arhivă

Arhiva etichetelor: versuri

Nu mai plânge, Ţară!

Lacrimile-s pietre…

Ţi le-or vinde Ăştia

– fără documente.

Nu plânge, Bătrâne,

lacrimile-ţi sfinte

nu le-a şterge nimeni

de-acum înainte!

Nu mai plânge, Mamă,

căutând un leu

într-o pungă, goală

de la Dumnezeu!

Nu plânge, Copile,

foamea e un dar!…

Ţi-au înscris-o Ăştia

şi-n abecedar!

Nu mai plânge, Frate,

vezi-ţi tu de drum!

Ce-a rămas acasă?

Cremene şi scrum!

Nu plânge, Iubito!

Ce frumos a fost!

A trecut şi viaţa

fără niciun rost!

Nu mai plânge, Ţară!

Bagă-te-n mortmânt!

Bine-a fi în ceruri,

ca şi pe pământ!

Anunțuri

 

 

Norii au venit şi n-au mai plecat.

Şi plouă cum n-a mai plouat

peste pământul ce ni s-a dat.

 

Cocoşii toţi s-au oprit din cântat.

Broaştele au nebunit şi sar peste gard.

Şi, vai!, pădurile, cum ard!

 

În pântece viţelul plânge.

Pietrele-s putrede, învelite în sânge.

Ploaia aceasta nu s-a mai opri.

 

Vom uita toate şi nimic n-om mai şti.

Zboară zanga, zori cu zăvor.

Lumea s-a lins pe buze cu zăpor.

 

Şi ploaia se va da de-a dura

peste umerii mei, peste ţărnă.

Înnegri-va afina, isvodi-va mura,

cu braţe ţepoase, albastră şi cârnă?

 

Până la capăt va ploua, va ploua.

 

(Se înnora cu dumneata.)

Vezi norii de piatră cum se fărâmă-n amurg, luna grea

de-atâta lumină părăsind orbita, stele oarbe

înghesuindu-se-ntr-un colţ de cer cu nemiluita?

Doi cărbuni de beznă ceafa-ţi apasă, doi ochi de brudă.

A lor privire simţi cât îi de crudă? În cealaltă noapte                   5

mai bine vino cu mine: blând întunerec, nu spaime

şi ştime! Un miel negru te-a însoţi, în uitare şi

bucurie cântările mele te-or înveli. Te-aştept.

Nu asculta de iscusite ispite, nici alte voci nu

te oprească din mers. Curată-i calea, nu întârzia.                      10

Căci laolaltă om răzbate-n vis. Ne-om strecura încet

din gâtul beznei. Iarba cuvântului împleticeşte-o

şi împle-te de noapte cum de lună lupii. Ia, rupe

şi tu un codru-uscat de paradis! Cărarea îmbat-o,

pe gura beţiei tu gura-ţi aşează. Nu-ţi zdrumeca                        15

lacrămile, nu-ţi ogoi câinii mâniei, mai bine

pe câmpia lung întinsă slobozi s-alerge şi pască

lacomi din carne de zeu. Şi ochii desgoleşte-i, trupul,

inima. Nu-ţi înturna văzul, nici gândul rău nu-l lăsa

să ciupească alene pasul. Fii zornic, călăuză-ţi                            20

sunt, şi inima-mi, crepând-o cum pe-o nucă, înaintea-ţi

ţi-o alung. E sâmburele copt şi-i roşu şi-i sâlhui.

O stanişte-o să ai: c-a nimănui. Înainte, de-acum

în spatele nost ne e masul! Cântarea mea ca pe-o floare

deschide-o! Grea de polen va s-o vezi. În pistile intră               25

şi şezi, nervii-i pulsând anevoie de putere, totuşi,

şi frumusinţă în stare să-i crezi! În inima mersului

chiar inima versului va să o pun. Ci hai, cântul mieu

din faţă vine, iubeşte-l şi-n braţă-l ţine! Căci spun

ce nu se spune: dar nu-i aedul acela ce minte, sunt                  30

cel ce v-aduce de Duras aminte şi-l ţine să nu

pice-n hăuri înapoi de-a lui vintre! Nimeni să-l cheme

în lumea asta iar n-ar putea, atâta de mare este

această putere a mea şi nesătulă voinţa!

