Elemente de etnoestetică, etnografie şi folclor de pe Valea Iadului

În sens larg, tradiţiile unui popor includ valorile socio-culturale create de el în momente capitale din trecutul istoric, valori care se insinuează în realitatea prezentă a individului. Tradiţia este, aşadar, o constantă care se include în procesul de producere a culturii şi civilizaţiei, ea conţinând elemente înţelese ca valori în sine, imuabile.

Obiceiurile sunt cuprinse în tradiţie şi ele ni se înfăţişează ca fapte culturale complexe, menite să organizeze viaţa oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii prin lume, să le modeleze comportările. Ele dimensionează trăirea anumitor momente de emoţie colectivă, având o structură sincretică, funcţii morale şi manifestări estetice, reprezentând mediul de geneză şi de viaţă al tuturor formelor de folclor. În decursul timpului, obiceiurile dobândesc autoritate, hotărînd adesea ce e bun, adevărat, frumos şi util, reliefând acele fapte şi acţiuni ale căror menţinere şi repetare sunt dorite de individ şi comunitate. Repetarea şi uzul de forme ceremoniale duce la consolidarea valorilor, a normelor şi prescripţiilor. Datorită realelor lor calităţi estetice, unele dintre obiceiurile ceremoniale au intrat în domeniul artisticului, unele rămânând în funcţionalitatea lor tradiţională, altele schimbându-şi caracteristicile, determinate fiind de o mulţime de factori, dintre care cei economici predomină.

Astăzi, când satul românesc, implicit şi satele de pe Valea Iadului, se află într-o tranziţie profundă, nostalgia după realităţile tradiţiilor şi obiceiurilor din perioada interbelică nu sunt productive. Între timp, şi-a făcut apariţia o seamă de concepte care servesc realizarea unui nou model cultural, acela de a perfecţiona prin multiple mijloace realitatea în care omul de la sat trăieşte, o societate ţărănească bazată, în bună parte, pe legi nescrise, pe cutume şi obiceiuri venind în contradicţie cu o societate rurală modernă. Deci, în condiţiile de azi ale satului românesc, nu se mai poate vorbi de armonii stabilizatoare, caracteristice pentru cultura de tip ceremonial-rituală tradiţională care avea la bază o lume omogenă, cu idealuri total deosebite de cele ce astăzi călăuzesc lumea din ce în ce mai fragmentată a ruralului românesc. În acest micro-univers rural trăiesc din ce în ce mai puţini indivizi în comportamentul cărora se recunoaşte elementul tradiţional al culturii populare, cu implicaţiile ei în viaţa cotidiană. Având în faţă imaginea structurii eterogene a populaţiei de la sat şi continua depopulare a lui, este greu să mai credem că folclorul, cultura tradiţională s-ar afla într-o stare care să-i permită să mai fie funcţională, ca mod de existenţă. Ceva s-a schimbat, şi e greu de spus dacă în bine, iar acest ceva este tocmai mentalitatea ţăranului care, supus unor multiple influenţe, s-a transformat şi nu mai concepe, nu mai poate să trăiască după canoanele impuse de tradiţia ritualizată şi folclorică, specifică înaintaşilor. Urmare, cultura tradiţională proprie ruralului românesc a intrat într-o perioadă de degringoladă. Sub presiunea înnoirilor structurilor ştiinţifice, industriale şi informaţionale, cultura tradiţională ţărănească omogenă este treptat înlocuită, la început cu surogate, apoi cu cea venită din zona urbanului, care răspunde, probabil, mai bine aşteptărilor pragmatice ale celor care adoptă noile valori, din interese încă nu foarte clar precizate. În consecinţă, resturile de cultură populară tradiţională nu mai au impactul şi influenţa educaţionale pe care le aveau tradiţiile şi obiceiurile în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial. De la ceremonial, de la fapt de viaţă sau norme de comportare, obiceiurile se îndreaptă spre spectacol, spre producţia de scenă, devenind inutile în funcţionalitatea ruralului contemporan. Iar “nostalgicii”, ţăranii purtători ai unor obiceiuri ceremoniale care să călăuzească viaţa, sunt prea puţini, prea în vârstă pentru a mai putea revigora unele elemente tradiţionale ale culturii populare autentice. De aceea, principala sarcină a cercetătorului de azi este înregistrarea şi conservarea acestor resturi de o inestimabilă valoare pentru istoria şi cultura românească, agresate şi degringolate, ele însele, de buldozerul globalismului nivelator – anti-naţional, anti-tradiţional şi anti-cultural.

Memoria locului<!–[if supportFields]&gt;tc "Memoria locului"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Pentru cercetătorul care ar dori să studieze aspecte comune ale culturii tradiţionale, bazinul Văii Iadului nu oferă azi nimic spectaculos. Aici, cu excepţia câtorva stâni, a câtorva cătune, nu mai sunt de găsit aspecte nedeteriorate ale culturii tradiţionale. Nici măcar nu se mai joacă azi pe Valea Iadului decât la Crăciun, la Paşti şi la nunţi. Oamenii locului nu mai încing decât câte un chimir rătăcit, de hainele tradiţionale li s-a făcut lehamite. Aşa că singurul procedeu de recuperare a unor aspecte etnografice şi folclorice la îndemâna cercetătorului contemporan rămâne amintirea, lestul de memorie a unor bătrâni ai locului. La aceasta am făcut apel şi noi pentru a reface, etnografic, folcloric şi lingvistic ideea locului: la ceea ce îşi amintesc bătrânii.

Apartenenţe şi vecinătăţi<!–[if supportFields]&gt;tc "Apartenenţe şi vecinătăţi"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Valea Iadului este o entitate geomorfologică bine conturată, alcătuită din trei sate de tip răsfirat (Bulz, Munteni, Remeţi), cu pământ arabil şi păşune în jurul caselor, şi fânaţe în poienele din munţi. Satele nu sunt centrate în jurul unui punct, ci dispuse de-a lungul văii sau afluenţilor, sau răsfirate în cătune, ascunse în poiene. Câte 5-10 gospodării formează un cătun, care primeşte numele, în general, după cel al familiei matcă (Costeşti, Sturzeşti), după ocupaţia de bază a familiei matcă (Văcăreşti) etc.

În anii socialismului, tendinţa a fost, ca şi în alte sate din Apuseni, să se creeze şi în arealul Iadului centre locative, tendinţă perpetuată şi după 1990, care schimbă optica tradiţională de desfăşurare şi funcţionare a satului. Dacă în Bulz şi în Munteni nu s-a reuşit decât construirea unor clădiri pentru a găzdui instituţii şi magazine, fără însă a se împlini un proiect de sistematizare a caselor de-a lungul drumului, în Remeţi, datorită în special concentrării locative a muncitorilor şi elitei constructoare de hidrocentrale, mutaţiile s-au produs aproape în totalitate, şi arhitectural, şi mental.

S-a ajuns, astfel, la crearea unui pol central, atipic, mergând împotriva schemei tradiţionale de organizare a satelor din Apuseni, care nu sunt centrate în jurul unui punct, ci dispuse de-a lungul unor văi.

Cu toate că, geomorfic, cum arătam, cătunele actualei comune Bulz se prezintă unitar, ideea de apartenenţă a localnicilor la un construct identitar conturat de râul Valea Iadului este oarecum străină acestora. Aceasta se naşte doar în opoziţie cu vecinătăţile: în stânga Iadului, apoi Crişului Repede, dincolo de versant, sunt loranii, demeşenii, ponoranii şi brătcanii. Peste munţi, dincolo de izvoarele Iadului, la vale, toţi sătenii din zona Beiuşului, inclusiv locuitorii oraşului Beiuş (Binş) sunt vidicani. Partea dreaptă a Iadului este mai pronunţat aparţinătoare locuitorilor de pe Valea Iadului şi vecinii sunt mai îndepărtaţi. Aceştia sunt ardileni, fie că sunt din Traniş, Lunca Vişagului, Valea Drăganului sau Negreni (Fechetău).

Dincolo de apartenenţele de cătun, localnicii admit totuşi două constructe identitare: bulzani şi remeţeni. Locuitorii Văii Iadului nu se simt la fel, ca aparţinând aceluiaşi ceva, deşi locuiesc pe aceeaşi vale-matcă, deci nu se denominează “iădani”. Împărţirea în trei sate a comunei nu a creat definitiv în conştiinţa localnicilor celui de-al treilea sat constitutiv (Sărăcel, mai nou Munteni) un nou construct identitar. Locuitorii satului Munteni se simt mai degrabă bulzani. Remeţenii se simt mai la fel ca demeşenii, loranii şi ponoranii, dar evident diferiţi de vidicani şi ardileni. Este posibil, de altfel, ca mutări de familii dinspre Damiş şi Ponoară să fi fost mai numeroase (sau cel puţin mai vechi); ardilenii şi vidicanii nu au venit în grup compact, familii, ci doar izolat, câte un membru.

Actorii sociali<!–[if supportFields]&gt;tc "Actorii sociali"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Casa, pe Valea Iadului, ca în tot Bihorul rural românesc, este o prelungire a familiei. Familia fără casă nu este o familie deplin recunoscută social, iar indivizii fără casă, uniţi prin căsătorie sau singuri (bărbaţii sunt holtei, femeile, fete bătrâne), sunt numiţi, ironic, jeleri. Familia matcă avea obligaţia morală de a ajuta descendenţii pe linie masculină să îşi construiască o casă, cu excepţia celui mai tânăr dintre ei, care moştenea casa părintească. Fetele, la măritiş, participau cu un larg spectru de obiecte de interior, păstrate în lăzile de zestre, al căror conţinut fusese îmbogăţit şi prin munca viitoarelor neveste cu perini, lipideauă, şterguri şi altele asemenea.

În satul tradiţional, repartiţia rolurilor şi sarcinilor este direct dependentă de determinările de sex. Femeile şi bărbaţii acţionează separat, dar complementar, în munca zilnică, la sărbătorile religioase, la habe, la clăci. Este un loc comun imaginea bărbatului aşezat la masă după o zi de muncă istovitoare, aşteptând, cu blidul în faţă, să fie servit cu de-ale gurii de către un membru de sex feminin al familiei.

Copiii fac de la vârste fragede ucenicia identităţii lor sexuale. Costumul popular al copiilor este o miniatură a costumului părinţilor: băieţii poartă pantaloni, fetele poartă fustă. În biserică, bărbaţii stau în naos, iar copiii stau în pronaos, cu femeile, sau afară, dacă biserica e plină.

Crescând mai mari, fetele îşi ajută mamele la treburile interne ale gospodăriei, fie la făcutul mâncării, fie la hrănit păsările de curte, fie la tors lâna, pe când băieţii îşi întovărăşesc taţii la oi, la coasă, la arat, la tăiat lemne. În funcţie de forţe şi competenţe, tinerii şi mai vârstnicii participă la aceleaşi activităţi; segregarea pe sexe este evidentă, însă despre segregarea pe vârste se poate afirma contrariul.

Teatrul tradiţional al vieţii sociale are, aşadar, reguli fixe, actorii sociali “joacă” după un reţetar inamovibil, iar ieşirea din tipar atrage oprobiul “gurii satului”. Chiar şi actorii sociali care practică meserii moderne (un şofer, de exemplu), are de urmat aceleaşi îndeletniciri şi obiceiuri tradiţionale: creşte animale în gospodărie, face fânul vara, merge la biserică ş.a.m.d

Când în sânul familiei intervin disfuncţionalităţi (cum ar fi moartea capului familiei, lipsa descendenţilor pe linie masculină), sistemul de solidaritate socială reglează mecanismul, vecinii, neamurile sărind în ajutorul familiei nevoiaşe, chiar dacă actul în sine nu are doar conotaţii caritabile, ci de contrapartidă, cum reiese şi din documentul pe care îl reproducem în cele ce urmează, ca mostră a mecanismului de reglaj din teatrul tradiţional al vieţii sociale.

Declaraţie – consimţământ

Încheiată azi, 7 martie 1998, la locuinţa cetăţenei …. 31, Joca Gafia, necăs., născută la 14.I.1909, care mă legitimez cu BI seria VN: 202598, eliberat de poliţia Aleşd, împreună cu fiica mea, Cipleu Anuţa (ANA), care se legitimează cu BI seria BE 055777 eliberat de poliţia Aleşd, în calitate de moştenitoare a unei suprafeţe de (…) 1 ha şi 20 ari teren agricol fâneţe naturale ce mi se cuvin din teren decedatului Lazău Ilie a Aleixi, căs. Cu Perţ Floare, şi 8…… din postata Fruntea, cu nr. top 2844, în suprafaţă de 6 (şase) iugăre 1510 stg a fânaţei naturale (….). Suprafaţa de mai sus o folosesc împreună cu cele 2 nepoate, respectiv fiica, Bradea Anuţa (ANA) şi Rumolica Deme, căsăt. Pentru care consimt să fie împărţit în 4 părţi egale în următoare condiţii reciproc avantajoase. Înainte de a trece la condiţiile pe care le solicităm, nepoatelor, fiicelor şi ginerilor, declarăm cinstit şi neconstrânse moral sau fizic de către vecinii Bila Ioan, nr. 30, sau alte rudenii, vecini sau săteni din sat şi nici nu am fost conturbate în posesia terenului 1,20 ha teren fânaţe (acasă la Văcăreşti) de către nimeni de peste 50 ani.

Eu, bunica Joca Gafia, în vârstă de 89 ani, bătrână, slabă şi bolnavă, handicapată, miopie, fără de nici un ajutor material, financiar sau medical din partea nimănui, consimt ca terenul de 1 ha şi 20 ari să ni se împartă egal în 4 părţi, câte 30 ari (treizeci ari) pe lungime, pentru a nu afecta prea mult construcţiile şi anexele gospodăreşti existente şi faza începută din construcţie. În schimbul terenului pe care-l dau nepoatei şi soţului ei, Anuţa Bradea, supraf. de 30 ari + 30 ari = 0,60 ha (60 ari) ca să-mi asigure hrană zilnică, îngrijire şi tratament medical la nevoie, încălzire şi locuinţă, în caz de deces să mă îngroape după oficiul şi datinile creştine strămoşeşti. În cazul că nu-mi va asigura condiţiile cerute, voi trece la retragerea terenului şi a construcţiilor mele şi le voi ceda prin martori şi organismele locale ale statului persoanelor care se vor îngriji de mine în timpul ce-l mai am de trăit.

ss indescifrabil

Gospodăria: casa şi anexele<!–[if supportFields]&gt;tc "Gospodăria\: casa şi anexele"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Gospodăriile de pe Valea Iadului sunt gospodării de tip agricol-pastoral, tipice pentru zonele Apusenilor, oferind familiilor autonomie economică.

Gospodăriile şi casele sunt amplasate funcţie de accidentele de teren, umiditate, planul de înclinare şi se distribuie după o opoziţie simplă în mintea localnicilor: sus şi jos, de-a stânga şi de-a dreapta unui punct de reper (râu, de obicei), pe deal şi în vale.

Un alt criteriu important în decizia de a amplasa o gospodărie era legat de “curăţia” locului respectiv, care nu trebuia suspectat sau certificat drept “loc rău” sau “loc spurcat”.

