La Jana, CS, ESPAńA – I-am numărat: erau şapte sturzi pe cerul curat. Atât se mişca în La Jana în dimineaţa aceea de dinainte de Todos Los Santos. Respiram toată liniştea zorilor din balconul unei case de pe Carrer de Xert. Jos, pe stradă, dormeau trei maşini. Peste drum, un scaun de plastic aştepta cuminte pe trotuar. Bombónul meu era grozav de dulce; încă nu m-am obişnuit cu proporţiile de cafea şi lechera ce trebuie combinate pentru a obţine deliciosul bombón. M-am întors în bucătărie, să mai adaug un strop de cafea. Lângă cafetieră, am zărit sticla de Anis la Castellana. Merge o gură, mi-am zis, puţin nesigur, fiindcă nu sunt mare amator de anason. N-am apucat să torn, când am auzit paşi repezi pe stradă. Curiozitatea m-a tras, grăbită, la fereastră. Cineva alerga rupând pământul, aruncând câte o privire înapoi, să se asigure că n-a fost văzut. După câteva secunde, sturzii au reapărut pe cerul curat. Încă trei se alăturaseră cârdului. Bombónul se împăca acum cu gustul meu. Dar Anis de Castellana era mult prea dulce. Clopotul bisericii bătu de opt ori.
………………………………………………………………….
Toader se duse ţintă la sticla de pălincă, de cum se trezi. Era primul lucru pe care îl făcea de ani de zile, dimineaţă de dimineaţă. Trase două gâturi mari, unul după altul, cu o pauză scurtă. În sticlă mai rămase de un deget. Privi lung sticla, depărtând-o de ochi printr-o întindere bruscă a braţului. Cântărea: să golească sticla sau să îşi mai lase şi pe mâine. Proviziile de pălincă erau gata. Atâta mai avea, un deget pe fundul unei sticle murdare de sfert de litru, în care îşi turna din butoi de fiecare dată când se golea. Butoiul se golise, sticla se golea şi ea. Nu mai strânsese poamele anul ăsta, să le ducă la cazan. Le lăsase în plata Domnului, în pomi, să le mănânce păsările de or vrea. Se hotărîse să plece din Tărcăiţa şi să nu se mai întoarcă nici el, ca toţi cei care îi fuseseră consăteni şi dispărură din sat, unul câte unul, cum dispar stelele în zori. Ba nu cum dispar stelele în zori, îşi spuse Toader cu voce tare. Că alea iar apar noaptea; dar tărcăiţenii n-au mai venit decât să pună lacăte la porţi. Era singurul bărbat rămas în sat. Amintindu-şi asta, puse din nou, foarte hotărît, ca pentru o ispravă nemaipomenită, sticla la gură şi goli tot, ca şi cum ar fi golit o cană de apă. Ieşi în ogradă, cu sticla goală în mână. Dădu drumul la găini, deschise şi coteţul porcului, să iasă orătăniile afară. Nu mai avea nici pe ele cu ce să le hrănească, iar ele, parcă înciudate, nu îl mai hrăneau pe el. Nu mai văzuse un ou de săptămâni bune, iar nenorocitul ăla de porc numai nu ajungea la o majă, să îi poată face felul. Îşi urcă ochii spre cer, căutând semne. Nu zări nimic, nişte nori acolo, ca în fiecare dimineaţă. Ridică sticla deasupra capului şi o trânti cu putere de pământ. Sticla se opri cu un sunet sec la câţiva metri de Toader. Mânios, ca şi cum ar fi avut o răfuială veche cu sticla aia murdară, o răfuială pe care vroia să o termine chiar atunci, Toader o luă de jos, căută cu privirea o ţintă şi o azvârli spre fundaţia casei. Nu era un bun aruncător sau poate că ţinta, speriată, se mutase. În schimb, sticla nimeri cocoşul. Singurul lui cocoş. Singurul cocoş din sat. De rănit, nu-l răni decât în amorul propriu, că biata pasăre o rupse la fugă spre fundul ogrăzii, în grădină, iar de acolo, în grădina vecină, care era numai buruieni, unde Toader îl pierdu cu privirea. Oricum îl căsăpesc eu azi şi pe ăsta, îşi spuse Toader. Gata, azi era ziua. Avea în gând să lichideze tot şi să pună lacăt. La noapte, pleca microbuzul spre Spania, unde plecaseră toţi din Tărcăiţa. Spania mamii ei de viaţă, scăpă Toader printre dinţi nişte cuvinte şi un scuipat, zărind sticla întreagă. Se repezi la ea, o luă de gâtlej şi o bătu de fundaţia de piatră. Sticla se sparse în mâinile sale, tăindu-l în palmă. Toader deschise palma şi privi cum sângele îi colora degetele pline de bătături. Era, totuşi, mulţumit. Cu sticla terminase. Îi mai rămâneau găinile şi porcul. Şi dudanul ăla de cocoş.
