Dintr-un dialog mai amplu cu poetul Ion Murgeanu
OCTAVIAN BLAGA Şi vine din nou 1 Decembrie şi paşii îi poartă pe români în Ardeal…
ION MURGEANU: În legătură cu Transilvania, eu pun totul în joc sau nimic. Eu am susţinut şi o fac în continuare că ar trebui mutată capitala ţării la Alba Iulia, în inima Transilvaniei, şi România reconstruită pe acest criteriu de adâncime în timp şi polarizare în spaţiu. Dar românilor le lipsesc marii conducători şi când apare câte unul, devine implicit un lider regional înainte de-a fi ucis. Ceau-şescu se gândea să mute capitala la Târgovişte, deşi agita “pericolul unguresc”. Eu nu cred că ungurii sunt un pericol, dacă nu-i “roagă” să fie unul real marile puteri europene, cu precădere Germania, pe care noi ori de câte ori ni s-a ivit ocazia în istorie “am defectat-o”. Ungurii sunt unguri cum sunt şi românii români, au fundamentaliştii, dar şi indiferenţii lor, ca prieteni pot fi sentimentali şi de caracter, am avut câţiva prieteni unguri şi eu, iar cel care n-a fost corect până la capăt – reunosc cu ruşine a fi fost eu, chiar dacă “din cauza condiţiilor”… Vorbeam despre nemţi; ei nu uită şi probabil de se va ivi prilejul nu vor ierta. Gena imperialistă a Germaniei nu va dispărea niciodată. Aţi observat papa neamţ de la Vatican ce vrea? Supremaţie şi imperialism prin catolicism.Vedeţi ce a făcut Ger-mania cu Iugoslavia? I-au greşit sârbii mai mult ca românii? Cred că nemţii numai ne-au amânat. Este greu să dai verdicte politice când nu eşti politician. Eu ştiu atât: dacă pierdem, Transilvania pierdem România. Cu moldovenii, aşa cum au ajuns ei azi să fie, de la Ştefan cel Mare încoace şi e ceva timp!), nu vom fi decât ceea ce am mai fost, nişte suburbii ale fostelor mari imperii. Pentru mine Ţara E Transilvania, cum şi Băl-cescu o descrie, şi capitala ei tre-buie să strălucească la Alba Iulia, la înălţime. Uneori m-am rugat, dacă ar fi o reîncarnare, să-mi dea mie Dumnezeu rolul acesta, puterea aceasta, să repar ţara aceasta în “mândra Transilvanie”, cu toate că, în urma unui pelerinaj prin Transilvania, de anul trecut, numai “mândră” nu am regăsit Transilvania de după potop… Cu sufletul meu patetic de azi şi cu lumina lui clară, aş sta de vorbă cu Dumnezeu ca tânărul Avram, devenit ulterior Avraam, la porţile Sodomei şi ale Gomorei, dar l-aş implora să numere bine: imposibil să nu mai fie în ţara noastră cel “o sută de drepţi”… Dar nu ştim noi să punem punctul pe ei. Ştiu însă că ei vor ieşi la iveală taman când ţării îi va fi cel mai greu…
OCTAVIAN BLAGA Să fie Ţara Transilvania, dar Transilvania, Ardealul, prefer eu, e Alba-Iulia? Ştiu că vorbiţi de un spirit, dar dacă v-aş sili să puneţi un deget pe hartă şi să îmi arătaţi ce este Transilvania, ce aş găsi sub deget?