 

O vreme nouă deschizând o vreme veche,

ca şi cum ar deschide porţile unui cerc

întemniţat în propria rotire.

O, greu se lasă cântul dedus! Să ies nu ştiu

nici în jos, nici în sus. Prejmuirile sunt toate

sârmă şi os: nu pot să urc nici în sus, nici în jos!

Cărarea se mută. Cad în abis. Nu-i totul părere?

Nu totul e vis? Ochiul desprinde tăcerea din văi.

În urmă rămas-au hierii cei răi. Turma-i sub trăznet.

Vântul se rupe. Alerg către tine cu pletele ude.

Alerg către tine, amurgul mă cheamă! Tu eşti în mine,

tăcerea mă-ndeamnă! Dulce e miedul, furtună-i cântarea.

Nestrăbătut drumul, abătută cărarea. Lumină nu-i, beznă

nu-i, nici ochi nu mai îi. Aceasta-i ograda lui nimănui:

negre berzele şi nesătulă voinţa. Gândul s-a dus, s-a făcut

ploaie. Poate cândva inima toată o să ne-o moaie!

din Poeme de pe drumuri

Când nu am fost este

foarte aproape de când

nu mai suntem. Înainte de a fi,

ne amintim să fi fost,

iar după ce nu mai suntem,

ne amintim să mai fim. Amintirile acestea

sunt ca nişte oglinzi călătoare,

legate între ele de reflecţii

de care ne amintim

ca de nişte păpădii

despărţite în zbor.

Vine, însă, o zi, când oglinzile

nu ne mai cunosc, iar

reflecţiile lor sunt

tot mai îndepărtate.

 

Noaptea cu greieri

Nimic n-a mai fost pe urmă la fel. Nici cireşul n-a mai înflorit

fără spaimă, nici ghiocelul nu şi-a mai rădicat prin zăpadă

creştetul afară făr-o nevroză, nicio sfadă nu mai fu urmată

de o împăcare adevărată, nici umbrele nu au mai reprodus

fidel traiectoria paşilor. Eram copil şi credeam, cum cred

copiii, că întrebările au răspunsuri. Se întâmpla într-o noapte,

şedeam cuibărit, spre adormire, în braţele Bătrânului meu,

şi am auzit: cri-cri, cri-cri. Ce se aude, moşule? Îmi e frică…

Toate zgomotele erau la vremea aceea tulburări ale ordinii firii.

Nu trebuie, dragul moşului, sunt greierii. Crezusem cumva

cum că toate fiindurile făcuseră pace? Elitrele greierilor trebuie

să-mi fi părut o declaraţie de război. Şi câţi sunt, moşule?

Prevăzător, evaluam riscurile. Sunt toţi, dragule. Veniseră toţi.

Trădarea era, deci, generală. Dar cine sunt greierii, moşule,

şi ce spun? Mai purtam o speranţă, ca pe un steag alb în faţa

unei mitraliere setate pe pilot automat. Greierii sunt inimi, care

ne păzesc noaptea. Oamenii zic că ei cântă. Dar moşul

are să-ţi spună un secret: greierii nu cântă, greierii întreabă.

Era o noapte atletică, fără nicio ponioarcă pe dânsa. Şi ce

întreabă, moşule, ce întreabă? Fânul odora a ambrozie şi tutun.

Întreabă dimineaţa dacă mai vine. Scheletul unei spaime ţâşni

de sub cergă şi o luă la goană ca un andabat. Şi vine dimineaţa, moşule, vine?

Aveam ani puţini. Atunci şi aşa am cunoscut eu

greierii, în braţele Bătrânului meu, atunci şi aşa, întrebările,

acoperit cu o cergă de sub care doar ochii îmi ieşeau afară,

să cunoască stelele, şi urechile, să înveţe vântul, şi nasul,

să adulmece iarba. Asta nu ştie încă nimeni, dragul moşului.