Înainte de adoptarea sticlei pentru geamuri, casele se ridicau în locuri mai dosite, orientate spre sud, eventual spre răsărit, pentru ca pridvorul, locul de desfăşurare a multor activităţi casnice, să fie însorit. Casele mai noi, de pe firul drumului, ţin cont de deschiderea spre acesta, orientându-se „cu faţa la drum”.

Termenul de casă nu avea însă aceeaşi acoperire în trecut. Casă însemna camera de locuit, iar celelalte părţi componente ale construcţiei erau, eventual, cămara (pentru alimente), tărnaţul, tinda. Anexele erau reprezentate de grajduri pentru animale mari şi coteţe pentru păsări sau câini. Construcţiile anexe erau realizate din bârne bine închegate, care să ofere protecţie împotriva frigului. Toaleta, amplasată la loc dosnic, era denominată prin cuvântul budă, şi era, în timpuri nu prea îndepărtate, o groapă împrejmuită şi acoperită cu coceni de porumb sau crengi.

Casa cu tindă a fost cel mai frecvent tip de casă pe Valea Iadului. Casa monocelulară s-a extins cu această tindă, care este în fapt o anexă cu funcţii mixte, de adăpostire temporară a uneltelor sau alimentelor, de protejare împotriva frigului sau incendiilor, de odihnă. Au coexistat, apoi, două genuri de locuinţă: cu o cameră şi cu două, cu variante. Se mai observă uneori, în cadrul unei gospodării, două case, dintre care una este casa bătrânească, unde locuiesc rudele mai în vârstă, de obicei văduve sau văduvi, folosind pentru mijloacele de existenţă aceeaşi gospodărie.

Pe lângă casele tradiţionale, care aveau foarte rar, pe lângă tindă şi cămară, mai mult de o cameră de locuit, indiferent cât de numeroasă era familia, şi pe Valea Iadului se întâlneau numeroase colibe, adăposturi temporare, fie de iarnă (cu vatra focului în interior), fie de vară (cu vatra în faţa adăpostului), fie “în furci”, de formă semiconică, fie de formă semipiramidală, cu două furci şi rudă.

Dacă, azi, case tradiţionale, din lemn, au rămas foarte puţine, în locul lor apărând case de voioagă, apoi de cărămidă şi de bolţari, al căror acoperiş nu mai este din paie, ci din ţiglă, tablă sau alte materiale moderne, colibele îşi continuă rostul prin poienile aruncate pe doalmele munţilor ce păzesc Valea Iadului.

Materialele de construcţie erau piatra, lemnul şi pământul, cu adaos de balegă de cal. Până la apariţia marilor exploataţii, lemnul se recolta raţional, pentru uzul casnic: lemn de foc, lemn pentru construcţii, lemn pentru unelte. Pentru construirea caselor, lemnele se tăiau toamna, la lună nouă sau în descreştere, niciodată în creştere. Activitatea începea cu însemnarea trunchiurilor, urmată de doborâtul şi curăţatul lor; buştenii se ciopleau cu barda după o linie fixată cu şparga (sfoară de cânepă); corhănitul (buitul) buştenilor sau meterilor (buşteni la dimensiunea de 1 m) se făcea cu ţapina şi transportul primar se realiza pe jilipuri şi valauă (jgheaburi semitronconice); uneltele folosite erau firezul, toporul (săcurea), barda (plancacea), ţapina, icul de fier; transportul materialului lemnos se făcea cu boii sau caii (cu lanţul de la tânjauă şi căruţele), aşa cum am arătat într-un capitol anterior. Lemnul nu era folosit până la uscarea lui completă. Cel mai adesea, bârnele erau cioplite în patru feţe, însă se foloseau şi bârne rotunde, cu încheieturi simple la colţuri, bârna inferioară fiind cioplită astfel încât să îmbrăţişeze cât mai bine bârna superioară. Încheietura era ferită de intemperii, asigurând durabilitate. Pe interior, pereţii erau lipiţi, printre bârne sau în întregime, pentru a nu pătrunde frigul.

Lemnul a fost materialul de construcţie preferat al comunităţilor tradiţionale de pe Valea Iadului. Pereţii, scheletul acoperişurilor, chiar şi acoperişul integral erau executate din lemn. Piatra era folosită ca fundaţie, pentru a asigura trăinicia “tălpii casei”. Temelia consta într-un şir de lespezi de râu, pietre nerotunjite de eroziune. Peste piatră, veneau bârnele de temelie. Încetul cu încetul, de la un rând de pietre s-a ajuns la mai multe, iar între ele, pentru a asigura o cât mai bună stabilitate, s-a pus argilă, ulterior mortar din var şi nisip. În timp, tehnica de încheiere a bârnelor s-a diversificat, păstrunzând modele “drepte” sau “în coadă de rândunică”.

Pe la mijlocul veacului trecut, apar ţiganii voiogari, care produc voiagă din pământ argilos şi pleavă, un amestec frământat bine şi turnat în forme, iar apoi uscat; încetul cu încetul, noile materiale de construcţie (cărămidă, bolţari etc.) înlocuiesc lemnul şi piatra.

Modele de inspiraţie urbană au dat naştere la case cu două nivele, contrar normelor arhitecturale regionale, care nu cunosc modele de construcţie decât cu un singur etaj. De obicei, doar parterul e folosit, etajul rămânând ca un fel de “corp delict”, eventual casă de oaspeţi. Prin contaminare, mai toate casele noi au două nivele azi.

Acoperişurile erau înalte la construcţiile vechi, în pantă accentuată, în podul caselor adăpostindu-se produse alimentare, iar în podul şurilor, fân sau cereale.

Paiele erau materialele preferate pentru acoperişuri, pentru că se obţineau mai uşor şi erau mai durabile. Acesteau se selectau şi se strângeau vara, la făcutul fânului, şi se păstrau peste ani. Familiile se împrumutau între ele cu paie, la nevoie. Construcţia acoperişului din paie are la bază tehnica construirii unei căpiţe. Un bărbat se urcă pe acoperişul în construcţie şi aşează paiele şi crengile (elemente de legătură) de jos în sus, la o grosime de 60-100 cm, modelând neregularităţile cu grebla, eliminând paiele ce prisoseau, întocmai ca la clădirea unei căpiţe. De jos, un alt bărbat dădea cu furcoiul paiele de trebuinţă; la acoperişurile mai înalte, paiele se transportau pe scări, legate sau înnădite. Pe coama acoperişului se aşezau “paianjeni”, crengi care să ţină mai bine fânul; în câţiva ani, crengile putrezeau şi cădeau. Acoperişurile cu paie au rezistenţă centenară, impregnarea cu fum dând paielor rezistenţă îndelungată.

Pe lângă acoperişurile din paie, pe Valea Iadului se construiau, dar mai rar, şi acoperişuri din material lemnos, resturi de scânduri sau lemne despicate, cioplite, iar ulterior şiţă. Şiţele sunt scândurele late de 10 cm, lungi de 50 cm, de aceeaşi grosime aproximativă, cum se puteau obţine din secure, ulterior netezite cu mezdreaua în scaunul de mezdrit, iar apoi horjite pe marginea mai groasă, ascuţindu-se pe cea mai subţire. Pe acoperiş, acesteau se rânduiau una peste alta, astfel încât cea de deasupra să acopere jumătate din cea de jos. Cuiele erau din fier, însă, în urmă cu 150 de ani, când cuiele de fier erau greu de procurat, se foloseau cuie din lemn. Acoperişurile din şiţă nu sunt la fel de trainice ca acoperişurile din paie. Meşteşugul acoperirii cu şiţă a fost părăsit pe Valea Iadului, unde au rămas puţini meşteri care mai pot povesti despre această tehnică de execuţie, însă refuză să o practice în cazul unei solicitări. În vecinătate, la Traniş, în judeţul Cluj, meşteşugul acoperirii cu şiţe se mai ştie încă.

Azi, pe Valea Iadului, sunt preferate acoperişurile din ţiglă, tablă şi alte materiale. Multe din tehnicile şi materialele de construcţie tradiţionale au fost părăsite în favoarea tehnicilor de ultimă oră. În locul meşterilor tradiţionali, au apărut, azi, zidari, zugravi, sobari, care mai păstrează uneori elemente din arhitectura tradiţională.

O altă diferenţă esenţială între ieri şi azi în arhitectura gospodărească o constituie gardurile, odinioară aleatorii, doar cu rol de oprelişti pentru animale, azi, delimitări clare, ameninţătoare, de foarte multe ori din beton şi fier, ale proprietăţii.

Pământul şi animalele<!–[if supportFields]&gt;tc "Pământul şi animalele"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Creşterea animalelor se constituia, în trecut, ca activitatea de bază a locuitorilor Văii Iadului. Pe lângă satisfacerea nevoilor de hrană, creşterea animalelor completa necesităţi de îmbrăcăminte (lână, piei), dar asigura şi necesarul de îngrăşăminte necesare unui sol sărac în substanţe bio-nutritive, cum este cel de pe Valea Iadului, atât prin târlire (ovinele), cât şi prin împrăştierea manuală a excrementelor de bovine şi porcine (“gunoi de grajd”) pe suprafeţele pe care urma să se practice agricultura.

Viaţa pastorală pe Valea Iadului cunoaşte un singur tip de păstorit, de pendulare simplă, în timpul verii, în zona fâneţelor, cu staul şi stână, în timpul iernii, în gospodărie, când animalele sunt hrănite cu fân şi otavă, în special fânul adunat în timpul verii (iulie-august), dintr-o singură cosîtură (climatul mai rece nu permite mai multe cosîturi). Oile şi vacile se duceau la munte după cum era timpul, “după ce dădea frunza”, şi se aduceau de la munte, în gospodăriile proprii, pentru iernat, oile la Sâmedriu, vacile – la Ziua Crucii. Păstoritul transhumant în ţinuturi învecinate sau îndepărtate nu este practicat de locuitorii Văii Iadului, şi nici păstoritul agricol. Fiecare gospodărie “ţinea” de la una la cinci vite şi de la două la şaizeci de oi.

Sistemul de agricultură cel mai întâlnit este tip “jip”: pământul se cultivă 3-4 ani succesiv, apoi se lasă să se odihnească şi se îngraşă prin păşunare, datorită slabei fertilităţi naturale. După alţi 3-4 ani, se reia cultivarea, în special a cartofului, ovăsului, porumbului. În inventarul agricol tradiţional, sunt nelipsite din gospodării plugul, sapa, săpăliga, hârleţul (harşeul), secera, coasa, grebla, furca, furcoiul ş.a. Grădinăritul e un segment minor, spre deosebire de cultivarea pomilor fructiferi, a căror roade se păstrau peste iarnă prin uscare, mai nou în compoturi, sau se prelucrau pentru obţinerea cidrului (băutură răcoritoare, acrişoară) – ţidru, cider – şi alcoolului (pălinca).

Prelucrarea lânii, cânepii şi inului<!–[if supportFields]&gt;tc "Prelucrarea lânii, cânepii şi inului"–><!–[if supportFields]&gt;–>

După ce erau tunse oile, lâna se spăla, se punea la uscat, apoi se scălmăna, obţinându-se coci di păr, care se torceau pentru urzât, restul fiind dus la drevi, după care se îndruga pentru bătealî. Se colora sau nu.

Lâna se folosea, în special, pentru ţesutul lipidiauălor de acoperit, a materialelor pentru sumani şi cioarici, pentru straiţi, desaji, obdieli di iarnî etc.

Cânepa şi inul se utilizau, în special, pentru confecţionarea dosurilor (ştergurilor), chimeşilor şi spăcelilor, a gacilor, obdelilor etc. Cultivate pe suprafeţe semnificative pe Valea Iadului, ele erau principalele plante pentru confecţionarea îmbrăcămintei.

Recoltate, cânepa şi inul se puneau la soare, în mununchiuri, pentru o uscare sumară (de bătut, se bătea doar cânepa de toamnă, pentru a scoate sămânţa), se duceau la toptilă (în care se ţineau până când se sfarmau în brânci, circa două săptămâni), se scoteau şi se spălau, se puneau la uscat (în “munuşi”), se întindeau la soare (sau se prăjeleu, când era vreme urâtă), se meliţau şi se făceau fuior, dându-se apoi prin gribăn şi tiaptăn, pentru a se toarce, în fine, şi a se obţine urzala şi bătiala. Aceste produse se râştiieu (pe râştitor) şi se făceau jirebdii, care se băgau în budii, se fierbeau pentru a se albi, cu cenuşer (cenuşă), apoi se lau la vali sau la părău, se uscau afară, se puneau pe vârtelniţî (depeneli) după care se făceau ghem; ghemele se urzeau (pe urzoi), de unde se transferau pe sulul din spate al războiului de ţesut (se învele), cu vergele şi cu rost; urzala astfel aşezată era trasă prin iţi şi spatî până pe sulul din faţă; bătiala se trăgea pe ţevi la socalî, apoi acestea se puneau în suveicî şi ţesătoarea putea să-şi înceapă lucrul.

Dar iată şi alte unelte şi instalaţii utilizate în acest proces:

– războiu di ţăsut – utilizat pentru ţeserea pânzei şi a stofelor, din in, cânepă, lână, misir etc.; se compunea din: talpi, lipidauî (“pedalele” cu care se mişcau iţele), iţe (pentru rostuit), sul cu slobozitor (din spate, pe care se punea urzala, peste verjeli), sul dinanti (cu “întinzător” sau “adunător” – compus, la rândul lui, din muieruşcî, măiuţ şi cui) – pe care se aduna pânza etc., brâli, în care se punea spata (pentru pânză, pentru sumane, “fir în dinti” etc.), fuştei (pentru alesul urzălii şi învălitu pă sul), suveica, în care se puneu ţevili cu băteala, ţevi cu bătealî realizate pe socalî;

– furca di tors (şi furca di tors cu roatî) – pentru tors caieru (de cânepă, in, lână) şi obţinerea urzălii şi a bătelii, pe fus, adunate apoi în ghemi;

– urzoi – pentru urzitul de pe gheme;

– râştitor – pentru obţinerea jirebdiilor de urzalî şi bătialî;

– vârtelniţî (depeneli) – de pe care jirebdiile erau adunate în ghemi;

– gribăn (greabăn) – un fel de “pieptene-perie” cu dinţi metalici, lungi şi încovoiaţi într-o singură direcţie, prin care se “trăjea” fuiorul brut pentru obţinerea fuiorului pentru urzit;

– teptini – un fel de “pieptene” cu dinţi metalici, drepţi; după “trajere” fuiorului prin acesta se obţinea trama, din care se scotea bătiala şi urzala pentru saci, lipidiauî etc.

(Astfel de unelte şi instalaţii, utilizate la ţesut, se află, bine conservate, datorită doamnei înv. Doina Iliescu, în muzeul etnografic al Şcolii din Bulz-Pustă.)

Portul popular<!–[if supportFields]&gt;tc "Portul popular"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, portul (costumaţia) reprezintă una dintre trăsăturile caracteristice ale specificului naţional, asigurând coeziunea etnică şi evidenţiind coordonatele definitorii ale spiritualităţii. Veştmântul constituie, aşadar, emblema de recunoaştere, marca apartenenţei la un spaţiu cultural, pe care-l delimitează şi defineşte, conturând dimensiunile lui spirituale.