Stătu puţin pe un boc ce-l folosea drept tăietor de lemne. Securea dormea alături. Tot ce era împrejur făcuse cu mâna lui. Casa, grajdul, coteţele. Încolo, nişte pruni puşi de el. Şi nişte iasomie, la colţul grajdului. Aia o plantase acolo muierea lui, Anuţa. O viaţă de om, acolo. Dar nu mai putea. Îl omorea singurătatea. Nevasta îi murise de mai bine de zece ani, o găsise chiar el când îşi dădea duhul, pe malul Tărcăiţei, unde se dusese să limpezească nişte rufe şi numai nu mai venea acasă să îi pună în blid nişte zamă bărbatului ei, fata se încurcase cu un nenorocit care o prostise să meargă cu el în Italia şi, din câte auzise Toader, îşi vindea frumuseţea pe bani, că de frumoasă, era tare frumoasă, semăna cu biata mă-sa, băiatul ăl mare se prăpădise într-un accident la Stâna de Vale, de unde aducea nişte lemne de furat cu un tractor care, rămas fără frâne, s-a scăpat la vale ca o minge, iar Dinu, speranţa lui, mâna lui dreapta, sufletul lui… Îi dădură lacrimile gândindu-se la băiatul lui. Atâta mai avea, oarecum. Că Dinu era, desigur, în Spania. De aia trebuia să meargă şi el, nu mai putea de dorul lui, iar tot ce ar mai fi făcut acolo, în blestematul ăla de sat de la capătul pământului, era în zadar. Ştia că Dinu n-are să se mai întoarcă niciodată acasă. Şi nu-l putea condamna pe băiat, cum nu-i putea condamna nici pe ceilalţi consăteni. Pe cât îi urâse pe comunişti, pentru că îl târâseră pe tată-său prin închisori fiindcă fusese de-al lui Zelea Codreanu, pentru că îl mutilaseră şi pentru că, după ce l-au eliberat, îşi cam pierduse minţile, pe atât ducea dorul lui Ceauşescu. Ce vremuri bune, surâse amar. Ăla ţi-a dat o pâine. Uite la ăştia de acuma, au alungat tot tineretul din ţară. Tot ce avea făcuse pe vremea aialaltă, a comuniştilor. Pentru el, era destul. Dar pe el îl căuta moartea pe acasă, aşa că trebuia să plece, să nu-l găsească. Iar Dinu n-o să mai vină, nici măcar să îl îngroape. Iar dacă avea să moară, cine să-l îngroape? Nană Floare, nană Savetă, Tiţa Bumbului, Saveta cealaltă, Leana Moiului, Flăncătiţa… Cam asta era toată populaţia satului. Şase babe. Adică trei babe şi trei mai tinerele, aşa, pe la şaizeci de ani, de-o seamă cu Toader. Şi dacă avea să moară într-o luni? Aşa, ca nană Mărie? Păi n-au stat cu mortul până sâmbătă, când a catadicsit popa Spânu să vină de la Beiuş? Şi popii ăştia… Te lasă să ajungi strigoi, nu alta. Bine că i-au făcut sătenii casă în Tărcăiţa, bine că îl ţinură cu ouă, cu carne, cu pălincă, atâţia ani, ca el acum să nu se îndure să mai calce prin parohie decât duminica sau în câte o sâmbătă, dacă avea ceva de înmormântat. Ăştia da popi, ăştia de astăzi, spuse Toader cu voce tare, scuipând alături. Flegma se opri tocmai de secure. Toader sări ca ars de pe boc, parcă uitase ceva atât de important, că ar fi depins răsăritul soarelui de asta. Luă securea şi se porni să crape bocul pe care şezuse cu câteva secunde înainte. Când fu gata şi cu bocul, văzând coada securii mânjită cu sânge, îşi aminti că se tăiase în sticlă şi se porni agale spre fântână.