 

Epilog la o boare de vânt

Doar îmi amintesc, ca străin: Bătrânul bate parul,

aşează podina. Nu prea se ştia pe-atunci ce e hodina,

progresul tehnologic mirosea ca un nou născut în pielea goală,

televizorul era un fel de memorie viitoare. Deasupra creştetelor

noastre se încăibărau mai degrabă norii decât

nişte animale politice. Iar când dădeau toţi dracii iama

în cvadriga cu greieri a lui Moş Sântilie, nu te scuteau

de la trudă nici toate patalamalele universitare, fie ele

şi false. Urma să plouă degrabă, nimic nu suferea amânare.

Doar îmi amintesc, ca străin: aşez fânul în jurul parului,

îl calc mereuaş, şi odoarea lui mă îmbată. Fârcitura, în ploaie,

se lasă domol aşezată. Pun genunchii pe popi, greblez fânul

care nu se leagă. Bătrânul pune propte căpiţei. Bătrâna şade

pe o cergă, sub cireş, admirând lucrătura. Aşa ploua altădată,

decent, fără greş, răbdător, cu sfială, după criterii evidente.

Rânduielile nu primiseră încă învoire să o ia de-a dura.

Perţ bătrânul, de pildă, pe care-l vedeam primul lucru

în toată dimineaţa la trezire, prin hublou, adormit în tablou

pe coştile goale ale Fruntenilor, ştiam că era plin de păcate,

după cum îl topotea ploaia rece de vară, fără să-i lase scăpare

spre un cât de puţin adăpost. În toate, pricepeam, e un cost.

Doar îmi amintesc, ca străin: îmi încolăcesc genunchii

în jurul parului, mai pun şi mâna stângă pe vârful de par,

să nu-mi fie frică, cu dreapta mă scarpăn în cap şi rădic

ochii spre cer, cu smerenie. O văzusem eu pe Dochia, Bătrâna

Bătrânii, că aşa privea dânsa cerul. Bătrânul s-a tras şi el

sub cireş şi imaginea celor doi Bătrâni printre strănuturile

de ploaie mi-e mai vie decât orice fotografie. Îmi ascund faţa

de la ei şi zâmbesc cu o bucurie de care, ţin minte, mi-era atunci ruşine.

Era, pesemne, un sentiment nedemn de mărire.

Doar îmi amintesc, ca străin: aşa se întâmpla totdeauna

când săvârşeam fârcitura; întâi venea o boare, ca o respiraţie,

şi o mână blândă mă mângâia pe creştet. Bătrâna mi-a zis

că e suflarea lui Cineva; mi-a zis că e mâna lui Cineva.

Şi am crezut-o, o vreme. Am fost bucuros de fiecare căpiţă

pe care am şezut în vârful parului, ca de un poem, ca de un cântec.

Venea însă de fiecare dată iarna, şi din căpiţele mele

nu rămâneau decât litere rătăcite, sunete risipite. Idei pripite.

Doar îmi amintesc, ca străin: fânul se făcea lapte, laptele

hrănea un viţel, viţelul bucura ograda cu jocul lui. Cât s-a putut

să mângâi viţeii la Căuşu, nu mi-a fost teamă vreodată

că dimineaţa n-are să mai vină. Şi n-am putut pricepe de ce,

într-o oarecare amiază de duminică înverzită, Perţ

bătrânul a plecat din tablou şi, în locul lui, a intrat în peisajul

cu mioare şi jnepeni Perţ cel tânăr, zis Bulbucu. Se vede treaba

însă că şi noul locatar al tabloului era aşijderea de păcătos,

după cum nici pe dânsul ploaia nu-l cruţa, pe cât era de vârtos.