Portul oamenilor de pe Valea Iadului, ca al moţilor sau moroşenilor, îşi are obârşia în portul dacilor, cu evoluţiile inerente. Modelul tradiţional al îmbrăcămintei păstrează şi el aceleaşi semnificaţii străvechi, fie vorbind despre vârsta şi situaţia socială a purtătorului, fie despre sex, fie despre grupul social, lucrativ în care acesta se încadra. Coloritul unor obiecte de îmbrăcăminte vorbea, de exemplu, despre vârsta şi statutul marital: dominanta roşu aparţinea fetelor, albastrul şi roşul – femeilor tinere, iar negrul – maturităţii şi bătrâneţii. Existau, în acelaşi timp, două tipuri de port tradiţional: îmbrăcămintea pentru muncă, mai simplă şi din materiale mai rudimentare, şi hainele de sărbătoare. Portul intenţional era specific sărbătorilor, evenimentelor deosebite la care participau bărbaţii şi femeile (nuntă, botez etc.), precum şi zilelor de duminică sau de ieşit în lume (la oraş, la târg, în vizită “la neamuri, pe alte sate” etc.). De asemenea, înmormântările presupuneau şi ele o anume îmbrăcăminte, cu un colorit mai închis (negru şi sur). De remarcat că, până târziu, spre mijlocul secolului al XX-lea, aproape toate piesele de îmbrăcăminte se făceau în casă, din prefabricate realizate în gospodăria proprie. Prea puţine familii îşi permiteau cumpărarea unor materiale sau haine de-a gata, de la târguri sau oraş, ca şi lucratul hainelor la croitor.

Încălţămintea, atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor, dar şi a copiilor, se compunea din obdeli (de lână, “vrâstate” sau nu, sau de cânepă) şi din opinci di gumî sau de pteli di tuluc (viţăl). Ultimele, cele din piele de viţel, se făceau în casă şi erau di sărbători. Mai târziu, au apărut şi ţipelili (ghete înalte) şi cizmili di box, acestea şi pentru bărbaţi, care se încălţau la sărbători, la “joc”, pentru biserică etc. La aceste încălţăminte se foloseau ştrimfi (ciorapi).

Până târziu, spre finele perioadei interbelice, lenjeria intimă nu era utilizată pe Valea Iadului, exceptând chimeşe di noapti, chimeşe lungî, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi şi copii.

Principalele piese de îmbrăcăminte ale femeii erau:

– poalili de cânepă, de lână, de in, cu cipcî, cu ochi strânşi, cu “ciur tiiet” etc.;

– chimeşe pă su’ poali simplă, din cânepă sau in etc.;

– spăcelu’ din cânepă, in, pânză “învălitî”; cu “ochi strânşi”, înflorate sau cu motive geometrice; cu mânecă largă sau încreţite de umeri, cu ornamente pe margini, ca şi pe piept şi pe pumnari, care pot fi largi sau strânşi şi încreţiţi;

– chimeşe împrinsî (poali împrinsi) – poale cu spăcel într-una, ornamentate ca piesele separate;

– chişchineu – din cânepă (dos) sau lână (duflî), făcut în casă; ulterior, doar de cumpărat;

– zadie putea fi dreaptî, cu fodri, cu bucuri, rotundî, ornamentată, în general, geometric, pe două sau trei şiruri verticale şi paralele;

– lecreu, cu “cosalî di peni” (flori) şi motive geometrice, şi cu şnur de barşin etc. galben, albastru, roşu;

– cojocu, fără mâneci, ca şi lecreul, sau mai lung, până “pă şeli”, din piele de miel, ornat în spate şi pe piept cu motive geometrice simple, se făcea în casă, însă, nu arareori erau aduşi şi meşteri “di pă Vidic” (zona Beiuşului), care lucrau şi bituşili; se făceau şi cojoace de miel cu lâna în afară;

– buica era făcută din postav de cumpărat sau pănură de culoare albastră (“mnirăii”), fiind ornată cu mărjeluţii, de obicei negre, în roate;

– sumanu se realiza din material de cioarici, culoarea predominantă fiind surul, mai rar albul.

– dulmanu (duliman, duluman) era o haină lungă, un “cabat lung”, un fel de palton, mai ales pentru sezoanele reci; se orna cu fâşii de piele colorată; era totdeauna sur şi se făcea atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.

Ca podoabă de bază, femeile aveau zgarda, realizată din mărgele mici, colorate, aranjate pe “fir” după anume modele geometrice; mărgelele se cumpărau de la târg, iar confecţionarea zgardei se făcea în casă; nu purtau zgardî decât fetele şi nevestele tinere. De asemenea, pentru mâini (antebraţe), se făceau brâncări, din pânze mai fine, lucrate în culori vii, cu diferite motive, ele fiind purtate de fetele şi femeile tinere.

Primele din cozile fetelor erau şi ele adevărate podoabe, prin coloritul lor viu şi balţ (nod).

Zadie şi chişchineu di păr pot fi considerate, şi ele, elemente de podoabă, ca şi teptinili şi acul – ambele de os, sau, acul, şi din lemn – din conciu femeilor măritate. La fel, brâu cu care se încingeau, precum şi straiţele cu care se mergea la târg.

Ca şi femeile, bărbaţii se încălţau cu opinci peste obdeli, iar de sărbători, cei mai avuţi purtau cizmi di box. Vara, ei purtau chimeşi şi gaci largi de pânză de cânepă sau “învălită”, iar în anotimpurile reci şi răcoroase îmbrăcau cioarici sau nadragi, laibăr, cojoc, suman sau cabat, duluman ori bituşi. Capul şi-l acopereau cu clomp sau cu cujmî.

Chimeşe se purta peste gaci, rareori fiind strânsă cu cingătoari sau “chimir”. Ea era lucrată, în general, ca şi spăcelul, dar mai puţin ornată (în general cu bumbi sau mărgele negre, configurând anume motive geometrice, motive regăsite şi la guler sau pe mâneci, acestea fiind însă cusute).

Laibărul era echivalentul lecreului, ornat însă mai sobru; se făcea din material de cioarici, apoi din stofă de cumpărat, fiind, cel mai adesea, de culoare închisă.

Bituşe era făcută din piei de oaie tăbăcite, fără mâneci, fiind purtată mai ales iarna, dar şi de ciobani, la stână. Avea ornamente puţine, pe margini şi în spate. Se purta atât cu lâna în afară, cât şi cu pielea, după vreme. Se folosea şi pentru a dormi în ea, la stână, sau, când era frig, doar pentru acoperit, în pat.

Ca podoabă, feciorii şi bărbaţii tineri purtau, la clomp, peni di păun sau di zaicî.

Prin secolul al XIX-lea, ca obiect de îmbrăcăminte apare şi sfeteru, de lână, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Era fără mâneci, lucrat în casă. Şi, tot acum, alături de obdeli, apar şi ştrimfii (ciorapii), de lână, pentru ţipeli, cizmi, dar şi opinci.

De asemenea, în aceeaşi perioadă, de la târguri, cei mai înstăriţi încep să-şi cumpere tot felul de pânzeturi şi stofe, care vor fi croite şi cusute în casă, apoi la croitori. “Invazia” aceasta va fi, totuşi, de mică amploare până la mijlocul veacului XX, când, într-un interval relativ scurt, de 20-30 de ani, încălţămintea şi îmbrăcămintea de cumpărat, de-a gata, câştigă teren, ajungându-se acum, la sfârşitul mileniului II, ca să nu mai întâlneşti decât un număr infim de oameni (şi acestea femei) care se înveştmântă în portul tradiţional, mai ales duminica, pentru biserică. De altfel, doar la extrem de puţini bătrâni din zona Văii Iadului se mai găsesc, astăzi, piese de vestimentaţie autentică, într-un stadiu avansat de degradare. Însuşi războiul de ţesut a devenit, şi el, o piesă “anacronică”, puţine femei mai utilizându-l, în special pentru ţesut şterguri şi procoalţi (preşuri).

Putem conchide, prin urmare, că secolul al XIX-lea, reprezintă etapa cea mai valoroasă pentru creaţia populară, când costumul ţărănesc făurit în propria gospodărie se afla în uzul cotidian al tuturor comunităţilor româneşti rurale, inclusiv de pe Valea Iadului, însoţind omul în toate împrejurările vieţii sale. Chiar şi piesele de costum şi ansamblurile de vestimentaţie achiziţionate şi conservate în marile colecţii ale muzeelor etnografice provin din această perioadă şi reprezintă stadiul autentic, original al portului ţărănesc tradiţional ajuns la apogeul evoluţiei sale.

Bucătăria ţărănească <!–[if supportFields]&gt;tc "Bucătăria ţărănească "–><!–[if supportFields]&gt;–>

Trăind în mijlocul naturii, ţăranului român nu-i este străin nimic din ceea ce aceasta îi oferă cu generozitate. Din punct de vedere al gastronomiei tradiţionale, aproape tot ce produce flora şi fauna acestui pământ binecuvântat, şi este considerat comestibil, intră în hrana românului. Plantele din grădină, fructele de pădure, roadele pământului şi apei, vieţuitoarele din ogradă contribuie decisiv la completarea stocului din cămară, ţăranul consumându-le în stare genuină sau în preparate de o savoare aparte, care le-a fixat în memoria noastră afectivă şi gustativă ca bucate “ca la mama acasă”. Trebuie specificat, însă, că ţăranul nostru nu este lacom, dimpotrivă, cumpătarea, moderaţia îi caracterizează atitudinea faţă de hrana cotidiană. De aceea, nu este de mirare că el nu este un mare consumator de carne, fiind mai mult vegetarian, poate şi datorită condiţiilor sociale în care a trăit. Vitele îl ajută la muncă, şi doar când acestea se îmbolnăvesc, sau se accidentează, sunt tăiate pentru consum, lui fiindu-i mai la îndemână “buruienile”. Totuşi, în zonele de munte, unde păstoritul este una dintre îndeletnicirile de bază, produsele animale şi carnea se găsesc cu prioritate în hrana omului. Dacă luăm în considerare şi faptul că în calendarul ortodox figurează obligativitatea postului în jumătate din zilele anului (circa 180), ţăranul nostru fiind renumit prin respectarea acestei cutume, avem încă o justifice pentru “predilecţia” sa pentru vegetale.

Vorbind despre bucătăria ţăranului, despre un trai desfăşurat în limitele decenţei, sau doar supravieţuirii, trebuie să pomenim şi despre amenajarea gospodăriei ţărăneşti în acest scop, care cuprinde, în spiritul unei funcţionalităţi implicite, un spaţiu în care gospodina îşi instalează “laboratorul”, bucătăria, de cele mai multe ori aceasta ţinând loc şi de sufragerie. Locul este mobilat adecvat cu unelte, ustensile şi mobilier confecţionate din materiale familiare – lemnul şi lutul -, completat şi cu obiecte de altă provenienţă.

Locul unde locuitorii Văii Iadului gată (pregătesc) mâncarea e casa în care locuiesc şi dorm, în anotimpurile reci, iar vara, în vremile calde, în cuptorişte, firigorie sau altă amenajare ferită de ploaie, afară. Mai toate familiile de pe Valea Iadului aveau, în odaia de locuit, un cuptor cu vatră şi horn, sau un cândalău (şpor). Acesta era alimentat cu lemne, cloambe, vreascuri şi uscături, cu nuiele, ciocălăi de mălai, huluji, dar şi cu ogrinji sau balegă uscată, după posibilităţi. Focul se aţâţa cu aşchii sau pozderii de cânepă, muiate în pucioasă topită, pe post de chibrituri. Altă modalitate de întreţinere a focului era acoperirea focului cu spuză multă, împrumutul jarului de la vecini, scăpărarea în cremene cu amânarul pentru a aprinde iasca şi apoi paiele, pozderiile sau aşchiile bine uscate şi mărunţite etc.

Locul unde bucătăreau ţărăncile de pe Valea Iadului era totdeauna curat, iar ustensilele folosite erau numeroase, unele dintre ele fiind de cumpărat. De obicei, la casele mai avute, erau două rânduri de astfel de unelte şi ustensile pentru gătitul şi servitul bucatelor: un rând de dulce şi altul de sec, de post.

Cele mai importante unelte şi ustensile de bucătărie erau:

– aţa de mămăligă, care se făcea din fire de urzeală ori de fuior; ea se răsucea şi se lega de stâlpul hornului sau de coada fundului pentru mămăligă;

– butoiul – vas din doage de stejar, cu cercuri de lemn sau de fier, pentru vin, pălincă sau murături;

– blidarul – un fel de dulap cu stalajie, pentru vase: blide, taljere, finji, oale etc.

– beşica – rezultată de la porcii, boii şi vacile sacrificate; se umfla, se punea la uscat agăţată în cui; în ea se păstra brânza, la răcoare;

– budiiul – un fel de butoi, din doage de lemn de brad, stejar ori tei, prins în cercuri de lemn ori de fier, în care se puneau la spălat, cu leşie, hainele şi ţesăturile;

– brişca – cuţit ce se închide în plăsele de lemn, de fier, de os etc., purtat mai ales de bărbaţi şi folosit îndeosebi pentru “a mânca din brişcă” (clisă cu pită, ori mălai, şi cu ceapă”);

– căldarea – vas pentru apă, dar şi pentru fiert (pălincă, “mniere de prune”, la animale etc.);

– căuşul – un fel de lingură mare, de formă elipsoidală, cu coadă, utilizat pentru măsurarea făinii sau grăunţelor, ori pentru scoaterea făinii din saci sau ladă;

– fedeul – un capac, din lut sau din tablă, pentru oale;

– ceaonul – pentru făcut mămăligă sau pentru fiert cartofi, lapte etc.; cu funinginea de pe fundul ceaonului se lustruiau cizmele şi ţipelele sau se înnegreau mustăţile şi sprâncenele, fiind folosită şi la obţinerea cernelii pentru şcolari; el “nu se dă împrumut, că te poţi umple de bube rele”; de asemenea, “când fundul ceaonului arde, se va strica vremea”;

– ceaonul cel mare – în el se fierb hainele şi tortul, dar şi zărul de la caş, pentru obţinerea urdei;

– ciubărul – din lemn de brad ori tei, cu două torţi; în el se păstrează apa; dacă este mai mic, slujeşte la spălatul blidelor şi al cărnii: în cele “spurcate”, se făcea la porci sau erau utilizate pentru spălat hainele etc.;

– ciupa – un fel de covată (postavă) pentru îmbăiat copiii mici;

– ciurul – un fel de sită mai mare şi cu găuri mai rare, pentru curăţat grâul sau seminţele; cel pentru cocoşi din grăunţe de mălai era făcut din tablă, putând avea şi o formă mai lunguiaţă, cu coadă;

– ptisălogul – din lemn scurt, de esenţă tare, cu o măciulie la un capăt, cu care se făcea mujdeiul;

– cârpa, spălătoarea – o bucată de pânză veche, curată, cu care se spală vasele şi se şterge masa; după folosire, se clăteşte bine şi se pune la uscat;

– cofa – folosită pentru adusul şi păstrarea apei; putea avea fedeu, pentru a nu cădea goz în apă;

– postava – se făcea din lemn de tei, plop ori răchită; în ea se cernea făina şi se făcea aluatul pentru pâine, mălai, colaci, prescură etc.; tot în ea, iarna, de Crăciun, se punea clisa şi carnea de porc, cioantele etc. la saramură, înainte de a fi puse la afumat; de dimensiuni mai mari, era utilizată pentru îmbăiat blidele, făcut plămădeala etc.