Îl aştepta o zi lungă, în care avea de mântuit multe treburi, iar apoi alte două zile lungi, cu microbuzul, până să ajungă la Dinu. Îi trimisese vorbă săptămâna trecută băiatului, prin şoferul microbuzului, că vine la Spania şi să ţină nişte bani să plătească şoferului, că el n-avea de unde să adune atâta, orice ar fi vrut să vândă, că nimănui nu-i trebuia nici casă în Tărcăiţa, nici poame, nici găini. Doar după porc trebuiau să vină cu un ARO, pe la amiază. Se spălă îndelung şi se uită nemulţumit la găini. Ce-o fi fost în capul lui de le-a lăsat afară din coteţ? Acum o să trebuiască să alerge prin curte după ele, să le prindă, în loc să le fi scos, câte una, din coteţ şi ţac! să le ia capul. Ascuţi securea pe tocilă şi se mai enervă o dată când realiză că nici tăietor nu mai avea, că îl crepase mai înainte bucăţi. Cu prima găină fu uşor. O alesese pe cea blândă, care stătea să pui mâna pe ea, nu se temea de om, ba intra câteodată fără ruşine în casă, cotcodăcind ca şi cum ar fi vrut să îi spună ceva lui Toader. O privi în ochi, ca şi cum şi-ar fi gândit să îşi ia adio de la ea, găina dădu să cotcodăcească, dar nu îşi termină cuvântul, că Toader îi răsuci gâtul. După neagra alergă puţin, dar o înghesui la gard şi o bătu cu capul de un stâlp de fier, până îi zbughi sângele pe ochi. Aduse un lighian mare, albastru, cu smalţul ciobit. Le zvîrli pe amândouă în lighian. Mai rămase găina bătrână, mama celor două pe care le aranjase deja, care, înţelegând ce o aştepta, căuta scăpare. Ştia şi Toader că avea să aibă de furcă cu ea. O momi cu nişte grăunţe de porumb, pe care le găsi în şură într-un fund de sac. Îi vorbi cu glas mieros. Găina se apropie de grăunţe, precaută. O lăsă să înghită primul grăunte şi se repezi la ea. O prinse de o aripă, dar găina reuşi să scape din strânsoare. Toader o conduse spre un colţ, acolo unde coteţul se împreuna cu şura, tot vorbindu-i, cu mâinile desfăcute ca pregătite de o îmbrăţişare. A mea eşti, rosti cu voce tare, umezindu-şi gura cu un scuipat. Gata, întinse mâinile să o înhaţe, dar găina făcu un dribling şi scăpă iar. Toader se mânie de-a binelea. O strigă pe Leana Moiului, care stătea la trei case: Leană, hăi! Măi muiere!
