Românii – s-a afirmat – sunt un popor de răscruce, aruncat ca o punte între două tipuri de mentalitate (Mircea Eliade) sau întru acestea (Constantin Noica). Aceasta ar putea fi însă o situaţie relativ nouă în istoria Neamului Românesc, care durează de aproximativ un mileniu. Geografia le-a impus de la început un echilibru, care a fost dublat, într-adevăr, de conflictele dintre Occident şi Orient, dintre creştini şi musulmani. Toate drumurile acestui conflict au trecut pe la Români, care au trebuit mereu să fie când zid de apărare în războaie, când liant cultural, şi care, în ciuda miopiei unor istorici occidentali, dar şi a unora autohtoni, au făcut posibilă, prin rezistenţa lor în tot Evul Mediu, existenţa unei Europe moderne şi rafinate.
Pentru a rezuma într-un singur cuvânt trăsăturile sufletului poporului Român, un filosof a ales însă un altul decât dârzenia, demonstrată de-a lungul istoriei. A ales cuvântul seninătate. Acel filosof Român, Constantin Noica, a ales să definească sufletul poporului său nu prin acţiune, ci prin actul de contemplaţie a acţiunii. Românii sunt un popor care trăiesc, luptă, iubesc şi mor senin. Literatura şi tradiţiile lor probează din plin asta. Nimeni nu l-a contrazis pe Noica, în afara unor defăimători de Neam şi a unor pornografi, care spun că pe capul acestui Neam a urinat de-a lungul istoriei cine şi când a vrut.
Ce altă dovadă a seninătăţii Româneşti decât că în zilele noastre poţi întâlni în acelaşi loc nişte ţărani îmbrăcaţi în hainele “dacilor” de pe Columna lui Traian, ţinând coarnele plugului, şi pe, poate, cei mai vânaţi programatori de computere din lume? Că în acelaşi loc unde pământul se cultivă azi şi cu aceleaşi mijloace rudimentare folosite de mii de ani, s-a inventat motorul cu reacţie pentru avioane şi s-a desenat prima machetă a unei rachete de zbor?
Această seninătate nu este altceva decât o componentă a trăsăturii isihaste a Neamului Românesc, trăsătură pe care Şerban C. Andronescu o propunea, cu temei deplin, alături de limbă şi spaţiu, pentru o definiţie a Românului. Conceptul de isihasm este dublat, până aproape de identitate, de conceptul de omenie. Omenia însă se opreşte la stadiul de relaţie interumană, de prezenţă a individului în societate. Isihasmul are în plus această caracteristică a continuităţii de manifestare şi în afara spaţiului social. Isihasmul se pronunţă şi în relaţie cu cosmosul. Poţi fi omenos în societate, şi să practici astfel o primă treaptă a isihasmului, dar trebuie să fii animat de aceleaşi gânduri şi în singurătatea sinelui, pentru a împlini isihasmul. Trebuie ca aceleaşi gânduri curate pe care le exprimi în afară, să le sălăşluieşti înăuntru.
Blândeţea, bunătatea, seninătatea, omenia, viaţa austeră şi refuzul bogăţiilor, comuniunea cu divinitatea, comuniunea cu limba, acestea sunt câteva din faţetele isihasmului, o doctrină practicată de milenii de Români, cu totul opusă individualismului importat din Occident.
Umanismul Românesc se deosebeşte prin această nuanţă isihastă de orice alt tip de umanism, iar profesorul Andronescu îl formulează ca un concept major al culturii Româneşti, contribuţie majoră a acestei culturi la cultura europeană. “Zamolxian în origine, creştin prin evoluţie, isihast ca expresie, român prin tradiţie, limbă şi loc”, acestea sunt cuvintele celui care ar trebui să fie directorul de opinie culturală a generaţiei de Români care se ridică azi. Da, Şerban C. Andronescu, iar nu Nicolae Manolescu.
Acesta este spiritul Românesc autentic, din nefericire tot mai greu detectabil la oraşe. O excrescenţă a acestuia este atitudinea faţă de cântec a Românului. Să nu uităm că elinii atribuiau inventarea unor serii de instrumente muzicale aceloraşi hiperboreeni. Iată, însă, cum se exprimă această atitudine isihastă, senină a Românului faţă de Cântec:
Că la noi cât omu-i viu
Cântă şi pentru pustiu.
Numai dacă-i mort nu cântă
Dar şi-atuncea stă şi-ascultă.
Ce este mai superb ca acest catren al unui autor anonim, care ştie că nici moartea nu-l va putea opri să asculte cântecul?
Sau să-l auzim pe unul din marii noştri poeţi contemporani, mort în exil în cele mai mizere condiţii, Aron Cotruş:
Străine cu chip de sfânt
Tu mă-ntrebi de ce tot cânt
Cu privirile-n pământ
Şi cu zâmbet trist şi frânt.
Că dacă n-aş şti cânta
Fruntea mi s-ar înnopta
Plânsetul m-ar sugruma
Inima mi s-ar seca.
Că veni vorba de legionari, Aron Cotruş fiind unul dintre ei, să ne amintim hotărîrea tineretului legionar, exprimată atât de admirabil de Corneliu Zelea Codreanu, de a primi moartea. Aşa rostea Căpitanul în finalul unei opere – mărturie, Pentru legionari, şi se completa: “Hotărîrea de a merge înainte, trecând prin moarte”. Este aceeaşi atitudine a Românilor care credeau în Zamolxe, ca şi a baciului din MIORIŢA.
Pentru că, încă o dată – da, Şerban Andronescu are dreptate: “Există (…) un element sublim în firea românului, un element care persistă în ciuda tuturor adversităţilor. Mereu doborât, românul se ridică mereu şi mereu, căutând propăşirea lui şi a ţării sale, deşi ştie foarte bine că înaintaşii lui, urmărind acelaşi ţel, au fost lichidaţi fără scrupul.”
Versurile unui cântec Românesc spun senin:
Dacă n-aveam munţi cum sunt,
Îi scoteam şi din pământ!
Senin, dar fără îndoială că ar fi făcut-o.
greieri şi păpădii 