ION MURGEANU Ai găsi Alba Iulia, cu mileniile sale de adân-cime pre-romană, cu martiriul lui Horia, cu împlinirea visului de unitate naţională de la 1 decembrie 1918, premers de unirea lui Mihai Viteazu de la 1600… Sigur că “Ţara e Transilvania” e o figură retorică. Mai curând Ţara e Dacia îna-inte de suicid. Dar cine mai ia în calcul această posibilitate? Ultimul a făcut-o Napoleon III, care şi-ar fi dorit o nouă Dacie în Orient, ca un pandant al puterii france din Occident. Dar noi nu am fost pregătiţi niciodată să fie şi de capul nostru ceva; prea mare ne-a fost blestemul des-fiinţării Daciei hiperboreene…
Ce spun eu: se mai găseşte câte un nebun sublim ca poetul Ion Gheorghe, care susţine ideea Daciei hiperboreene vărsată pe supra-structurile noastre linguistice: de-numirile munţilor, apelor, stâncilor, satelor de pe coclauri… Recent am fost poftit în oraş la o întâlnire de taină cu Ion Gheorghe pentru a-mi da ultima lui carte Eponimiile eternităţii în tăbliţele de plumb, o polemică a poetului cu istoricii ca-re iau explicaţii de-a gata ale “epo-nimelor eternităţii”. Uite ce lucru teribil aflu: că Zamolxe, aşa zisul zeu suprem al dacilor, nu a fost nici sclavul lui Pitagora şi nici unicul zeu al tracilor; “Conceptul Samolsxoy este un plural” afirmă categoric cercetătorul-poet, în cunoştinţă de cauză ,descifrând nişte tăbliţe de plumb puse la dispoziţie lui încă de arheologul Dinu V. Rosetti, considerat la vremea lui tot „un trăsnit” , cu cercetările sale dincolo de „zona interzisă” a Geticei lui Pârvan şi etc.
Pornim de la „conceptul Samolxoy”: „De pe acest podium vom vedea altceva şi o altă orchestră va susţine simfonia, nu a unui ins, ci a unei categorii de bărbaţi ai armelor, magistraţi eponimi – CRONOŞII istoriei lor. Am fost duşi în eroare de texte clasice perfid alcătuite, fie strecurate prin ceea ce a mai rămas din vechile palimpseste raşchetate de „sfinţii părinţi” spre a ne ancora în monoteismul inexistent în Dacia – Cimeria – Hiperboreea cele barbare. Vom argumenta cu vârf şi îndesat pe descriptarea Tăbliţei nr. 2. despre Samolsxioi- Dei.” Samolsxioii au fost în cultura şi religia dacilor ce au fost leviţii la evrei…Dar noi nu avem timp de speculaţii din moment ce noi transformăm istoria clipei într-o tabla de acadele din care ne înfruptăm cât mai stau acadelele pe tabla…În alte părţi din nebunia acestui poet genial totuşi s-ar porni o mare discuţie şi s-ar face o problemă naţională…mai vorbind şi despre firea cea bună din gena poporului român şi nu doar văicăreala balcanică şi manelist-orientală. Întâmplarea a făcut – Ion Gheorghe să-mi fi dat şi o carte anterioară a sa „Cogaioanele- Munţii Marilor Pontifi” despre care eu am şi scris în suplimntul meu de la „Meridianul Românesc”. Dacă aş fi dat articolul în ţară precis nu s-ar fi publicat. Funcţionează şi azi perfect „strategiile” ceauşiste, conform cărora ce merge la export nu este de nasul pieţei interne. Vă pun la dispoziţie mica mea cronichetă la „Cogaioanele…” care i-a procurat lui Ion Gheorghe o reală satisfacţie. Măcar şi atât.
OCTAVIAN BLAGA Ar fi atâtea de mult de spus în temă. Dar o să revenim. În schimb, vreau să vă întreb dacă nu sunteţi nedrept cu moldovenii? De la Ştefan cel mare încoace, nimic?! Dar Corneliu Zelea Codreanu de unde a venit să dea răsuflare unei ţări întregi? Iar la tinerii de la Chişinău – cei din urmă cu 10-15 ani măcar – nu e nimica de admirat?