Leana era prin grădină, căpăta nişte mere, dar, auzind scandalul din curtea vecinului, trăsese cu ochiul şi pricepu ce se întâmplă. Toader se lăudase de câteva zile că are să plece şi că, înainte de plecare, taie găinile şi le cheamă pe toate muierile din sat să petreacă o seară împreună, ultima seară, că nu mai avea să pună mai mult piciorul în Tărcăiţă. Vă chem la mine la comândare, măi muierilor, le-a spus Toader la toate. Toader se ţine de cuvânt, judecă Leana în dimineaţa aceea în care îl văzuse păfugând găinile. Rămânem fără bărbat în sat, se întristă Leana, cu toate că nu mai avusese parte de Toader decât arar de când Dinu îşi luase şi el tălpăşiţa din sat. Măcar cocoşul de l-ar ierta, se rugară femeile de Toader.
Ajutat de Leana, Toader puse mâna pe găina pestriţă.
– Măi Dere, ştii tu că asta îi cea mai bătrână ghină din sat?
– O fi, răspunse Derea apatic. I-o vinit vreme amu. Şi, ţinând-o de o aripă, o culcă direct pe pământ, puse genunchiul drept pe pieptul ei, iar cu mâna stângă o apucă de picioare. Găina tăcea, ştia că n-are cui să ceară milă. Şi-apoi, singură, cum se văzuse rămasă prin curte, fără surate şi cu blestematul ăla de cocoş ce dăduse bir cu fugiţii, avea să crape de singurătate. Primi tăişul securii ca pe o uşurare. Sângele sări până pe faţa lui Toader, care ridică piciorul de pe găină, aruncă securea cât colo şi, întorcându-se spre Leana, o rugă:
– Hai amu şi-mi toarnă oleac d-apă şi mă spăl.
Se îndreptară spre fântână, când găina, trezită din moarte de cine ştie ce gând, începu să alerge prin curte, fără cap. Leana zâmbi, ca la o scenă de umor macabru. Când văzu faţa neagră şi roşie a lui Toader, îşi închise gura. Găina se izbi de uşa coteţului şi se întinse lată pe pământ. Leana turnă puţină apă în palmele lui Toader.
– Da toarnă-mi, muieri, nu-mi da cu ţărăita, se răsti Toader.
Găina se ridică iar şi se întoarse de unde plecase, de la locul unde o ţintuise Toader de pământ, acolo unde îi rămăsese capul.
– Ni, zise Leana, că zâci că-şi coată capu…
– Taci tu, proastă, i-o întoarse Toader, că îi ghină, mă. Astea îs ca voi, muierili, aşe dă proasti că nici nu ştii că o murit.
Leana înghiţi în sec şi se răzbună pe Toader turnându-i apă multă dintr-odată, udându-l pe nădragi. Toader numai ridică ochii a mustrare spre Leana, dar privirea mâniată se transformă într-una blândă. O privi aşa preţ de câteva secunde. Mai avea ceva frumuseţe sub cearcănele mari, sub zbârcituri. Mâinile parcă nu mai îi erau noduroase, când o prinse de mână, să nu îi mai toarne apă. Leana se făcu toată roşie şi nu aşteptă ca Toader să se dezmeticească. Nu îi păsă nici de sângele pe care nu-l spălase bine, nici că poate să apară ăia după porc, cum îi zise Toader, ori vreo babă. Acolo, pe pământul gol, îl trase pe Toader peste ea. Toader împinse genunchiul drept între picioarele ei şi dădu să se dezbrăcineze. Găina se mai ridică o dată şi se împiedică de picioarele Leanei. Abia atunci sări ca arsă. Se dete şi Toader într-o parte, scârbit. Momentul trecuse. Apucă găina fără cap de picioare şi o zvârli în lighianul albastru, lângă celelalte. Leana îşi scutură poalele şi întrebă:
– Da amu ce faci? Vrei şi ti-ajut şi le ciupeleşti? Pus-ai apă la opărit?
– Ba numa du-ti, zise Toader. Şi vii cătă sară, cu tăti muierili.