– finjea – cană de diferite dimensiuni, din lut, zmălţuită, cu coadă, pentru băut apă, lapte, dar şi vin etc.; puteau fi şi din sticlă sau din tablă;

– cuţâtul – din oţel sau din lemn, de diferite dimensiuni; oamenii credeau că “dacă te răsteşti cu cuţitul la cineva, fuge îngerul de tine”; cu vârful cuţîtului se descânta, în apă neîncepută, de junghi etc.;

– custura – un cuţit fără plăsele, făcut adesea din “gură de coasă”; avea, ca mâner, o cârpă înfăşurată şi legată cu aţă sau dropt (sârmă); era utilizată şi pentru bărbierit, în loc de brici;

–cosorul – un cuţit arcuit, folosit în pomărit, dar şi pentru carne, verdeţuri etc.;

– coşul – din nuiele sau pănuşi de porumb, ca şi coşara, era utilizat pentru a se ţine în el diferite lucruri sau, dacă era mai mic, pentru a transporta mărunţişuri;

– şuştarul – vas pentru muls laptele, făcut din lemn de brad, cu cercuri de lemn ori fier;

– desajii – se fac din pânză de cânepă sau din lână; sunt dubli, cu gât lung, ca să poată fi purtaţi pe umăr sau pe şa; la gură se leagă cu baiere; sunt folosiţi la transport pe distanţe mai mari;

– frigătoarea – din lemn sau fier; folosită pentru fript clisa sau pentru a se face friptură la foc;

– fundul pentru mămăligă – făcut din lemn, de formă rotundă sau lunguiaţă; pe el se răstoarnă mămăliga din ceaon;

– fundurelele – din lemn, rotunde, utilizate pentru acoperit oalele;

– furchiţa (furculiţa) – de lemn şi, apoi, din metal;

– şipul – vas de sticlă, de diferite dimensiuni, pentru oloi, fotoghin, pălincă, vin etc.;

– găleata – vas de lemn, în care se mulg oile; poate fi utilizată şi la cărat apa; folosită pentru scoaterea apei din fântână poartă numele de ciutură;

– hârdăul – un ciubăr mijlociu, folosit pentru aducerea apei de la distanţă pentru spălatul hainelor, depozitarea mâncării pentru porci etc.

– lingura – se făcea din lemn de răchită, plop, tei, paltin, tisă etc.; existau şi linguri din metal; ele, împreună cu furchiţele, se ţin în lingurar, care este aninat într-un cui pe perete; se spune că lingurile părăsite, legate la gâtul mânjilor mici, îi apără pe aceştia de boli şi-i ajută să crească;

– linguroiul (polonic) – din lemn sau din tablă, până la o jumătate de litru, era folosit la punerea zămii în blide, dar şi a jintiţei etc.;

– lopata – din tablă şi din lemn de fag sau paltin, având coadă lungă sau foarte lungă, după utilizare; cu ea se bagă şi se scoate din cuptor mălaiul, pâinea, colacii etc.; este folosită şi la curăţat – zăpadă, în grajd, la învârtit grânele în pod etc.;

– masa – făcută din scândură de brad, cu sau fără fioc (sertar);

– laviţa – (bancă) se face dintr-o scândură mai lată, aşezată pe picioare, cu sau fără spătar, uneori cu ladă pentru haine sau pentru alte mărunţişuri gospodăreşti;

– melesteul (mămăligătorul) – un băţ mai lung (50-70 cm), bine rotunjit, cu care se amestecă mămăliga;

– mătura – utilizată pentru curăţenie în casă; se făcea şi din pelin bătrân; măturoiul şi târşul se făceau din nuiele şi se utilizau la făcut curat în curte;

– oala – se făcea din lut, dar şi din tablă zmălţuită etc.; aveau diferite mărimi, una sau două torţi, fiind utilizate pentru gătit mâncare, pentru păstrat sau pus lapte la prins etc.;

– ulcelele erau folosite pe post de căni – pentru apă, lapte, vin, cider etc.; se spune că “flăcăii nu-i bine să mănânce din oală, că le plouă la nuntă”;

– olurile şi urcioarele sunt oale lunguieţe, strâmte la gură, cu sau fără torţi, zmălţuite sau nezmălţuite;

– pâlnia sau tolcerul – de lemn sau de tablă jumălţită, slujeşte la turnat lichidele în alte vase;

– podişorul este un dulap pentru vase şi diferite ingrediente; el este încastrat în perete;

– poliţa este un fel de raft simplu, dintr-o scândură jiluită, sprijinită pe două cuie de lemn, pe care se-aşază diferite vase;

– cada – vas (butoi) de brad ori stejar, înfundat la capăt, strâmt la fund şi larg la gură, în care se pune curitiul la murat;

– raclele, răcliţele – cutii pentru păstrat diferite alimente şi ustensile;

– sacul – se face din cânepă, în el ţinându-se cucuruzul, grâul, făina etc., fiind utilizat şi la transportul grăunţelor la moară; se leagă la gură cu aţă; se crede că, dacă iei aţa sacului de la cineva, aduci şoarecii în casa ta;

– săculeţul – din pânză de cânepă; este utilizat pentru păstrarea făinii cernute, a sării, piperului etc.; se leagă la gură cu aţă sau baiere;

– scaune – din lemn, cu sau fără spătar, cu 3 sau 4 picioare;

– sâta – de păr, de pânză de sârmă, de piele găurită; cu ea se cerne făina; există sâte dese şi sâte rare; se spune că “nu-i bine să te uiţi prin sâtă, că faci urcior la ochi”, iar dac-o pui pe cap, cheleşti;

– blidul – un fel de farfurie adâncă, din lut zmălţuit;

– strecurătoare – un săculeţ sau o pânză mai rară, prin care se strecoară zărul din brânză, dar şi laptele; de formă elipsoidală, din lemn, cu găuri şi cu coadă, este o ustensilă folosită în bucătărie, la strecuratul diferitelor zămuri sau al laptelui; poate fi şi metalică;

– stalajiia – mai multe rafturi suprapuse, pentru vase de bucătărie;

– sucitoarea – un lemn cilindric (maxim 2,5 cm diametru), cu care se întinde aluatul pentru plăcinte sau foile pentru teiţei;

– taljerul – farfurie întinsă, din lut zmălţuit;

– tepşiia – din tablă, în care se aşază colacii, pentru a-i băga în cuptor, se usucă prunele etc.;

– tigaia – din tablă ori tinichea, pentru prăjit carne, carnaţ, clisă etc., sau pentru făcut scoverzi; poate fi cu coadă sau fără, de formă rotundă sau lunguiaţă;

– săcurea – (toporul) pentru tăiat lemne, sfărâmat oase, hăcuit carne etc.; coada toporului se numeşte toporişte; când bate piatră (grindină), săcurea se înfige în pământ, în mijlocul curţii; cu ea se descântă şi de frică şi sperietură;

– techeniaua – asemănătoare covatei, de formă paralelipipedică, din scânduri de brad îmbucate, pentru spălat;

– titeu – topor mai greu, pentru despicat lemnele mai ciotoase;

– straiţa – se face în război, din lână, cu dungi; are baiere, pentru a putea fi purtată în mână sau pe umăr; se foloseşte pentru a transporta mâncare la lucraşi, la drum, sau pentru cumpărături etc.

Aproape toate ustensilele şi uneltele din lemn sunt împistrite sau scrijelite, adică sculptate, iar cele de lut – ornate cu diferite modele, în general geometrice.

*

În bucătăria ţăranului de pe Valea Iadului, “materiile prime” pentru gătit – ca în toate gospodăriile ţărăneşti, de altfel, – le reprezintă făinurile, cărnurile, lactatele, verdeţurile, legumele, fructele etc. şi ingredientele (sare, piper, oţet, zahăr, scorţişoară etc.).

1. Fărina (făina) – de mei, de mălai, de grău, de săcară, de orz.

Fărina de mei se obţinea prin măcinarea meiului, din care se făcea mămăligă. Ea a dispărut odată cu apariţia porumbului.

Fărina de mălai (cucuruz, porumb) se obţinea prin măcinarea grăunţelor, la moară sau în râşniţă. Înainte de a le duce la moară, ele se vântură de pleavă, se curăţă de gozuri, abia apoi fiind duse la măcinat – în saci, în desagi, cu carul sau cu spatele. Pentru măcinat se dădea uium: o baniţă pentru o mnerţă, sau un mnertic pentru o baniţă. Din fărina de cucuruz se face mămăliga, mălaiul (un fel de pâine), ptisat pentru bolfoi, balmoşul (prin fierbere cu smântână) etc.

Fărina de grău era o raritate pe Valea Iadului, aici neexistând terenuri suficiente pentru această cultură. De aceea, ea era şi puţină în gospodărie, fiind folosită mai mult (şi cu măsură) pentru rântaş sau, la sărbătorile mari, pentru pască, colaci, mai rar prăjituri, sau pentru copt pită. Totuşi, aproape fiecare gospodărie îşi cumpăra fărina necesară peste an. Măcinată, fărina era adusă acasă, la fel şi tărâţele, după ce se dădea morarului uiumul.

Fărina de săcară se afla în cantităţi mai mari în gospodăriile localnicilor. Ea era mai neagră şi aluatul făcut din ea nu creştea precum cel din grâu. Din ea se făcea pită, cel mai adesea fiind folosită în amestec cu cea de grău.

Fărina de orz era utilizată, în special, pentru obţinerea mămăligii, chiar dacă nu era aşa de gustoasă.

2. Carnea – de porc, de vită, de pasere, de vânat etc.

Carnea de porc se obţinea de Crăciun, folosindu-se în câşlegile de iarnă. Din porcul sacrificat se făcea carnea, clisa, costiţele, cioantele, carnaţii, colbojii, toba, untura, jumerili etc. Carnea şi clisa, dar şi carnaţul şi cioantele, se puneau în sare, 7-8 zile, apoi se afumau, în pod, legate de scleme.

Carnea de vită (bou, vacă, viţel) se consuma rar pe Valea Iadului, animalele mari nefiind sacrificate decât de nevoie: accidente, boală etc.

Carnea de oaie, de berbec şi de mnel se mânca, în general, primăvara şi toamna. Sacrificaţi mai ales de Paşti, ca şi iezii, de altfel, de la mnei se foloseau şi pielicelele, pentru confecţionarea cujmelor (căciulilor).

Carnea de capră şi de ied era puţină, acestea fiind mai puţin numeroase, iar cea de ţap nu se mânca deloc, fiindcă mirosea urât.

Carnea de pasere, în special de ghină şi pui, era cea mai frecventă pe masa gospodarului, din ea făcându-se levişi, fiind consumată fiartă sau friptă. Existând foarte puţine raţe, gâşte, curci etc. pe Valea Iadului, şi carnea lor era prea puţin cunoscută şi folosită.

Carnea de vânat (ciută, gligan, iepuri, cocoş sălbatic etc.) se utiliza destul de rar şi numai în gospodăriile unde erau vânători şi, ca să fim drepţi, braconieri erau, totuşi, nu puţini pe Valea Iadului.

Peştele – păstrăvul, lipanul, mreana, cleanul şi chiar lostriţa, într-o vreme – se consuma fiert sau, mai des, prăjit, cu mujdei şi mămăligă. El se prindea cu mâna, cu undiţa, cu crâsnicul, cu sacul, cu furchiţa etc.

Racii şi melcii (culbecii) nu aveau mare trecere la ţăranii de pe Valea Iadului.

3. Laptele – de vacă, de oaie etc.

Pentru locuitorii de pe Valea Iadului, laptele a constituit, multă vreme, “materia primă” de bază în prepararea hranei – cel de vacă şi oaie, în primul rând, şi mai puţin cel de capră sau de bivoliţe, care erau în număr extrem de redus.

Laptele dulce de vacă se mânca fiert sau crud, cu mămăligă sau cu mălai. Totodată, din el se obţineau laptele acru, sămătişea, smântâna (groştior), untul, brânza sărată, scoaca (brânza de vaci dulce) etc.

Vaca se mulgea în şuştar şi laptele se trecea prin strecurătoare. Mulsul era practicat, în special, de femei.

Când fată vaca, laptele este gros şi gălbui, iar dacă este fiert, din el se obţine curasta, despre care se spune că, prima, trebuie dată vacii s-o mănânce, în amestec de tărâţe.

Laptele acru de la vaci se făcea în oale de lut şi în ticuri. Se obţinea din lapte dulce fiert, în care se pune “ cuib de lapte acru”, apoi se lasă la loc cu căldură potrivită, să se prindă.

Smântâna (groştioru’) se făcea din lapte dulce, pus în oale cu capace, la prins. După ce se prindea bine, se smântânea, obţinându-se smântâna. Ceea ce rămânea după ce se lua smântâna, se punea la foc mic, pentru a se brânzi. Strecurat prin strecurătoare, se obţinea, pe de-o parte, scoaca (brânza dulce de vaci) şi zărul, care se punea în mâncare la animalele de pe lângă casă (porci, câini, pisici etc.).

Laptele scopt era obţinut din zăr şi scoacă.

Din smântână (groştior) se făcea unt, în vase speciale pentru alesul untului.

Laptele de oi este folosit, în primul rând, pentru obţinerea caşului, a brânzei şi a caşcavalului, a laptelui acru de oaie, şi foarte rar şi puţin se mănâncă fiert cu mămăligă sau mălai.

Oile se mulg în căldare, în strungă la stână, laptele strecurându-se şi punându-se în căldări, unde i se dă cheag pentru a se obţine caşul. Dacă se fierbe şi se pune în ticuri, cu “cuib”, se face lapte acru de oi, în special toamna, putându-se păstra mai multă vreme dacă este depozitat la răcoare.

Brânza de oi se face din caş zvântat, care dospeşte. Când dospeşte, caşul trebuie frământat cu sare, până se face ca un aluat. Acesta este pus în ticuri sau în putini, unde se îndeasă bine, ca să nu rămână nici un loc gol în tic, apoi se pune capacul ori fundul şi se duce la loc rece. Brânza se mai bate şi în beşici sau în burduv de capră.

Zărul de la caş se pune în căldare şi se fierbe, brânzindu-se. Aşa se obţine jintiţa. Dacă se strecoară jintiţa, se obţine urda dulce. Ea se bate în ticuri şi se păstrează ca brânza de oi.

Laptele de capră şi bivoliţă se mânca numai fiert.

4. Legume, verdeţuri, fructe – cultivate sau culese din câmp

Hiribili (cartofii) se semănau, până de curând, numai în cuiburi, ei constituind, de la apariţie (hiribe noi), principala materie pentru tot soiul de zamă, fiind utilizaţi şi fierţi, cu brânză, copţi în ler sau în spuză (zămnată) sau fripţi felii pe cândalău.