ION MURGEANU Nu sunt deloc nedrept cu moldovenii “mei”, care au scăpat cum-necum de evrei, dar s-au asimilat cu robii ţigani de altădată… aşa încât acum la nunţi şi cumetrii cântă manele în locul slăvitelor de altădată oraţii şi incantaţii… Eu despre Codreanu iau de bun, nu atât binecunoscutul “portret al Căpitanului” făcut de Emil Cioran, dar ulterior haşurat cu laşitate, de parcă nu ar fi încăput mai departe şi eseul „Un popor de singuratici” – un imn în contumacie al poporului regelui David şi-al lui Iisus Hristos, în fond; pe care-l blamează Cioran, lamentabil, probabil ca fiu de popă ortodox…
Eu despre Codreanu iau de bună mărturia directă a bine-cunoscutului Dr. Dorin Hociotă, cunoscut în exilul anticomunist românesc din America şi Canada, mai ales sub numele de “Hatmanul Hojbotă”, unul din locoteneţii lui Corneliu Codreanu; întors în ţară după ce împlinise 90 de ani (poate mai trăieşte şi azi?!) la redacţia “Curierului Românesc” am stat cale de vreun ceas, pe o canapea, de vorbă cu dânsul, invitându-l să mă lămurească, în fine, ce-a fost cu legionarii şi pe ce se bazau ei, cum ar spune un personaj literar al lui Marin Preda. Bătrânul “hat-man” (el chiar se trage de neamul lui dintr-un hatman al lui Ştefan cel Mare) mi-a mărturisit că gene-raţia lor în Codreanu au văzut o clipă reîncarnarea sfântulul voie-vod Ştefan al Moldovei… “Am stat de-a lungul vieţii mele, în exil fiind, alături de cel puţin 4 şefi de stat, cum stau aici pe canapea cu mata-le, preşedinţi americani şi Adenna-uer, cancelarul Germaniei, dar nici unul nu mi s-a părut a concura inteligenţa Căpitanului.” Şi acum ce mai putem face? L-am întrebat în continuare. Bătrânul a avut o-nestitatea să recunoască “tempo-ralitatea” acelei oportunităţi istori-ce. Legionarismul azi nu mai este de actualitate şi nici nu ar mai avea sorţi de izbândă. Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacri-ficiu. În altă ordine, un cunoscut sculptor, Paul Neagu, rezident până la sfârşitul său prematur în Londra, mi-a spus că, în exil, cele trei şanse care îţi garantează succesul sunt: relaţia cu evreii, homo-sexualitatea şi liberul arbitru. Deci temeneaua minimă făcută evreilor nu a fost nevinovată, şi nici inven-tată de Cioran; Mircea Eliade, la rândul său, şi-a haşurat el însuşi trecutul şi “s-a pus bine cu evreii” în cariera lui universală… Vrem sau nu, universalismul se sprijină pe evrei, băieţi cultivaţi şi mereu oportuni, care citesc de aproape şapte mii de ani, de când au avut primii revelaţia dumnezeului unic, pe care, logic şi dialectic aproape, l-au livrat nu numai mozaismului iudeu, dar şi islamismului arab şi creşti-nismului euro-atlantic. Precum spune Fericitul Augustin, de altfel: “Noul Testament în cel vechi se ascunde” (Introducerea 73 la Ieşire)… Cariera noastră universală, sau fie şi numai europeană, ar fi nulă în absenţa totală a evreilor, deşi, N. Iorga a spus, mi se pare, că fiecare popor are evreii pe care îi merită…Până şi aici ne-am auto-blamat şi “afurisit”. Cioran a înţeles această strategie în lungul său sejur parizian din care nici nu s-a mai întors. Sunt dintre cei care nu mor de dragul lui Cioran, oricât de lin mângâie el limba lui Voltaire, înainte de-a fi esenţializat şi o frază a limbii române, în care scrisese la 22 de ani “Pe culmile disperării”. Era atât de “disperat” pe-atunci…încât promitea să nu mai scrie mai încolo nimic. Şi nu s-a ţinut de cuvânt. A supt toată viaţa lui dintr-o acadea neagră, neagră, neagră, i-a înjurat şi pe dumnezeu şi pe diavol (mai cu circumspecţie pe acesta din urmă) şi nici nu vreau să-mi dau seamă cât de amară sau de fals-dulce va fi fost acadeaua lui…
OCTAVIAN BLAGA: Nu vă opriţi, vă rog…
ION MURGEANU: Trebuie să ne dăm bine seama cine suntem şi unde ne aflăm în clipa de faţă. Despre Vadim. Eu nu vorbesc despre poet, pentru că din copilăria lui literară, când am fost o clipă colegi de birou la România liberă, nu l-am mai prea citit. A existat fireşte şi o prejudecată din cauza lichelismului său ceauşit. Acele ode de-a dreptul dezgustătoare dedicate mai ales “ei” decât “lui”. Versificaţii comice în fond, şi incontinente, dar care atunci au făcut mult rău literaturii în general. “Mamă bună şi prestigios savant”, uite că-mi amintesc un vers de Corneliu Vadim Tudor. Dar lui unii istorici literari i-au dedicat mai mult spaţiu decât altora mai oneşti, să zicem. Deşi, o cultură nu se face neapărat cu “oneşti”. Romanul istoriei abundă mai ales de personaje vinovate. Fără vină n-ar fi existat nici Oedip rege şi nici Hamlet. Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare. Fenomenul creat de aşa zisa lui „politică” e mai nociv chiar decât „patriotismul” ceauşist. Nu întâmplător vine acum un oier şi-l des-şurubează cu ajutorul unor istorici-mercenari, aruncându-l aproape la gunoi. Oierul în schimb are bani şi vorbeşte de-acelaşi Dumnezeu ca şi Vadim. Un Dumnezeu calp, care se lasă cumpărat de conjuncturi. I-aş interzice, dacă aş putea, intruvabilului Becali, cum i-aş fi interzis şi lui Vadim, să tot ia numele Domnului în deşert.