Leana mai zăbovi o clipă, gândind că poate Toader se răzgândeşte şi s-or duce în casă, ca oamenii.
– Măi tu ti-ai tiet la brâncă, hai şi ti tămădesc.
Toader se încruntă şi Leana pricepu. Ieşi pe căput. Acolo erau şi nană Floare, şi nană Savetă, şi Flăncătiţa, care, văzând-o ieşind, se făcură că aveau drum tocmai pe-acolo.
– Iaca pă Leana noastă, zise totuşi Flăncătiţa.
Leana doar pufni, nu le zise nici un cuvânt şi, îndrugând din fund, se îndreptă, ca o găină mulţumită, spre casă. De mulţumită, nu era mulţumită. Se gândise la Toader, de când ameninţase că pleacă în Spania, ba chiar vroia să îi propună să facă gospodărie împreună. Că pe ea pruncii nu o luaseră în Spania şi nici nu dădeau semne că aveau de gând. Ar fi vrut să meargă, totuşi, ar fi vrut să pună şi ea lacăt pe poartă şi să lase supărărilor atâta avere pe care o păzea pe degeaba, fără folos.
Nu trecu mult, că un ARO ridică praful şi frunzele de pe drum. Doi bărbaţi opriră la poarta lui Toader, scoaseră un cântar, cântăriră porcul, se târguiră şi plecară. Toader numără banii, îşi făcu socotelile şi se sui pe bicicletă. Avea de mers la Beiuş, să se asigure că totul e în regulă cu plecare de la noapte şi să facă nişte cumpărături. Ce-şi dorea cel mai mult să cumpere era băutură, nişte flacoane de bere şi nişte rachiu. Aproape de ieşirea din sat, zări cocoşul lui, ţanţoş, în mijlocul drumului. Se dete jos de pe bicicletă, cu gândul să îl prindă şi să îi facă felul chiar acolo, la capătul satului. Se dădu bătut după un sfert de oră, lămurit că n-are să pună mâna pe el în câmp deschis. Amână treaba asta pentru când se întoarce de la oraş. Cocoşul cântă un cucurigu lung în urma lui, ca făcându-i în ciudă. Cântatul cocoşului îi trezi un gând de care se miră foarte că nu-i venise mai devreme: în Tărcăiţa nu mai era nici un câine, măcar un şoricar, să sară la spiţe. Nişte putori de mâţe se aciuaseră pe la babe, dar câini nu erau nici unul. Hotărît lucru, satul ăsta avea să moară foarte curând.
Nu şezu mult la oraş. Se înţelese cu şoferul microbuzului să se întâlnească la patru dimineaţa, şoferul îl asigură că vorbise cu Dinu şi că Dinu îl aştepta, şi că îi va plăti drumul. Pe Toader nu-l mai putea opri nimic: Spania mamii ei de viaţă, scuipă printre dinţi când ajunse iar pe drumul colbuit al Tărcăiţei.
Ziua trecu repede. Se însera când Toader pregătea lemnele pentru focul ce avea să îl pornească într-o clipă în curte, lângă şură, poate prea aproape de şură. Adusese afară două laviţe, să aibă babele pe ce să şadă, trăsese carnea găinilor de pe oase, să nu se înece babele, meşteşugise şi nişte frigări pentru cele două bucăţi de clisă pe care le mai află în afumătoare. O treabă tot nu era făcută, dar nu-l mai supăra pe Toader. Cocoşul. Nu-l prinse nici la întoarcere şi se află cu acelaşi cucurigu când renunţase a-l mai alerga prin grădinile în paragină de la marginea satului. Şi aşa îl rugaseră babele să li-l lase lor. A naibii, babele, un cocoş nu fuseseră în stare să-şi aducă de pe undeva, le trebuia numai cocoşul ăla blestemat, care îl scotea din fire pe Toader cu obiceiul lui tâmpit de a cânta toată noaptea. Ziua dormea, noaptea cânta. De aia, că nu erau câini, stătea de pază, îşi lăudă în sinea lui Toader cocoşul.