Curitiul (varza) se pregăteşte verde, fiert sau murat. Atât varza crudă, cât şi cea murată se folosesc la zamă, dar, mai ales, pentru bolfoi (sarmale), cu carne, jumerii de clisă sau afumătură, în amestec cu ptisat sau cu orez. Moarea se folosea în loc de borş, pentru a acri zama, sau se mânca cu mămăligă.

Păsula (fasolea) se seamănă în cuiburi, pe marginea lanurilor de mălai. Se consumă crudă sau păstăi uscate, dar şi cu hospa (tot uscată), în diferite tipuri de zamă, dar şi scăzută.

Mazărea şi lintea se cultivau foarte puţin pe Valea Iadului, la fel şi bobul, de altfel.

Ceapa (sau “clisa de post”) se seamănă în straturi, mai puţin din sămânţă şi mai ales din arpagic. Ceapa se consumă verde, dar şi uscată, peste an, după ce-a fost scoasă, uscată şi împletită în cununi. Ea este utilizată aproape la toate mâncărurile. De asemenea, fumul de coji de ceapă este bun pentru tratarea guturaiului, iar ceapa coaptă în foc coace buboii. Din coji de ceapă se obţin şi coloranţi.

Aiul (usturoiul) se înmulţeşte prin “căţei” şi se seamănă tot în straturi. Şi el se face “cununi” pentru păstrare. Se consumă verde, dar se foloseşte şi în mâncăruri. De asemenea, când se pisează cu sare, se obţine mujdiiul, pentru fripturi, dar şi pentru peşte prăjit. În credinţele populare, alungă strigoii, de aceea se freacă, cu el, în preajma lui Sf. Andrei, clanţele, ţâţânele, coarnele vitelor, meliţa, ferestrele etc. Este bun şi pentru răceală, ca şi pentru alte boli, inclusiv de piele.

Leurda este usturoiul sălbatec; creşte doar în anumite locuri, la munte, culegându-se primăvara şi se face mujdei; se mânca mai ales cu mămăligă.

Ştevia creşte în locuri grase, fiind utilizată (frunza) la sarmale (bolfoi), dar şi în zamă.

Urzicile erau folosite (frunza crudă) primăvara, pentru zamă.

Morcovii, sămănaţi în grădină, în straturi, se foloseau la levişi şi alte mâncăruri, inclusiv cruzi.

Petrinjelul – rădăcinele şi frunzele (verzi sau uscate) se pun în mâncare, pentru gust.

Morareul (mărarul) se pune în mâncăruri şi murături.

De la chimion (chimin) se foloseau seminţele, pentru zamă, dar şi pentru ceaiuri sau în pălincă.

Susaiul se culegea de pe ogor, tulpina (hulujul) lui fraged mâncându-se cu sare şi mămăligă.

Din lobodă (de grădină) se făcea zamă, la fel şi din macrici (macriş) şi spanac.

Caralabele (guliile) se mâncau crude, cu sare şi mămăligă, ca şi ridichile de lună.

Porodicile (pătlăgele roşii) se mănâncă coapte, cu sare, sau în salată, cu ulei, ceapă, castraveţi şi oţet. Sunt folosite şi pentru obţinerea bulionului sau, cele verzi, toamna, se pun la murat (gogonele).

Pepenii (castraveţii) se seamănă în cuiburi, consumându-se verzi sau muraţi.

Berbiniţa şi ludaia se cultivă pentru sămânţa lor, din care se făcea ulei, dar şi pentru mâncare, în special pentru porci.

Tipărcili (ardeii) iuţi şi graşi se folosesc la zamă, cruzi ori copţi, umpluţi sau fierţi.

Dintre fructe, ţăranii de pe Valea Iadului întrebuinţau la hrana lor merele, perele, prunele, cireşele (sălbatece), nucile, în special în formă crudă. Totuşi, mere se puneau şi la murat (mere murate), altele se uscau felii pentru iarnă, iar prunele se uscau în cuptor, sau se fierbeau şi mâncau sub formă de zamă. Din ele se face şi pălincă, ca şi din porumb, grâu şi secară, de altfel.

Fructele necultivate se recoltau pentru a fi consumate crude sau în siropuri, ceaiuri etc., ori pentru a fi vândute: mure, zmneură, frăguţe, afine, mălaiul caprei, coarne, porumbele, căcădâri (măcieşe), alune etc.

Bureţii erau şi ei recoltaţi pentru consum sau pentru vânzare: gălbiorii, păstrăvii, ghebele, copitele, bureţii negri, oienele, bureţii usturoi, pitoancele etc. Se mâncau în ciorbe, scăzuţi sau prăjiţi pe cândalău, cu brânză etc.

5. Ingredientele şi alte materiale pentru gătitul mâncării se cumpărau, în general, de la târguri (Bratca, Vad, Borod, Binş, Fechetău, Hodin): sare, chiper (piper), oţăt, rişcaş (orez), cuişoare, scorţişoare, ceară, foi de dafin, ţucur (zahăr), mniere (de albine), stafide, tiparcă (boia de ardei) etc.

Din toate aceste “materii prime”, datorită ingeniozităţii şi inventivităţii sale, dar şi necesităţilor cotidiene, gospodina de pe Valea Iadului realiza o suită de mâncăruri extrem de gustoase, dar şi de hrănitoare. Nici mâncarea de post nu era mai prejos.

6. Băuturile oamenilor de pe Valea Iadului erau, în special, pălinca, ciderul, mai rar vinul, berea, tescovina şi drojdia. Ei se cinsteau mai ales de sărbători, ori la evenimente deosebite: nunţi, botezuri, înmormântări.

*

Cu toată “bogăţia” bucătăriei sale, ţăranul de pe Valea Iadului nu este un gurmand. El se mulţumeşte, în general, cu ce are, adaptându-şi nevoile la “oferta” naturii în care trăieşte. Mănâncă ce i se dă, ce-i găteşte gospodina, nevasta, întinzându-se la cumpărături cât îi este plapuma. Ţine cu sfinţenie posturile, aşa că nu mănâncă de dulce decât circa 90 de zile pe an. Posturile se ţin cu mămăligă, fasole, varză, cartofi, dar şi cu ceapă, usturoi, mere, pere şi prune uscate. Mâncarea de dulce, pe lângă lactate, ouă, clisă, includea zama (de hiribi, păsulă, curiti etc.), uneori cu carne sau ciolane afumate, friptura, carnaţul, colbozul, bolfoii (sarmalele) etc.

În zilele lungi, de vară, aflat la muncă, ţăranul de pe Valea Iadului mânca de vreo patru ori pe zi. Mai bine zis, el prânzea, mnezăza, ujina şi cina, aşadar nu lua mese copioase, ci-şi astâmpăra foamea. De pe la Sâmedriu până la Sânjeorj, el doar prânzea, mnezăza şi cina, sau numai prânzea şi cina. Demâncarea se pregătea pentru amiază de dimineaţa, iar pentru cină (pentru sară) – de la toacă în sus. Când şi gospodina pleca la muncă, ea gătea dimineaţa pentru toată ziua, iar când avea lucrători la coasă, sau la alte munci, rămânea acasă şi gătea, trimiţând mâncarea la vreme pentru toate momentele zilei.

Exceptând aceste mese obişnuite, pentru el sau pentru lucraşii săi, ţăranul de pe Valea Iadului mai avea (ţinea) alte câteva mese speciale, prilejuite de primirea unor oaspeţi sau de evenimente deosebite din viaţa familiei sau a comunităţii: masa oaspeţilor, masa de după botez, masa ursitoarelor, masa hididişilor, masa popii la maslu sau ajunuri, mesele de Moşi, masa peţitorilor, masa de încredinţare (logodnă), masa mare (la cununie), masa chemătorilor şi a druştelor (domnişoare de onoare), masa socrilor, masa socăciţelor (bucătăreselor), mese de sfinţire, mese la hramuri, mese la morţi şi după morţi (praznice) etc.

Masa oaspeţilor se pregăteşte în odaia cea curată; pe masă se pun faţă nouă, blide şi taljere bune, furculiţe şi linguri de metal. Se oferă un pahar sau două de pălincă, zamă cu afumătură, friptură, o cană sau două de vin sau cidru, iar dacă nu – apă rece de izvor din cofă. Masa este pregătită de gospodina casei, care-i şi serveşte pe oaspeţi. Ea, spre deosebire de gospodar, nu stă la masă. Acesta, însă, se pune la masă cu ei şi-i ţine de vorbă sau le ascultă povestirile.

Masa preotului la maslu şi ajunuri se organizează pentru sfinţirea unei case noi sau când în casă este un bolnav grav. Pentru situaţia din urmă se ţin rugăciuni cu trei preoţi, în zile de post. Gospodina pregăteşte pentru aceştia mâncare de post şi orânduieşte masa ca pentru oaspeţi. Nu lipseşte pălinca şi vinul.

Praznicele, mesele la morţi şi după morţi, se fac după îngroparea mortului, apoi la 3, la 9, la 40 de zile, la 6 luni şi un an, în fine, dacă se poate, în fiecare an de ziua când a murit. Cu acest prilej, se fac şi pomeni (vase de porţolan, cofe, colaci etc.) – atât preotului şi ajutoarelor sale, cât şi vecinilor săraci.

O masă aparte este cea a mortului. Aceasta se face în camera în care a zăcut sau s-a stins şi ţine trei zile după înmormântare. Pe patul acestuia se pun o lumânare aprinsă, un blid cu bucatele care i-au plăcut cel mai mult şi un pahar cu vin. Sufletul mortului, mai venind pe la casa unde a trăit, se ospătează din cele ce i s-au rânduit şi după trei zile nu se mai întoarce.

Tot o masă deosebită este cea a ursitoarelor, care se face sub icoane, când gospodina se pregăteşte să nască. Ea se compune dintr-o cană cu vin, trei pâinicele, tămâie, miere ori ţucur (zahăr), acoperite cu o ştergură curată şi frumos lucrată, lângă care stau trei lumânări de ceară. Când femeia a născut, ursitoarele vin noaptea, sorocesc viitorul pruncului, se ospătează din cele de pe masă şi, apoi, pleacă. Ceea ce rămâne de la ursitoare este dăruit moaşei (femeii care a moşit pruncul).

La “mesele speciale” ale familiei nu iau parte copiii.

După al doilea război mondial, parte dintre aceste mese au dispărut, iar altele au resimţit mutaţii deosebit de mari. Ca şi gospodăria ţărănească, de altfel, care s-a modernizat, ea păstrând, azi, urme insignifiante din modelul care a fiinţat veacuri, dacă nu milenii.

Ciclul familial<!–[if supportFields]&gt;tc "Ciclul familial"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Naşterea. În timpul sarcinii, femeia trebuie să se ferească să privească focul, pentru că altfel copilul va avea pete roşii, să nu se uite la mort, căci copilul va fi mut sau va avea pete galbene, să nu privească oameni cu defecte sau urâţi (pociţ), fiindcă aceste caracteristici se pot transfera copilului, să nu mănânce poame îngemănate, decât dacă vrea să dea naştere la gemeni, să nu mănânce poame crude, căci va naşte înainte de vreme, să nu dea cu piciorul în pisică sau în câine, altminteri copilul va avea „boală cânească”, să nu iasă noaptea din casă, să nu treacă prin locuri necurate ş.a.m.d. Pentru a fi ferită de rele, femeia însărcinată purta cu ea tămâie, grâu sau altoi uscat.

La naştere asista numai moaşa, ajutată de femeile din casă. Cu cât femeia a umblat mai mult şi a lucrat mai mult şi mai greu, se credea că va naşte mai uşor. Dacă se chinuia la naştere, moaşa o punea cu picioarele în apă caldă, îi făcea frecţie pe burtă şi pe şale; se trăgea cu puşca, ca să se sperie cilediul şi să iasă din pântecul mamei.

După naştere, copilul trebuia scăldat. Apa în care se făcea prima scaldă era cu mare grijă aleasă, de la izvor, “neîncepută”, de aceasta atârnând, în bună parte, fericirea şi liniştea omului în tot cursul vieţii. Baia se făcea într-o ciupă nouă de lemn, în care se punea apa aleasă, rece, şi apă sfinţită cu busuioc, dar şi alte plante (nelipsită era sunătoarea), ca măsuri profilactice, dar şi un ban de argint, pentru a aduce bogăţie noului membru al comunităţii.

Un obicei pierdut este „vânzarea copilului”. Practica se întâlnea la copiii bolnăvicioşi, care erau „vânduţi”, în schimbul a 2-3 lei, unei familii care avusese noroc la copii. După ce se credea că pericolul trecuse, copiii reveneau la familiile lor, şi li se spunea pe alt nume decât cel de botez.

Înţărcarea copilului, după cel puţin şase luni, putea începe în orice zi, în afara celor de post.

Nunta tradiţională, pe Valea Iadului, urmărea scenariul general al ariei geografice crişene, un ceremonial precis, iniţiatic, de integrare a tinerilor căsătoriţi în rânduielile sociale bine definite ale satului. În prezent, nunta pe Valea Iadului, ca şi în întreg Bihorul, şi-a mutat accentul de pe ritual pe material. Scopul nunţilor de azi este unul pecuniar, economic. Din schema ceremonialului tradiţional, se mai păstrează, pe alocuri, peţitul, rareori iertăciunea miresei, totdeauna cununia religioasă şi ospăţul. Durata nunţii este, în consecinţă, mult redusă. Pregătirea nunţii demarează, de obicei, cu două săptămâni înainte, când se lansează invitaţia de a participa la ceremonialul religios şi la ospăţ, prin doi-trei feciori care umblă din poartă în poartă, servind invitaţii cu un pahar de pălincă, pentru fericirea mirilor.Ca semne distinctive, chemătorii aveau peste haine, de la umăr la brâu, “prime” cu tricolorul românesc şi o “bâtă” împodobită. În trecut, ei se îmbrăcau în costum popular, cu cămaşă şi gaci, astăzi, se foloseşte un costum negru cu cămaşă albă şi pălărie cu pană de păun.

Peţitul este scena de deschidere a nunţii şi este condusă de un grăitor, care vorbeşte în numele mirelui şi a familiei sale. Are loc o “târguială” între grăitor şi familia fetei, reprezentată uneori de un al doilea grăitor, “târguială” care şi-a pierdut iremediabil semnificaţiile tradiţionale. Îmbrăcarea miresii în oglindă se mai păstrează doar incidental, acolo unde sunt mai mulţi bătrâni în gospodărie. Dacă azi se îmbracă rochia albă de mireasă, în trecut se îmbrăca ponioarcă albă şi poale albe ţesute în casă şi brodate; în faţă se încingea zadia, peste ponioarcă se lua un labreu (lecreu), având aplicate pe el ţintele, iar, în picioare, mireasa purta ţâpele sau cizme negre.