Vadim s-a dat în faţa electoratului drept „creştin practicant”, inoculând ideea unei practici ortodoxe, fireşte, ce altceva ar putea înţelege în ţara românească „poporul majoritar” ortodox?!– când el de fapt, de va fi practicat vreodată creştinismul, a făcut-o în cadrul unei secte neoprotestante, de care se ataşaseră părinţii lui…Este un fanfaron care îşi pune la gât nişte medalii care se cumpără pe câteva sute de dolari sau euro mai nou. Am acasă un tenc de scrisori din Englitera şi America, în care am fost numit şi eu „omul anului 2000” sau declarat şi medaliat, şi orice altceva, trebuie doar să achit. Vadim a achitat dar mica distracţie nu este un merit în sine. Nu a jucat corect de aceea va şi pierde. Pe urmă face erori impardonabile cu „erudiţia” sa. Întrebat cândva cine este Alcibiade a răspuns prompt şi fără a roşi cel puţin prin sticlă: „Un general roman”. Sau despre „Eclesiastul” că ar fi…ultima carte a Bibliei. Vă daţi seama. La un moment dat debitul contează nu şi ce debitează „atoateştiutorul”.
Toţi cei ce mizează pe naivitatea, ori şi mai rău, pe prostia poporului, vor pierde lamentabil. Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos. Tinerii de la Chişinău de acum 10-14 ani fac parte din sistemul de referinţă al inteligenţei româneşti. Iar ca supremă în sistem e limba noastră românească ce ne va aminti tot timpul cine suntem şi de unde venim. E discutabilă teza “daciştilor” – inclusiv Ion Gheorghe, cel preaslăvit mai sus, dacă înaintea găinii a fost oul sau invers, şi înaintea boilor punem carul…E un mister al latinităţii noastre mai profund decât limba latină în sine, dar nedescifrabil deocamdată…Să nu desfiinţăm însă mica “insulă de latinitate” din nesfârşita baltă slavă… Vedem ce strategii foloseşte “misteriosul caracter slav”, spre a-l cita din nou pe Ion Gheorghe – de data aceasta dintr-un poem inedit al său… Putin ameninţă, mai nou, pe varianta Kosovo, cu varianta Transilvania maghiară şi Dobrogea bulgară…Vedem în ce situaţie tragică ne aflăm. Trebuie neapărat să ne reîntâlnim, iarăşi, la vreo răscruce cu Dumnezeu, şi să mai numărăm odată: chiar nu se află printre noi nici un singur drept? Eu mizez pe cel puţin o sută de drepţi din sânul poporului din care şi eu mă trag. Dar miza mea este a unui poet.
OCTAVIAN BLAGA Aţi ajuns pe Nistru? Ce simţiţi pentru Basarabia? Ce relaţii aveţi cu scriitori basarabeni? Pe care îi îndrăgiţi mai mult şi mai mult şi de ce?