Doar îmi amintesc, ca străin: Bătrânul mă îndeamnă

să scobor de pe fârcitură. Treaba e mântuită, dar aş vrea

să mai zăbovesc. Bătrânul va fi crezut că întârziu acolo sus

fără treabă, iar vremea nu, nu era de zăbavă. Dar eu aşteptam

mângâierea aceea; credeam că am să pot să prind mâna

care mă mângâie, să o strâng, să o sărut, mâna lui Cineva.

De fapt, îmi pregăteam oglinzile pentru mai târziu,

seva amăgirilor viitoare. Aş fi crezut altă minciună, oare?

Doar îmi amintesc, ca străin: prind într-un târziu ruda

pe care mi-o ţine Bătrânul şi curg, cătinel, ca un firicel

de apă, spre pământ. Plecăm spre casă, pe ploaia îndesată,

joasă, hotărîtă. Mă mai uit o dată înapoi. Peste Căuşu,

Cineva a azvârlit zdreanţa nopţii. Îmi susură în urechi

întrebările greierilor. Niciodată n-am mai aflat ce mă frământa

atunci: de ce nu se aud greierii când plouă? Poate că picurii

de apă sunt şi ei nişte inimi, care sărută pământul, cu aceeaşi

întrebare: mai vine dimineaţa? Poate că de aceea plouă,

să se mai odihnească şi greierii, dar să rămână trează

întrebarea şi neodihnită, înspăimântată, mincinoasă mirarea.

Sus, în vârful unei fârcituri, ghicesc o arătare, care îmi face

cu mâna, a despărţire sau, poate, a revedere. Oglinzile erau

pe-atunci tinere şi sentimentele le ţineam de mânere.

M-am despărţit ca de un străin de tânărul acela care îmi făcea

cu mâna, cu toate visele lui tipărite pe frunte. A rămas acolo,

pe o claie de fân, în Căuşu, aşteptând în gând Bătrânul care

să-i întindă iarăşi ruda, să se scoboare. Epilog la boare de vânt.

 

Aceeaşi dimineaţă

S-a întâmplat cam aşa: a venit o pasere de fier, poleită

cu aur, şi am pornit într-o călătorie lungă, pe unde

nu mai fusesem nicicând. Paserea m-a petrecut peste o apă

mare, adâncă la amândouă capetele, printre nori vorbitori,

într-o lume nouă, care avea alte noime. Toate înţelesurile

mi s-au părut acolo altfel: oamenii roiau în stupi mari de beton,

oţel şi sticlă, nicio căpiţă nu vedeam nicăieri, niciun greiere

nu mai avea nicio întrebare, niciun viţel nu se zbenguia

în nicio ogradă, niciun fluture nu mai colora cerul,

niciun cântec nu lumina, nicio păpădie să-l îngâne.

Toate noimele acelea nevrotice mi-au rădicat părul

în vârful capului de spaimă şi urât, mai cu seamă când

nu mi-am mai găsit umbra şi nu mi-am mai auzit paşii.

S-a întâmplat cam aşa: paserea m-a lăsat în Ţara lui Altcineva,

printre cactuşi, nisip şi salamandre. Toate spaimele

şi minciunile erau agăţate de policandre cât bostanii

Savetii Delemenii de pe Valea cu Calea, mari cât o lună plină.

S-a întâmplat cam aşa: înăbuşit de întrebări, am ridicat ochii

spre cer şi am zărit stele. Acolo, în Ţara lui Altcineva, unde

stele nu sunt. Am adulmecat, în oglindă, şi am simţit miros

de iarbă proaspăt cosită. Acolo, în Ţara lui Altcineva, unde nici

iarba nu creşte. Şi, ciulind urechile, am auzit: cri-cri. Acolo,

în Ţara lui Altcineva, unde nu întreabă greierii. Şi m-am uitat

mai bine: nu erau stele, ci ochii Bătrânului meu. Am adulmecat

mai bine: nu era iarba, ci sufletul Bătrânului meu. Am ascultat

mai bine: nu erau greieri, era glasul Bătrânului meu. Şi erau toate

glasurile, toate stelele, toţi greierii şi păpădiile toate.