După gătire, alaiul se deplasează la biserică, un alai deschis de mireasa, la braţ cu nănaşul (nănaşii), şi de mire, la braţ cu nănaşa (nănaşele), urmat de socri, rudenii apropiate, băieţi şi fete de onoare (tot mai rar) şi invitaţi. Spre seară, se organizează ceea ce a devenit miezul nunţii moderne, petrecerea de nuntă. După servirea câtorva feluri de mâncare, la o oră sau două după pragul dintre zile, tot grăitorului – adevărat moderator de spectacol de televiziune – îi revine sarcina de a anunţa participanţii că a venit vremea să cinstească tânăra familie cu bani – rareori cadouri -, pentru a le facilita prin darul lor bănesc constituirea unei gospodării proprii. Tot în scopul obţinerii unor avantaje materiale, se organiza şi “dansul miresei”.

Petrecerea se termină spre dimineaţă şi, odată cu ea, nunta modernă. Naşii, în general, care nu şi-au pierdut încă de tot pe Valea Iadului rolul de “părinţi adoptivi”, sunt cei care rămân cu mirii, numără banii adunaţi şi notează, spre ştiinţa tinerei familii, cine cu cât a cinstit, pentru că darul acesta bănesc se constituie ca datorie de onoare şi trebuie întors celor care l-au făcut.

Nunta se organizează la cele două cămine culturale din comună, la restaurantele din zonă, uneori în corturi construite special pentru nuntă, care vor fi demontate ulterior. La petrecerea de nuntă se servesc din belşug băuturi alcoolice, pălincă (produsă în gospodării locale), vin (procurat din zonele viticole ale judeţului) şi bere (cumpărată de la magazin). Mai multe feluri de mâncare, pregătite în gospodăriile familiilor care organizează nunta, cu ajutorul unei femei localnice, specializate în bucate pentru nuntă, inundă mesele după o succesiune clară. Nu lipsesc niciodată leveşe (supă de găină), sarmalele şi friptura. Un obicei mai nou constă în furatul pantofului miresei (înlocuind furatul miresii propriu-zis).

Totuşi, din schema tradiţională a nunţii, se mai poate încă nota un aspect. Un inventar al nunţilor organizate pe teritoriul comunei Bulz în anii 2001-2003, arată că, în 90% din cazuri, la petrecerea de nuntă s-a cântat live muzică populară, de către hididişi din zonă. Sunt preferaţi hididişii din satele de pe Crişul Repede, atunci când cei trei-patru hididişi locali nu sunt disponibili sau când părţile nu ajung la o înţelegere, pentru că “la noi se joacă ca pân’ Bratca”, nu ca prin “părţile Vidicului”. Întrebând tineri necăsătoriţi între 18 şi 25 de ani din localitatea Remeţi dacă, la nunta lor, şi-ar invita hididişi, formaţii specializate de muzică de petrecere sau ar folosi un computer, casetofon sau CD-player, majoritatea covârşitoare au optat pentru ultimele două variante.

Hididişii sunt susţinuţi, la nuntă, de “descântecele” sau “zâuiturile” nuntaşilor. Cu diferite ocazii, la jocurile care se organizează de varii sărbători, cei care descântă sunt bărbaţii, însă, la nuntă, acest rol este preluat de femei, în special cele bătrâne.

Zâuiturile sunt o specie a poeziei populare, compuse din 2-(3)-4-6 versuri, exprimate în ritmul muzicii, pe ton cântat, cu final onomatopeic, de genul “U-iu-iu-iu!”. Multe dintre ele sunt vechi, transmise din generaţie în generaţie, şi se rosteau în momente precise ale ceremonialului nunţii, altele sunt improvizaţii, funcţie de împrejurări concrete. Zâuiturile aparţin fie sărbătorescului, marcând evenimentul nunţii laudativ (“Nuntă d-asta n-am văzut/ Dă când mama m-o făcut”), fie au tentă satirică, de cele mai multe ori ridiculizând şi persiflând situaţii sau indivizi, de la un moment dat renunţându-se la orice “perdea”, având rolul de a binedispune şi înveseli nuntaşii, de a dezmorţi atmosfera (“Tacă-ţi gura spălătură/ C-aşe-ţi umblă limba-n gură/ C-ai beut fără măsură”). Cum o zâuitură cu adresă precisă necesită un răspuns, se crează două tabere de zâuitoare, de obicei una din partea neamurilor mirelui, iar cealaltă din partea neamurilor miresei, care se întrec în memorie şi măiestrie de a improviza.

Moartea nu vine, paradoxal, pe neaşteptate, pe Valea Iadului. În concepţia bulzanilor, a remeţenilor – concepţie generală, de fapt, la ţăranul român – există o serie de mesageri şi prevestiri funeste: cântecul unei buhe, căderea unei stele, visurile rele, spargerea “din senin” a unui talger sau a unei oglinzi ş.a. Identificarea muribundului (când acesta este bolnav grav) e mai dificilă, dar descifrarea atentă a semnelor prevestitoare de moarte de către muribund sau de rudele apropiate ale acestuia pot deturna mersul implacabil al evenimentelor.

În consecinţă, se încearcă amânarea morţii prin leacuri băbeşti şi descântece, dar şi prin rugăciune. Se ţin posturi şi slujbe la biserică sau chiar maslu. Dacă mesagerul funerar era găina care cântase cocoşeşte, se băga găina cu spatele în casă, iar dacă aceasta se învârtea ca să iasă, însemna că moartea fusese alungată; în schimb, dacă găina ieşea din casă cu capul înainte, se zicea că rămăsese moartea în casă; găina era sacrificată în acest caz, ca o ultimă încercare de a amâna moartea.

Dar şi boala grea, care ţintuie bolnavul (de obicei, un bătrân) la pat este tot un mesager funest. În cazul în care boala este considerată incurabilă şi moartea sigură, familia încearcă diferite formule de uşurare a morţii. Una dintre acestea este cererea iertării de la cei cu care muribundul avusese discordii sau neînţelegeri, dar şi de la rude, prieteni, consăteni. Pe Valea Iadului se crede că, atunci când moartea este adusă de o boală grea, iar bolnavul muribund se chinuie, uşurarea morţii nu poate fi adusă decât prin cererea iertării. Preotul are un rol important în realizarea împărtăşaniei şi prin iertăciunea pe care o cere în numele defunctului. Spovedania, cuminecarea, maslu, dezlegarea, rugăciunile la biserică, posturile, iar apoi urmarea întru tocmai a normelor de înmormântare, toate concură, în concepţia ţăranului de pe Valea Iadului, la uşurarea morţii, dar şi la prevenirea transformării mortului în strâgoi.

La moartea unui om, o rudă care locuise în aceeaşi casă cu mortul sau, mai nou, un “profesionist”, trebuie să împlinească o scaldă rituală a mortului, ca un prim pas în pregătirea acestuia pentru cea din urmă călătorie. Mortul se spală azi pe podea sau pe o scândură, în casă, cu o cârpă udă sau turnându-se apă rece, „neîncepută”, cu cana. Uneori, în apă se adăugau diverse plante cu miros puternic, ca menta, călapărul sau busuiocul. Apa rămasă după scalda rituală se zvârlea sub gard, să nu calce nimeni în ea, cana de lut folosită la turnarea apei deasupra mortului se spărgea şi se îngropa, iar cârpa se arunca unde să nu fie atinsă de nimeni.

În sicriu, alături de mort se pun diferite obiecte – dintre cele dragi în timpul vieţii, dar şi dintre cele necesare – şi câţiva bănuţi, pentru “a avea pe lumea ailaltă”.

O altă etapă în pregătirea înmormântării era execuţia unei lumânări de dimensiunea mortului. Lumânarea era făcută din ceară răsucită în jurul unui fir central, cu care s-a măsurat mortul, şi care devenea fitil. Aceasta se aprindea imediat după încheierea scălzii şi urma să ardă tot timpul, uneori numai cât mortul era în casă, alteori până mortul era acoperit cu pământ. Lumânarea se păstra şi după evenimentul îngropării şi se aprindea la pomeniri.

Odată cu luarea măsurilor mortului pentru execuţia lumânării, se luau măsurile şi pentru groapă şi copârşeu (sicriu).

Până la îngroparea mortului, acesta nu era lăsat nici o clipă singur. Lângă el puteau sta rude apropiate sau mai îndepărtate, prieteni şi cunoştinţe, fără restricţie. Această ultimă întâlnire cu mortul se cheamă priveghi sau paza mortului şi durează de obicei trei zile şi trei nopţi, atâta timp cât e mortul în casă. Bărbaţii vin la priveghi cu o lumânare, pe care o ţin aprinsă, iar femeile cu făină, ouă, carne, coparticipând cu produse la festinul funerar şi la ajutorarea familiei mortului. La priveghi, se servea pălincă, eventual de mâncare (gustări, pâine cu brânză şi clisă, rar cozonac, sarmale, tocană, zamă).

În prima dimineaţă de după moarte, se cânta Hora mortului. Ea se putea repeta şi la prânz şi la amiază. Hora mortului – denumită şi Hora zorilor – era cântată de 5-6 femei specializate în astfel de ocazii, la căpătâiul mortului, alteori la colţurile casei celui decedat.

După trei zile de priveghi, mortul era condus pe ultimul drum. În satele Bulz şi Munteni, familia îşi înmormântează morţii în ograda proprie, doar în satul Remeţi existând cimitire (două la număr). După scoaterea mortului din casă, se trântesc uşile (de trei ori), se răstoarnă lucrurile prin casă (patul mortului, de exemplu) sau se întoarce un scaun cu picioarele în sus. După trecerea pragului, se dau pomene, se cântă cântece de jale, se boceşte.

Urmează slujba creştinească, după care, în localitatea Remeţi, mortul este dus la cimitir într-un car tras de boi, iar în Bulz şi Munteni, coşciugul este purtat pe umeri la groapa din fundul curţii. Până la cimitir, în Remeţi, se fac mai multe opriri (vămi), în timpul cărora preotul citeşte evanghelia. După aşezarea sicriului în groapă, preotul, iar apoi rudeniile, aruncă un pumn de ţărână peste acesta, ca semn al despărţirii de mort.

Obiceiuri şi tradiţii sărbătoreşti<!–[if supportFields]&gt;tc "Obiceiuri şi tradiţii sărbătoreşti"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Obiceiurile şi tradiţiile prilejuite de Sărbătorile de Iarnă (Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza) pe Valea Iadului sunt cam sărace, în contemporaneitate. Altădată, ca în întregul Bihor, ele ofereau un spectacol de proporţii, la realizarea căruia îşi dădeau concursul poezia, muzica, dansul, reprezentările plastice, gestica etc., componentele acestui sincretism condiţionându-se şi influenţându-se reciproc. Colinda, instrumentele muzicale (doba, hidede, fluierul, cimpoiul, buhaiul etc.), dansurile, măştile, travestiurile formau împreună un ansamblu, o unitate inseparabilă, contribuind la realizarea completă a mesajului comunicării.

Corinda de Crăciun se porneşte de la cătunele mai îndepărtate, acoperind, din casă în casă, pe parcursul a două zile (Noaptea de Ajun, dimineaţa şi seara de Crăciun), o zonă bine definită. Pe drum, se bate duba (doba) şi se rostesc strigături specifice. La intrarea în curţi, melodia de marş, duba şi strigăturile sunt înlocuite de colinda de primire în casă (Sculaţi gazde nu durmiţi/Vremea e să vă treziţi). Încă două-trei colinzi, jocul cu femeile din casă, apoi este cerută cinstea. După cel de-al doilea război mondial, în locul cinstei cu colaci, vin, pălincă, sau în paralel cu aceasta, s-a introdus cinstirea cu bani. Seara de Crăciun se organizează joc la Căminul cultural (în trecut la o gazdă, un localnic mai înstărit).

Pentru praznicul Crăciunului, fiecare familie se pregăteşte în mod special: se taie porcul, se face curăţenie generală, se coc colacii, se primenesc hainele etc. În ajunul marii sărbători se fac ultimele pregătiri şi sunt aşteptaţi corindătorii, stelarii, irozii etc. Cu corinda mergeau oameni de toate vârstele, cu Steaua umblau copiii, Irozii erau apanajul adolescenţilor şi feciorilor, pentru ca Viclaimul şi Turca (Capra) să aducă în prim-plan imaginea teatrală prin excelenţă. După al doilea război mondial, Irozii, Viclaimul (Vifleimul) şi Turca (Capra) au dispărut, astăzi doar câţiva bătrâni mai amintindu-şi de aceste obiceiuri. Parte, totuşi, din elementele lor au fost preluate de corindători, care utilizează şi măşti, şi instrumente muzicale, prezentând şi câteva scene cu valoare simbolică amintind moartea şi învierea naturii. Stelarii, la rândul lor, au preluat scene mai ales din Viclaim, dar şi din alte forme de corindat.

După informaţiile lui Ioan Toda (Primaru’ Bătrân), în 1970, cu Turca sau Capra (el ne spunea: “cei din Bulz zâc Turcî, noi – remeţienii, n.n. – îi zîcem Caprî”) umbla un grup de feciori neînsuraţi, mai petrecăreţi, şi un “birău” sau “grăitor”, care era conducătorul. Turca apărea sub forma unei măşti cu caracter compozit, foarte viu împodobită, cu cap de lemn acoperit cu blană de oaie sau de alt animal, cu coarne de vită sau de berbec, de care atârnau prime (panglici) şi clopoţei, având “maxilarul inferior” mobil (“clămpăne după dubă”). Această mască avea câteva caracteristici de reprezentare a caprei, dar, la fel de bine, ar fi putut să semnifice orice. Corpul turcii era acoperit cu o pânză roşie, sau un fel de bituşi (bituşă) realizată din tot soiul de petice, lungă şi largă, de care erau agăţate fâşii de hârtie creponată colorate. Turca era un personaj cu rol mut, muţenie compensată însă prin dans şi pantomimă, deosebit de expresive, cât şi prin situaţiile conflictuale în care era pusă (cu corindătorii şi cu spectatorii), în timpul deplasării “de la o casă la alta”, ea ciondănindu-se cu “colegii”, speriind copiii, ciupind, de fund, fetele etc.

Alte “personaje” erau “birăul” (grăitorul), “casierul”, “caii”, “crâjmarul”, “jindarii”, “dobaşii”, “hididişii”, corindătorii (cei care cântau) etc. Aceste personaje aveau sarcini precise: “birăul” era conducătorul cetei, rostea oraţiile, primea darurile; “casierul” încasa banii, “crâjmarul” aduna băutura, “caii” cărau colacii, “jindarii” păzeau turca şi asigurau ordinea etc.

În timpul deplasării alaiului, capra era “împuşcată”, blestemată sau cădea la pământ, era descântată, i se cânta ca la mort, “învia” şi pornea din nou la drum, clămpănind din “maxilarul inferior”, zornăindu-şi clopoţeii şi dansând. Tot în acest interval al deplasării, se cântau cântece de petrecere şi veselie, cu accente licenţioase.

Înainte de a intra în casă (“spectacolul” putea avea loc şi în ogradă, în faţa casei), turca făcea “inspecţia” gopspodăriei, apoi, după intrare, se aşeza în mijlocul odăii, clămpănind ritmic, în vreme ce ceata de corindători interpreta câteva corinde. Urma dansul turcii, apoi oraţia de mulţumire pentru daruri, în special pentru colaci şi băutură, dar şi pentru bani, uneori de un umor sănătos şi molipsitor, creator de bună dispoziţie, de veselie generală.