ION MURGEANU: Când am ajuns la Chişinău, imediat “după eliberare”, am avut deloc strania simţire că mai fusesem acolo şi altădată! Era deja vu sau şi mai mult poate… Călătorisem în tren cu Mitzura Arghezi şi cu o poetă de la Chişinău, Valeria Grossu, foarte specială, ca toţi poeţii basa-rabeni, pe urmă am rămas singur să mă descurc printre ruşii nostalgici după pă-mântul care atunci le fugea de sub picioare. Din păcate pentru noi, acum ne fuge de sub picioare nouă pământul lui Ştefan cel Mare… Eu sunt genetic construit din cele două contraste: Basarabia şi Transilvania. Le spun “contraste”, dar ştiu bine de ce! Aşa cum după mama sunt transilvan, iar asta se resimte din accentul vorbirii mele, după mama tatălui meu sunt sigur basara-bean: bunica Saviţa, ce fenomen de om şi ce “zaporojeană” muiere! A rămas văduvă cu 12 copii la 40 de ani poate, sau şi mai puţin (când i-o fi făcut pe toţi?), şi era o legendă de om în fuste: înaltă, frumoasă ca toate fetele din rasa ei, şi vitează, când apă-rea ea la crâşmă se dădeau într-o parte roată bărbaţii, lăsând-o să-şi bea ea rachiul (nu primea de la nimeni să-i facă cinste!), apoi mulţumea şi pleca…Din copilărie resimt şi acum aroma cofeturilor şi-a covrigilor pe care mi-i aducea în buzunarele vestitei sale caţaveiece cu guler de blană de vulpe…Am fost în răsfăţul celor două personaje magni-fice ale copilăriei mele: Bunicul Nică Grama, transilvanul care înainte de-a intra cu plugul în brazdă îşi punea cămaşă albă pe el “ca Hristos” la cuminecare, şi bunica Saviţa, basarabeaca falnică şi frumoasă până la bă-trâneţe, alintându-mă cu acest cuvânt: “Co-lonelu mamii!”. Bunicul Grama m-ar fi dorit preot şi episcop, tata, mai pragmatic şi dat cu vremurile, numai director de şcoală la Zorleni. N-a ieşit nimic din tot acest eres. Când îţi scriu aici despre lumea mea de sub pământ, n-ai să mă crezi, dar îmi curg lacrimile… Ei au pus de la un capăt la altul ţara cea tristă şi nemângâiată în sufletul meu…
OCTAVIAN BLAGA: Dar despre excepţionalii scritori basarbeni?…
ION MURGEANU: Am cunoscut mulţi scriitori basarabeni, însă din toţi memorabilă va rămâne întâlnirea cu Grigore Vieru la Mărţişorul lui Tudor Arghezi; mi-aduc a-minte cum citeam noi acolo versuri, la o şezătoare organizată de Mitzura, era poate în luna lui mai, puţin înaintea lui decembrie 1989, şi, deodată, vedem un om subţirel, un băiat aproape, venind prin curte spre noi, acolo unde pe vremuri fusese tipografia “Biletelor de papagal”, atât de simplu şi de direct şi decis: Grigore Vieru de la Chişi-nău! Ei începuseră să se mişte cu peres-troica şi glastnostul lui Gorbaciov, la noi teroarea ajunsese la paroxism, şi atunci i-am spus eu lui Grigore: Ia-ne acasă, Grigore! Mare poet, aproape un fenomen, izvorul acela subtil, dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, care nu a secat şi nu va seca niciodată, un firicel limpede şi un susur care îngână cea mai haină istorie, căderi de împărăţii şi hotare furate, şi ce durabilă-n limba lui apa limpede, ocrotită de cine ştie ce îngeri sau de însuşi Dumnezeul neamului nostru, căci avem şi noi până la urmă un Dumnezeu, nu-i aşa? Şi pe urmă a venit Ion Lazu, ultimul dar al destinului, un alt mesager basarabean, trăit în Oltenia (Alelei!) autorul unei saga: “Veneticii”, despre exodul basarabenilor în patria-mumă, după ultima cedare a pământului strămoşesc dintre Prut şi Nistru. El, vorba inginerului Ionel Brătianu, “ştie măsura”, fiind la bază însuşi inginer geolog.