S-a întâmplat cam aşa: s-a pornit să plouă, dar ploua

dinspre pământ înspre cer, ca şi cum ar fi lăcrimat

rouă ochii strămoşilor mei, ieşiţi până la porţile

văzutului, să mă tragă la ei, înapoi, în rădăcini.

Şi a început să plouă dinspre pământ înspre cer,

şi mi-am pus pleoapele pe-olaltă, să nu mai văd

atâtea braţe de oase care mă cer. Timpul devenise de fier.

S-a întâmplat cam aşa: cerul s-au despicat în noaptea aceea

şi m-am dumirit călcând apăsat pe o cărare, de care

îmi aminteam, pleonastic. Paşii mă purtau spre Căuşu, fără

să le fi poruncit, fără să îi pot stăpâni. Dimineaţa venise încă

o dată, doar că în drum, după porţi, în loc de viţeii vremii mele

dintâi, auzeam mugind boii. Multe îmi părură schimbate

în drum. Doar dimineaţa era aceeaşi. Doar dimineaţa venise.

 

Până se lasă ceaţă, până bate vânt

Aşa a fost când m-am întors la Căuşu: un blid de soare,

plin cu dulceaţă de cireşe amare, la o palmă de cer de coama

muntelui, spre care se îndreaptă, ca un pericol. Sub zvonul

de greieri stam eu, unde mă lăsasem, în aşteptare. Sunt,

de fapt, două creste: una e mai departe, şi e alburie, cu contur

cenuşiu, cealaltă e mai spre mine, şi s-a colorat înspre

roşu sau numai spre arămiu. Acesta e singurul asfinţit ce îl ştiu.

Aşa a fost când m-am întors la Căuşu: privesc cum farfuria

se lipeşte de coama muntelui, până la confuzie. Ai crede

că are să se împreune cu creasta desenată în spate, cea

alburie; ba că are să îmbrăţişeze creasta din faţă. Dar nu,

soarele se scufundă între creste, ca într-un buzunar cu poveşti

despre solomonari şi moroi. Asfinţitul, aici, are-acest croi.

Aşa a fost când m-am întors la Căuşu: când discul a intrat

de tot între munţi, toţi fluturii din lume dansat-au pe cer.

Creasta din spate a devenit roşiatică şi gălbui, iar cea din faţă

lăptoasă. Pe partea cealaltă de cer, luna făcuse primii paşi.

Cerul încă ardea în amurg. Soarele asfinţea, se sfinţea. Va fi

vânt, va fi ceaţă. Va fi moarte, va fi viaţă. Va mai fi dimineaţă?

Aşa a fost când m-am întors la Căuşu: nicio fârcitură

nu mai e aici şi iarba e toată la pământ, necosită cu anii,

împleticită, bolnavă. Aş rămâne aici, în bezna care

s-a lăsat. Nu ştiu dacă va mai fi o altă dimineaţă: cri-cri?

Cireşul va mai înflori fără spaimă, ghiocelul şi-a mai rădica

prin zăpadă creştetul afară făr-o nevroză, umbrele

vor mai reproduce fidel traiectoria paşilor în scleroză?

Aşa a fost când m-am întors la Căuşu: aş sta aici, să întreb

şi să cânt. Şi, de-apoi, să ascult cvadriga cu greieri. Până bate

vânt. Până se lasă ceaţa. Cât mai răsare soarele dimineaţa.

E negru ca în mortmânt. Doar greierii întreabă, la fel. Doar

iarba miroase, la fel. Doar stelele sclipesc, identic. Aş rămâne

aici, e singurul gând. Până se lasă ceaţă. Până bate vânt.

Până e viaţă. Până e moarte. Până mai sunt pe pământ.

 

Anonim, secolul XXI

Florile varsă gânduri pe rouă

şi parcă ar ploua, însă nu plouă.

N-aş auzi nici moartea, de-ar veni.

Nici când pământul s-ar opri n-aş şti.

Fericirea e o oglindă cu faţa în soare,

atunci când nicio rază nu doare.

Trec anonim, ca fumul.

Secolul, pare-se, e XXI.