După aceste secvenţe, urmează dansul cu fetele sau femeile din casă şi, în fine, invitaţia la “nunta turcii”, care va avea loc în primele trei zile ale Anului Nou la “crâjma lu’ (numele)” sau “la casa lu’ (numele)”. Aici, sărbătoarea se repetă: corinde, oraţii, dansul turcii, moartea turcii, dezbrăcarea măştii, petrecerea propriu-zisă de Anul Nou.

Viclaimul era tot un corind-spectacol, cu caracter mai mult religios. Ceata de corindători era compusă din “grăitor”, cei trei crai de la Răsărit, pruncul Iisus, Iosif, Maria, muzicanţi, Îngerul Vestitor, păstori, “casier” etc. Cei trei crai erau îmbrăcaţi mai nialcoş, mai strălucitor, în alb – Îngerul, iar ceilalţi purtau costume populare peste care se încingeau prime tricolore. Din recuzită nu lipsea “grajdul” în miniatură al Naşterii Domnului. Ca scene şi conţinut, Viclaimul seamănă mult cu Steaua.

Irozii seamănă şi ei cu Steaua, doar că feciorii-corindători sunt însoţiţi şi de muzicanţi, după cântece şi corinzi ei luând fetele la joc.

Cu Steaua umblă mai mult şcolarii, “sceneta” având în centrul tematicii sale religioase drumul magilor în căutarea Noului Născut, al lui Mesia. Pe Valea Iadului, stelarii se constituie în grupuri de 5-6 copii – grăitor, Irod, Înger, Voltezar, Melchior, Gaşpar, uneori şi un “ciobănaş” sau “pitic”. Ei sunt îmbrăcaţi cu cămăşi albe – de cânepă sau in -, fiind încinşi peste umeri şi brâu cu prime tricolore. Pe cap poartă comănac, lucrat din carton viu ornat cu hârtie creponată de varii culori. Sunt prezente dialogurile între Înger şi Craii de la Răsărit, dar şi cu Irod. Cântecele de stea încep cu Naşterea, apoi se cântă, în special, Trei Crai de la Răsărit, Steaua sus răsare, Trei păstori, Răsărit-o răsărit, Cântecul lui Adam, Viflaime, Viflaime, Sara Crăciunului nost, Noi umblăm a corinda, Mergând Iosif şi Maria, Colo sus, colo mai sus etc. În final, este adus un elogiu gazdei şi se primesc daruri sau bani, pe care-i adună conducătorul trupei – “grăitorul”. Mai nou, după 1950, în “repertoriul” stelarilor au intrat şi câteva corinde, dar şi oraţii şi “alduiri” ironic-umoristice, de la Irozi, Viclaim etc.

De remarcat că umblatul cu Viclaimul se practica în Bulz şi Remeţi-Poiana, iar în Remeţi-centru – sub influenţa preotului, desigur, – copiii umblau cu Steaua.

Tot Primaru’ Bătrân (Toda Ioan, n. 1889), ne-a oferit, în 1970 şi 1974, câteva informaţii şi despre cel mai important obicei de Anul Nou – Verjelu (Vergelul), specific altădată localităţilor de pe cursul superior al Crişului Repede. El era organizat de feciori, care-şi alegeau “birăul” – conducătorul grupului. Acesta alegea, la rândul său, locul unde se va desfăşura ceremonia şi invita, la verjel, fetele de măritat din sat. Ca elemente de recuzită se foloseau verjele de la războiul de ţesut, o postavă, două taljere şi un lipideu de cânepă (cearşaf).

Actanţii Verjelului aduc în seara de ajun a Anului Nou câte un inel, cu un semn distinct; fetele se îngrijesc de mâncare, iar feciorii aduc băutura şi angajează muzicanţii. Desfăşurarea obiceiului cuprinde o scurtă petrecere generală, o parte ceremonială, în care se aleg perechile, şi petrecerea perechilor.

Spectacolul propriu-zis îl reprezintă alegerea perechilor: “birăul”, acoperit cu lipideu, pune inelele în taljere sub postavă, le amestecă cu ajutorul verjelelor, în vreme ce se cântă un cântec specific, legat de ceremonial, apoi le scoate – din taljere -, fără să le aleagă, pe rând, câte unul, formând perechile. De obicei, însă, “birăul” potriveşte el însuşi perechile, după dorinţele participanţilor. Perechile astfel formate vor petrece toată noaptea de Anul Nou împreună. În prima zi a Anului Nou, relaţia convenţională de natură ritual-ceremonială a perechilor încetează. Totuşi, unele dintre aceste perechi se vor căsători în perioada următoare a câjlejilor.

Dacă între cele două războaie mondiale acest obicei era o practică ceremonială specifică satelor de pe Valea Iadului, imediat după aceea a căpătat doar sensul de petrecere, după 1950 dispărând sau fiind înglobată în “jocurile” de la claca de tors, clacă abandonată total de locuitorii Văii Iadului pe la 1970.

Alte obiceiuri de Anul Nou sunt umblatul cu Plugul, cu Buhaiul şi cu Pluguşorul. Ultimele două obiceiuri sunt practicate de copii, iar cu Plugul, în vremuri mai vechi, umblau feciorii. Din recuzita Plugului făcea parte însăşi unealta folosită la arat, sau una realizată din lemn uşor, împodobită cu “prime” de hârtie, clopoţei şi şterguri. Buhaiul era construit dintr-o cofă căreia i se scotea fundul, în locul ei întinzându-se şi legându-se bine o bucată de piele de capră sau vită, prin mijlocul căreia se scotea afară o “şuviţă” de coadă de cal. Aceasta, frecată cu degetele umezite, prin alunecare pe aproape toată lungimea, crea o “muzică” penetrantă, amplificată de interiorul cofei. Oraţiile sunt arhicunoscute, ele fiind variante insignifiante ale mitului fertilităţii.

Un obicei mai nou, de Anul Nou, este Sorcova, care preia elementele arhicunoscute, din tot spaţiul românesc.

De Bobotează, dincolo de Iordan, cea mai importantă manifestare era umblatul cu Ţuraleisa (Chiraleisa). Ea era practitată de copii şi este o variantă nesemnificativă a Chiraleisei clasice, prezentă pe întreg teritoriul Bihorului.

Tot de Bobotează, în ajun, fetele postesc şi-şi pun, seara, busuioc sub pernă, având credinţa că noaptea o să-şi viseze hărăzitul, cel cu care se vor mărita.

De Stretenie (2 februarie), se spune că, dacă este pod de gheaţă peste Criş, atunci primăvara e aproape; dacă nu, atunci va fi încă multă vreme frig, viscol şi ger. De asemenea, dacă picură streşinile, se spune că vremea de peste an nu va fi prea bună, iar dacă este senin şi nu plouă sau ninge, atunci anul va fi frumos şi bogat.

Bunavestire este legată de cântecul cucului. Cine-l ascultă, poate afla câţi ani mai are de trăit, numărând de câte ori cântă. În acelaşi timp, este bine să ai bani în buzunar când cântă cucul, ca să ai un an îmbelşugat. Se spune că, dacă omori un cuc, ţi se usucă mâna.

La Sântoader se fierbea grâu cu miere sau zahăr şi se împărţea şi vecinilor. Fetelor li se tăiau şuviţe din păr, care erau duse şi puse în sălcii, ca să le crească părul frumos şi bogat.

De Sângeorz (Sânjorj) se băgau slugile, în general copii şi tineri de oameni săraci. Simbria era stabilită în haine şi încălţăminte, hrană şi produse agricole, mai rar în bani. Tot în această zi, se udau fetele şi băieţii între ei, inclusiv prin băgatul în criş sau vali, dacă vremea-i frumoasă. Dacă se lua apă pentru udat în cofî, atunci se puneau obiecte de argint în aceasta, tinerii se spălau pe faţă cu apa astfel “tratată”, ca să se cureţe şi să nu facă bube.

În ajunul Sângeorzului se puneau crengi de rug (trandafir, măceş etc.) la ferestre, la poartă, la grajd, la coteţe etc., pentru a nu lua Marţolea laptele de la vaci sau de la oi şi pentru a alunga duhurile necurate,

Floriile aduc sfinţirea mâţişorilor (mâţi) la biserică. Apoi, aceştia se pun la grindă, pentru noroc şi pentru a apăra gospodăria de vremuri grele. Când tună sau trăsneşte, se aruncă pe foc, ca să alunge norii şi să treacă vremea rea. Mâţii sfinţâţi se puneau şi la crucile morţilor.

Paştile erau o sărbătoare eminamente religioasă, al cărei tipic se păstrează şi în zilele noastre. Se spune că, dacă voiai să scapi de boli, este bine să mergi, la miezul nopţii, să iei apă de la trei izvoare, pe care s-o foloseşti apoi la spălat faţa şi trupul.

De Armindeni (1 mai), se puneau crengi verzi de salcie la poartă, pentru a feri casa de rele, iar flăcăii puneau ramuri de vişin sau cireş înflorit la poarta fetelor pe care le plăceau.

Dacă nu brumează de Orban (25 mai), se crede că recoltele au scăpat şi anul va fi bogat.

De Rusalii, în ajun, se pune tei (crengi) la poartă, în curte, la uşa casei, în mijlocul holdei etc., pentru a apăra casa de rele şi a potenţa rodul.

La Sânziene, se împleteau cununi de flori şi se puneau în porţi, iar altele se aruncau pe casă. Se credea că acea cunună care cade (nu se opreşte pe acoperiş), aduce veste rea, vremuri grele sau chiar moartea posesorului ei. Fetele de mărit îşi făceau şi ele coroniţe, pe care le purtau pe cap mai multe zile, făcându-şi, în această perioadă, vrăji de mărit cu cel drag.

De Sântilie şi Foca (20, respectiv 23 iulie) nu se lucrează la fân şi nici nu se intră în grădină sau holdă, fiindcă “sunt sărbători de foc, aducătoare de trăsnet”.

La Sfântul Dumitru (Simedriu) începe iernatul oilor şi tot acum se alcăzesc păcurarii pentru anul următor. Dacă de Simedriu e ziua frumoasă, va fi şi iarnă uşoară. Tot în această zi, se făceau colaci şi plăcinte din grâu nou, dându-se şi celor săraci “plocon pentru morţi”.

În noaptea de Sânandrei, fetele ieşeau în curte să numere “stelele, logostelele” pentru a-şi vedea ursâtu. Sau mâncau un măr, apoi îi numărau sâmburii şi, dacă erau fără soţ, însemna că anul următor se vor mărita.

Muzica şi dansul<!–[if supportFields]&gt;tc "Muzica şi dansul"–><!–[if supportFields]&gt;–>

În mod sigur, muzica şi dansul specifice zonei Valea Iadului îndeplineau aceleaşi funcţiuni ca în întreg spaţiul românesc – magico-mitologice şi social-culturale -, pe lângă exaltarea spiritului, ele contribuind la “umanizarea naturii” şi la transformarea paradisiacă a realităţii vieţii etc.

Limbajul ritmic, accentele melopeice sau lamentative, tremolourile, repetările, enumerările ritmice, insinuările, şoaptele etc. sunt valori ale muzicii tradiţionale care însoţesc cântecul funebru ceremonial şi bocetele improvizate, cântecele de incantaţie, de leagăn, de dor şi dragoste, dar şi descântecele, farmecele, vrăjile, colindele, baladele etc. Muzica instrumentală, dar şi cea vocală, traduceau, astfel, pe lângă pasiunile, sentimentele şi emoţiile ţăranului, complexitatea de idei, teme şi motive mitice pe care le-a moştenit din vremi imemorabile şi care configurează încrederea omului simplu în puterea morală a muzicii, în liniştea creatoare şi pacea universală obţinute prin cântecul senin, meditativ, binefăcător, în armonie cu sine şi cu întreaga natură.

Dansul (danţul, jocul), acompaniat de chiuituri, strigături, tropotit, tobe şi fluiere, cimpoi şi hidedi, care se desfăşura conform anumitor norme sau ceremoniale ce ţineau de calendarul credinţelor, datinilor şi tradiţiilor comunităţii dezvăluie atitudini ritualice, dar şi numeroase aspecte ludice, reflectând concepţia despre viaţă şi lume a omului de la ţară.

Dincolo de tradiţia ceremonial-ritualică, muzica şi dansul însoţeau munca sau alte obiceiuri din viaţa satului, prilejuite de praznice şi sărbători. Astfel, muzica şi dansul erau prezente la habă şi la clacă, dar şi în zilele de duminică, exceptând perioadele de post, cu ocazia Anului Nou etc., în bătătură (“di la şurî”), la crâşmă sau, mai târziu, la căminul cultural. Alături de poveşti, la habă şi la clacă se trăgăna (cu noduri sau din gârt), se horea şi se încingea câte-un danţ, în care strigăturile reprezentau sarea şi piperul manifestării. Muzica era asigurată în special de fluieraşi şi hididişi.

La joc, la horă – în bătătură (la casa cu feciori sau fete de măritat), la crâşmă sau la căminul cultural – participa aproape tot satul, de la copii la bătrâni. Erau angajaţi muzicanţ din sat sau de pe alte sate. Chiuiturile şi strigăturile constituiau, şi aici, partea artistic-afectivă a petrecerii, care începea după-amiaza de duminică şi ţinea până spre primul cântat al cocoşilor de luni.

Dintre instrumentele muzicale tradiţionale pe Valea Iadului, fluierul şi trişca ocupau primul loc. Urmau cimpoiul, hidedea, banda (contrabas) şi doba. Alte instrumente – bucinul (buciumul) şi cornul – erau folosite doar de ciobani (păcurari).

Dintre danţuri, cel mai vechi, dar şi primul pierdut, îl reprezintă Roata bătrânească. Îl jucau atât tinerii, cât şi bătrânii, care se prindeau într-un cerc, cu mâinile după umeri, în bătătură. Bărbaţii jucau pe loc, iar femeile intrau în danţ la anumite semnale (chiuituri sau strigături), apoi ieşeau şi ocupau alt loc, până dănţuiau lângă fiecare bărbat din roată.

Alte dansuri de pe Valea Iadului sunt: Pă şir, Luncanu, Polca, Mânânţălu, Strepeţelu, Burzucu (Burzucanu), Polca, Sârba zgârlii, Feciorescu (joc de bărbaţi, executat în linie, cu deplasări spre dreapta şi spre stânga, cu tropotituri şi bătăi pe tureacul cizmelor), care se dansează perechi, unele dansuri fiind mai lente, altele mai iuţi; erau însoţite de strigături, de bătutul pe picioare, tropotit şi de un spontan şi inventiv joc al mâinilor.

