arhivă

Arhiva etichetelor: Machiavelli

Cândva, când lumea arăta altfel, într-un trecut ce nu mai pare al nostru, voievodul Neagoe Basarab ctitorea Mănăstirea de la Curtea de Argeş. Gavriil Protul, egumen la Athos, în Grecia, călătorind prin Ţara Românească la o jumătate de veac după terminarea lucrărilor, se oprea în faţa acestei construcţii, exclamând: “ nu este aşa de mare şi de sobornică precum Sionul lui Solomon, nu este ca Sfânta Sofia împăratului Iustinian, dar prin frumuseţea sa le întrece pe acestea”.

Legenda spune că ani întregi lucrarea a stagnat. Ce se construia ziua, se dărâma noaptea, prin intervenţia unor forţe malefice supranaturale. Pentru o ctitorie aşa măreaţă, conform legendei, se cerea o jertfă pe măsură, iar aceasta trebuia să conste în zidirea, la temelia construcţiei, a unei fiinţe vii. Sorţii au făcut ca această fiinţă să fie soţia lui Manoli, şeful echipei de zidari. Odată cu această jertfă, cei zece zidari nu mai întâmpină nici o dificultate în a săvârşi monumentala lucrare. Urmarea se cunoaşte: toată echipa lui Manoli piere, plătind, după unii interpreţi, păcatul de moarte al zidirii Anei şi a copilului pe care Românca îl purta în pântece.

Aşa cum a arătat Şerban C. Andronescu în studiile sale, Mioriţa, Tinereţe fără bătrâneţe, Legenda Mănăstirii ArgeŞului aparţin clasicismului. Spre deosebire de clasicismul francez, clasicismul Românesc (manifestat în aceste creaţii anonime) are o caracteristică suplimentară, aceasta fiind gândirea creştină, de nuanţă isihastă. Eroi cu atribute luciferice, demonice, monştri de cruzime şi de ipocrizie, apar în tot clasicismul francez, dar ei scapă nepedepsiţi. În clasicismul Românesc, preponderenţa eroilor de tip celest este covârşitoare. Când apare un personaj de tipul lui Manoli, care comite o dublă crimă, indiferent de scopurile acesteia, personajul nu scapă nepedepsit. Eroii clasicismului Românesc probează cuminţenia tipică a ţăranului Român. În spirit isihast, iar nu din imbecilitate, cum vor unii, atât baciul din Mioriţa, cât şi Ana, soţia lui Manoli, acceptă moartea, cum ştim că o acceptau Românii încă de pe vremea când se regăsesc în izvoare sub numele de daci – cu seninătate. Şerban C. Andronescu a demonstrat că regulile clasicismului francez se regăsesc şi în menţionatele opere anonime Româneşti, acestea din urmă având însă o trăsătură în plus, prin faptul că au zugrăvit mai atent peisajul lumii lor, neignorând credinţa poporului.

De numele lui Neagoe Basarab se leagă nu numai această faimoasă mănăstire, ci şi o faptă plină de semnificaţii pentru istoria mentalităţilor, şi anume opera sa literară testamentară, Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie. Această culegere este o sinteză a filosofiei şi a moralei ţărăneşti a poporului Român. În aceeaşi vreme, în Europa occidentală, Machiavelli scria Principele. Amândouă aceste cărţi grăiesc despre arta conducerii unui stat, despre politică, pentru a folosi un termen modern. Neagoe Basarab are în atenţie mai multe aspecte. Aşa cum creaţiile anonime menţionate, ÎNVĂŢĂTURILE tratează problema credinţei în Divinitate.

În timp ce Machiavelli îşi învaţă discipolii să fie cruzi (“este mai bine să fii violent decât precaut”), să pună pe primul plan interesul, propovăduind înşelăciunea (“să acţioneze împotriva cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a religiei”, când e cazul; “spiritul lui să fie oricând gata să se îndrepte după cum îi poruncesc vânturile sorţii şi schimbările ei”; “la nevoie să ştie să facă răul”), Neagoe Basarab îşi îndeamnă fiul (dar mesajul lui nu este adresat numai acestuia, ci merge şi “cătră alţi domni”) să conducă ţara cu blândeţe şi bunătate (“nu-ţi fie lene a face bine, nici cugeta să nu faci bine”), cu mare grijă pentru justiţia socială, să trăiască auster (“fugi de caznele cele rele ale iubirii de avuţie şi te apropie de milostenie”), să fie darnic (“ci deaca vreme ce ai aur, dă-l săracilor; iar de nu ai aur, tu dă haină”), dar nu făţarnic (“cînd vei face milostenie, să nu trîmbiţezi”), să nu fie pizmaş şi să nu plătească răului cu rău (“în loc de rău, tu să te sileşti să faci bine tuturor”). Din nefericire, în confruntarea universală a ideilor, preceptele machiavelice au ieşit biruitoare şi în evul mediu, şi în epoca modernă, iar ele au o audienţă exaltată, cvasi-generală, în lumea contemporană.

Nu vrem să nedreptăţim opera lui Machiavelli. Ea a fost în fond o operă pur patriotică, intenţia autorului fiind să pună la dispoziţie Medicilor un manual de cum trebuie refăcută unitatea Italiei. Însuşirile pe care Machiavelli le cere Princepelui derivă din scopurile pe care trebuie să le aibă acesta: înălţarea şi propăşirea patriei sale. Opera a fost scrisă în nişte vremi tulburi pentru Peninsulă. Dar incomparabil mai tulburi pentru Români. Cu toate acestea, ideologia şi pedagogia ÎNVĂŢĂTURILOR nu fac nici o clipă rabat de la calitatea umană. La Neagoe, necum la italian, scopul nu scuză mijloacele. Conducătorul este un om între oameni, care se cade să împartă tot ce are cu ai săi şi să se grijească de fericirea acestora, căci “inima omului iaste ca sticla, decii sticla, deaca să sparge, cu ce o vei mai cîrpi?”.