ţine mai mult de domeniul administrativ, desigur, dincolo de cel ideologic: realizatorii Crişanei plus n-au tremurat de teamă că visteria care susţinea apariţia publicaţiei se poate goli.

În plus, Florin Ardelean tratează fără discernământ apariţia unei reviste de cultură în cadrul trustului editor al ziarului Crişana; este vorba despre al cincilea anotimp. Vom reveni.