Am fost la Nistru, am fost până la Căuşenii lui Alexei Mateeevici, şi pot spune că am văzut dintr-o răsuflare toată Basarabia, inclusiv cetăţile ştefanite de pe Nistru. Basarabia pitulată printre vii şi pomi fructiferi mai înalţi decât casele ei mici acoperite invariabil, acum, cu azbest cenuşiu! “Trei judeţe şi patru stâni”, cum, cu amară ironie, îşi persifla extraordinara poetă Leonida Lari “consătenii” basarabeni dedaţi la hicleniile politiceşti, care nu s-au lăsat uniţi încă oda-tă cu Ţara. Leonida Lari, o Ioana d’Arc basarabeană, supusă la două dezastre dintr-odată: căzută-n alcoolism şi-n politică la Vadim, un mizerabil şi-un impostor, “patrio-tard” mai mult decât “patriot”, care a alun-gat-o din partidul lui de cacao, atribuindu-i cele mai abjecte cuvinte…De-ar avea el talent literar cât negru sub unghii are basa-rabeanca… Şi lista ar putea continua, dar mă opressc aici. Oricum, basarabenii mă fascinează. Ultimul poet basarabean de care m-am îndrăgostit a fost Aura Christi, dar ea a făcut ceva totuşi să mă dezamăgească, nu ca poetă… Adăugând că lista Basarabiei începe în viaţa mea cu “Prinţul Anatol E. Baconsky”, care m-a iubit şi pe care-l iubesc şi postum deosebi… Congenerii lui îl dezmierdau “cneazul”, dar lui îi plăcea când eu îi scriam de la Botoşani pe scrisori în răspăr cu vremurile de-atunci: “Prinţului A. E. Baconsky”. Basarabean şi el, din Hotin…
OCTAVIAN BLAGA: Pe unde aţi fost prin lume? Care locuri vi s-au întipărit în memorie ca frumoase sufletului Vostru?
ION MURGEANU: Pe unde n-am fost! Dar la Paris nu am ajuns încă. Am fost într-o dimineaţă la Marea Neagră şi m-am plim-bat o săptămână întreagă pe malul mării îna-inte de-a răsări soarele cu picioarele goale. Eu veneam dintr-o parte şi din partea cealal-tă venea ca şi mine un om desculţ şi singur cu gândurile lui. Era Ioan Alexandru. Ne-am reîntâlnit tot la fel un şir de dimineţi. A treia dimineaţă a apărut din spuma mării parcă între noi şi Ana Blandiana, desculţă şi cu gândurile ei. Mi-au plăcut clipa şi locul acela. Dar din străinătăţi, n-am reţinut mare lucru. Un tren de noapte de la Kiev la Cernă-uţi, în care a fost toată Rusia, şi dimineaţa, când m-am trezit şi m-am uitat pe fereastra vagonului, mi-am văzut ţara: intrasem în Bucovina. Trenul puţea ca infernul, iar acolo, în faţa cochetelor case din satele bu-covinene, înfloreau trandafirii târzii, muşcatele şi crizantemele. Locuri de vis. Nimic nu este ca ţara noastră, fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini.
OCTAVIAN BLAGA: V-a tentat vreodată să vă luaţi lumea în cap, să emigraţi din România?
ION MURGEANU: Nu. Chiar nu m-a tentat niciodată. Sunt un român prost care plânge la imnul de stat, dar mai ales la cântecele noastre populare şi când am ocazia să mă prind la horă, o fac cu tot aleanul şi tot elanul (cât mi-a rămas…)! Numai când e pomenit în anume situaţii numele lui Hris-tos Iisus mai plâng aşa. Mă descătuşez. Darul lacrimilor…
OCTAVIAN BLAGA: Tatăl Domniei Voastre a fost un încăpăţânat, a spus-o Luigi Orhidi. Bag seamă că îi sămănaţi. Care o fi cea mai mare încăpăţânare a lui Ion Murgeanu?
ION MURGEANU: Cea mai mare încăpăţânare a mea a fost este şi va rămâne Poezia. Am pierdut pentru ea tot ce se putea pierde, într-o viaţă, care fără un singur vers reuşit, cel puţin, tot nu ar fi însemnat ceva. Oare să fi scris eu acel vers?!
greieri şi păpădii 