Haba se declanşa odată cu Postul Crăciunului şi se termina când începea Postul Paştelui. Ea se organiza lunea, miercurea şi joia, când fetele şi nevestele tinere se adunau la tors lână şi cânepă, sau făceau “cipcî” ori alte cusături de mână. În fiecare sat se organizau trei-patru habe, pe care le colindau cete de feciori însoţiţi de hididişi. Dacă aceştia întârziau, fetele le făceau “farmece”, cu ciurul, ori le descântau. Venirea tinerilor era însoţită de “măscări”, “ciufuleli” (glume), multă voie-bună şi joc. Pentru a speria fetele, feciorii curăţau “berbiniţii” de sămânţa din interior, îi decupau ochi, nas şi gură, fixau o lumânare aprinsă în interior, apoi le aşezau pe ferestrele caselor unde se ţinea haba. Alteori, foloseau măşti hidoase, îngrozind mai ales fetele tinere şi copiii.

Orice habă se termina cu joc “în şură” sau “în bătătură”, după vreme.

Claca se organiza, vara, după o zi de lucru la fân sau iarna, la “sfarmat cucuruz” şi “suit sacii în pod”, ori la tors lână sau cânepă pentru gazdă. Ea avea, aşadar, un caracter “mai obştesc”. Se desfăşura seara, cam după aceleaşi tipic al habei: se făceau glume, se spuneau poveşti şi ghicitori, pentru ca totul să se termine cu joc şi strigături şi multă voie-bună.

Haba şi Claca sunt, în fond, alte denumiri pentru ceea ce, literar, numim Şezătoare. Ele se desfăşurau pe cătune sau grup de vecini. Fetele veneau mai devreme la habă, preocuparea lor principală fiind atragerea feciorului pe care-l plăceau în vederea căsătoriei. La clacă, atmosfera era mai sobră, prin participarea femeilor măritate, ceea ce conducea la structurarea pe situaţie maritală a participanţilor. La clacă, gazda oferea şi câte o gustare participanţilor.

<!–[if supportFields]&gt;tc ""–><!–[if supportFields]&gt;–>

Etnoiatria şi descântecele de leac<!–[if supportFields]&gt;tc "Etnoiatria şi descântecele de leac"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Pe Valea Iadului, tradiţii de medicină populară se păstrează până după mijlocul veacului trecut. Plantele, culese în anumite perioade sau zile ale anului (de Ziua Crucii, înainte sau după apusul soarelui etc.), se foloseau sub formă de ceaiuri, infuzii, comprese, aplicări directe, dar şi pentru obţinerea unor coloranţi sau “pentru că miros frumos”.

Pentru “reumă” (reumatism) se foloseşte untul pământului (Bryonia alba), pentru poftă de mâncare – ceai de ţintaură (Centarium umbellatum), pe “bubă rea” se aplică bureana zgaibii, pentru răceală, dureri de dinţi, infecţii este întrebuinţat muşeţelul (Matricaria chamomilla), tăieturile şi zgârieturile se tratează cu frunze de minciună (Plantago media) sau de iarba tâlharului (Digitalis grandiflora), împotriva băuturii şi fumatului se foloseşte ceai de brâul vântului etc. Cu fructe de afin (Vaccinium myrtillus) se tratează diareea, iar din frunze se face ceai pentru bolile de rinichi şi de stomac, în vreme ce brusturele (Arctium lappa) are utilizări pentru tratarea căderii părului şi a unor boli de piele şi de ficat; coada calului (Equiserum arvense), sub formă de ceai, se foloseşte în bolile de rinichi, iar coada şoricelului (Achillea millefolium) se întrebuinţează la răni şi tăieturi, boli de piele şi de stomac; fericea (ferigă, Dryopteris filix-mas), fiertura de rizomi, se utilizează împotriva viermilor intestinali, iar din izmă (Mentha piperita) se fac ceaiuri pentru răceală, dureri de dinţi şi de stomac; din pelin (Arthemisia absinthium) se fac ceaiuri pentru durerile de stomac, stimulând şi pofta de mâncare; podbalul (Tussilago farfara) este bun pentru ceai de tuse, iar frunza proaspătă se aplică pe răni şi copturi; plămânărica (Pulmonaria officinalis) se foloseşte pentru vindecarea bolilor de stomac, ficat şi plămâni; florile de sunătoare (Hypericum perforatum) se utilizează pentru ceai în bolile de stomac şi ficat, dar se aplică şi direct, pe diferite bube, având efect cicatrizant: talpa gâştei (Leunurus cardiaca) se foloseşte în stările cardiace, sub formă de ceai, iar frunzele şi crenguţele verzi de zmeură (Rubus idaeus), fierte în ceai, tratează “tusa grea” şi rinichii, în vreme ce frunzele, aplicate direct, trag coptura etc. etc.

Pe Valea Iadului, culegerea, păstrarea şi uzul plantelor medicinale se face de către femei, doar pentru nevoile familiei.

Descântece şi rugăciuni. Pentru tratarea diferitelor boli, “vrăciuitoarele” făceau apel la descântece şi rugăciuni. Transcriem, dintre acestea, Rugăciune pentru durerea de cap care se zice în popor deochi:

Domnului să ne rugăm:

Stăpâne Dumnezeul nostru,

Împăratul veacurilor cel atotputernic şi atotţietor,

care faci toate şi le prefaci singur, cu voia ta,

acela ce cuptorul cel de şapte ori ars

şi văpaia cea din Vavilon în rouă ai prefăcut-o

şi pe sfinţii trei coconi întregi i-ai păzit,

doftorule şi tămăduitorule al sufletelor noastre,

mântuirea celor ce nădăjduiesc întru tine,

Ţie ne rugăm şi Ţie ne cucerim:

depărtează, înstrăinează, goneşte toată lucrarea diavolească,

toată calea satanei şi toată vrăjmăşia,

privirea cea rea,

stricăciunea şi deochetura celor făcători de rele

şi a pizmaşilor oameni

de la robul tău (numele)

şi ori din frumuseţe sau din putere

ori din nenorocire sau din pizmă şi răutate

sau din deochi i s-a întâmplat lui aceasta neputinţă,

Însuţi, Iubitorule de oameni, Stăpâne,

întinde mâna Ta cea tare

şi braţul Tău cel atotputernic şi înalt

şi cercetează această zidire a Ta

şi-i trimite înger de pace,

stăpânitor şi păzitor sufletului şi trupului,

care să nimicească şi să gonească de la dânsul

tot sfatul rău

toată pizma şi deochiul

făcătorilor de stricăciune,

al oamenilor răi

dăruindu-i izbăvire, ca să-Ţi cânte Ţie cu mulţămire.

Domnul este ajutorul meu

şi nu mă voi teme

de ce-mi va face mie omul

şi iarăşi nu-mi va fi frică de rele,

că Tu cu mine eşti:

că Tu eşti Domnul puterii mele tare stăpânitor,

Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie.

Aşa, Doamne Dumnezeul nostru,

milostiveşte-te spre robul tău

şi de toată stricăciunea şi supărarea

ce i s-a făcut

din deochi izbăveşte-l.

Pentru rugăciunile preabinecuvântatei stăpânei noastre,

de Dumnezeu Născătoarei şi pururi Fecioarei Maria,

cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci,

ale Arhanghelilor celor în chipul luminii,

ale cinstitului şi măritului proroc înainte-mergătorul şi botezătorul Ioan,

ale sfintei mari muceniţe Marina,

ale Sfântului Stelian,

ale preacuvioasei maicii noastre Paraschiva cea nouă,

ale sfântului sfinţitului mucenic Elefterie

şi ale sfântului (nume), a cărui pomenire săvârşim

şi ale tuturor sfinţilor tăi,

că tu eşti doftorul sufletelor şi al trupurilor noastre,

Hristoase, Dumnezeul nostru

şi Ţie mărire înălţăm

şi celui fără de început al Tău Părinte

şi prea sfântului, bunului şi de viaţă făcătorului tău Duh,

acum şi pururi şi în vecii vecilor amin.

(Inf.: Toda Ioan, 81 ani, 1970, Remeţi)

Spre deosebire de rugăciuni, descântecele se adresează mai puţin cu rugăminţi puterilor cereşti şi dumnezeieşti, şi mai mult cu porunci şi blesteme duhurilor rele, celor ale întunericului şi necuratului. La descântat, descântătoarele (vrăciuitoarele) utilizează diferiţi adjuvanţi: cărbuni, cuţite, securi, pâine, sare, piper, animale, păsări, arbori, iarbă, pământ etc. Ele sunt femei în vârstă, curate, au postit în ziua în care descântă şi, înainte de a începe descântatul, îşi fac cruce şi zic “Doamne ajută!” sau “Tatăl nost”.

Iată, dintre extrem de puţinele auzite pe Valea Iadului, un Descântec pentru alungarea duhului necurat:

Ieşi, duh necurat

Blăstămat

Peri din trupu lu’ (numele)

Ieşi din păr şi din cap

Din creieri, din urichi, din uochi

Din nari, din dinţi, din gurî

Din grumaz, din fălci, din barbî

Din tept şi din coasti

Din spati şi din şeli

Din carni şi din ciolani

Din pântici şi din irimî

Din rărunţ şi din plomâni

Din mai şi din maţi

Din şezut

Din născut

Din picioare

Din oasi, din obraz, din vâni

Din jejiti şi din înctituri

Din creştetu capului până-n tălpili picioarelor

Ieşi şi ti du pă pustii

În munţ cărunţ

În fundu pădurii

În gropoaii mari

În holdi săci

Indi nici iarba nu creşti

Nici apî nu să iveşti

Indi nu răsari soari

Şi uom nu umblî

Şi paseri nu cântî

Şi vânt nu bati

Doamni mărit şi lăudat

Ascultă-mî şi-ajută-mî

Şi iasî duhu necurat

Din trupu lu’ (numele)

Robu tău smnerit

Şi fii iel curat

Zdravăn şi luminat

În pieliţa lu Cristos înfăşat

Amin, amin

Dă, Doamni, dă!

(Inf.: Costea Dochia, 1969)

Într-un alt descântec, de bubî re, se spune:

Cruci-n cer

Cruci pă pământ

Tu, bubî re

Du-ti di pă brânca lu’ (numele)

Că di nu ti-i duci

Cu focu ti-oi ardi

Cu cuţâtu ti-oi tiie

Cu apa ti-oi îneca

Şi te-oi da la nouî căţeli

Şi ti mânci

Şi ti-oi da la câni

Şi cânii ti-or mânca

Şi (numele) o rămâni curat

Fii numili Domnului lăudat.

(Inf.: Costea Dochia, 1969)

În mentalul oamenilor de pe Valea Iadului, cele mai multe boli şi “necazuri trupeşti” erau pricinuite de “farmecele”, blestemele şi vrăjile unor duşmani sau vecini invidioşi. Femeile, mai ales, aveau astfel de îndeletniciri, dar şi strigoii, şi oamenii care-l aveau “pe dracu în ei sau îl cumpăraseră slugă”.

Fetele, de exemplu, făceau vrăji cu mătrăgună, pentru a se putea mărita; unele femei – pentru a se răzbuna sau a face rău celor pe care-i duşmăneau – le aruncau în curte diferite obiecte (în special haine şi lenjerie), care, odată aduse în casă şi atinse, produceau efectul blestemului sau “farmecelor”; existau şi vrăjitori, care se ocupau cu “blesteme” şi “fermecături”.

Pentru a scăpa sau a întoarce răul produs, se apela la descântece, la rugăciuni şi slujbe la biserică, dar şi la vrăciuitori care ştiau a întoarce răul asupra celui care l-a generat.

Exista şi o “profilaxie” a aruncăturilor: obiectele găsite în curte nu trebuiau atinse cu mâna, ci luate cu o bâtă sau pe “făraj” şi duse la o apă curgătoare, pentru a fi curăţate de rele, după care pot fi dăruite altcuiva, fiindcă nu mai au nici un efect.

Relicte mitologice<!–[if supportFields]&gt;tc "Relicte mitologice"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Marţole era un duh rău sau o fiinţă supranaturală, care sancţiona femeile care lucrau marţea, joia şi sâmbăta după ce se lăsa seara, chinuindu-le trupul sau aducându-le boli.

Urieşii erau fiinţe de o mărime şi o forţă deosebite, care nu făceau rău oamenilor, asemeni cărora trăiau.

Strigoii (fem. s.: strâgă, strâgoaie) erau spirite ale morţilor, care se întorceau pe pământ şi “furau mana vacilor”. Puteau să ia diferite înfăţişări. Ei se cunoşteau încă din timpul vieţii, având o coadă mică, în spate; câinii nu-i latră, fiindcă se tem de ei; în timpul vieţii, noaptea, după ora 3, omul care e strigoi se dă de trei ori peste cap şi se poate transforma în orice: lup, vulpe, muscă, şarpe etc.

Împotriva strigoilor, pentru a nu lua laptele de la vaci, se punea usturoi (ai) în grajd, pe oblac (fereastră) şi între bârne.

La moartea unui strigoi, pentru a nu mai reveni, i se umplea gura cu usturoi, iar morţilor cărora li se întorcea spiritul, li se băga un ac înroşit în inimă, după ce erau, în prealabil, dezgropaţi.

Ursitoarele veneau la noii-născuţi şi le preziceau viitorul. Ca să fie bune, sau măcar indulgente, li se pregătea o masă specială, din care se ospătau trei zile, ceea ce rămânea dându-se, de obicei, ca răsplată, femeii care moşea copilul.

Zvârcolacii (vârcolacii) erai nişte fiinţe supranaturale, care produceau diferite catastrofe, între care cele mai periculoase erau mâncatul soarelui sau al lunii de pe cer.

Folclorul copiilor<!–[if supportFields]&gt;tc "Folclorul copiilor"–><!–[if supportFields]&gt;–>

Jocurile şi cântecele copiilor au izvorît din necesităţile vârstei, îndeplinind şi un puternic rol educativ.

Dintre jocurile practicate de copiii de pe Valea Iadului, sunt de amintit: Tupe (De-a v-aţi ascunselea), Cioc-boc, Podul de piatră, Mi-am pierdut o batistuţă, Joacă, joacă…, Gaie, gaie, piţigaie, De-a baba oarba, Poarca, Măgarul etc. Textele acestor jocuri – spuse, ritmate, cântate, pe anume mişcări şi deplasări – sunt pline de farmecul inventivităţii şi spontaneităţii, al misterului iscat de nonsensul unor cuvinte şi expresii, de un umor şi o veselie contaminante.

Dacă în Tupe atrag atenţia numele date cifrelor (“unimii, doimii, triimii, patrumii” etc.), în Cioc-boc prevalează lauda sau sancţiunea (“Cioc-boc, ai ştiut, treci la loc”; “Cioc-boc, n-ai ştiut, eşti un bou, treci la loc”), iar în Joacă, joacă… – caracterizarea fizică (“Joacă, joacă, joacă fetiţă/ Că eşti frumoasă ca o garofiţă”; “Joacă, joacă, joacă, băiete,/ Că eşti frumos ca un castravete”). Interesant este jocul Mi-am pierdut o batistuţă, care devine o manifestare discretă şi tulburătoare a sentimentului erotic (“Mi-am pierdut o batistuţă/ Mă bate mămica/ Cine-o află să mi-o deie/ Că-i sărut guriţa”). Jocurile atrag după sine pedepse şi bunădispoziţie, fiind, alături de ghicitori, un extraordinar mijloc de cultivare a inteligenţei şi spiritului competitiv.

PS Coautor: Miron Blaga