– Toadere!, se auzi strigat.
Recunoscu vocea Leanei, fără să o vadă. Leana se apropie, fără să mai aştepte răspuns. Se gătise frumos, îşi dăduse şi cu nişte rumeneli pe faţă. Toader aprinse un chibrit şi flacăra nu se lăsă aşteptată, chemată şi de puţin petrol. Toader cumpărase o canistră întreagă de petrol, fără să ştie la ce i-ar putea trebui acum, înainte de plecare. Poate să dea foc la babe şi la sat, îşi râse în barbă. Leana îl prinse de mână:
– Chiar pleci, Toadere?
Nu se auzeau decât lemnele pârâind în foc. Toader nu-i răspunse nici de data asta, doar se zmuci din strânsoarea mâinii ei. Mai tăcură preţ de câteva minute, cu privirile pierdute în focul aţâţat de-a binelea.
– Unde îs babele?, întrebă Toader într-un târziu.
– La dracu!, îl repezi Leana. Ce, să le aduc io? Nu ma bine şedem numa noi doi aci, liniştiţi?
– Du-ti după babe, Leană, îi spuse Toader, hotărît. Amu du-ti!
Leana îi ştia privirea aceea. Nu mai stătu pe gânduri, făcu dus-întors, să le adune pe babe de la casele lor. Nu fu cazul să meargă prea departe. Erau toate adunate la Flăncătiţa, peste drum. Aşteptau curioase evenimentul cel mai important din sat de câţiva ani încoace. Le strigă din poartă:
– Haidereţi măi muieri, ce aşteptareţi? Ne cheamă omu…
Parcă întineriseră subit. Nu le mai dureau pe nici una nimic, nici şalele, nici picioarele, trecură drumul vesele-voioase şi sprinţare, ca la douăzeci de ani.
– Ce vă împinjeţi aşe, le apostrofă Leana nemişcată în poartă. Doară nu credeţi că are păntru tăte!, le râse Leana în faţă. Dar nu era chiar râsul ei.
– Ce să aibă tu Leană, zise nana Savetă, mai şugubeaţă, că noi la comândare am vinit.
Râseră toate, dar, când trecură de poartă, râsul le dispăru brusc. Îl văzură pe Toader, la lumina focului, trăgând un sicriu după el, spre şură. Îl aşeză lângă laviţe, îi deschise capacul şi se întoarse spre babe:
– Da poftiţi muieri, ce rămăsărăţi aclo? Hai, şedeţi aice, pă laviţă şi vă serviţi cu nişte răchie, că de loc îi gata friptana.
Babele nu-şi veniră de tot în fire, doar că gândiră că trebuie să fie ceva glumă de-a lui Toader, pe care încă n-o pricepeau nici una. Cu câteva guri de rachiu, se obişnuiră cu sicriul de lângă şură şi se bucurau de ospăţ.
– Măi muieri, zise Saveta cealaltă, mie nu mi-o pus în blid până amu un bărbat niciodată. Amu poci muri împăcată, că o văzui şi pă asta.
Numai ea râse. Poate nici celelalte nu mai fuseseră servite de vreun bărbat până atunci, căci în Tărcăiţa nu s-a auzit minune mai mare ca asta, să pună bărbatul de mâncare în blid. Nici să fii beteagă pe pat, să nu te poţi mişca, tot nu se poate să îţi pună bărbatul în farfurie, gândea nană Floare. Numai că acolo, la doi paşi, era un sicriu, şi Saveta cealaltă pomenise de moarte.
– Apăi nu ti-i puni tu şi mori nante me, măi Savetă, încercă nana Saveta să dreagă busuiocul, văzându-şi suratele cuprinse de tăcere. Şi începură un dialog încurcat despre care avea să moară prima, despre cum avea să vină popa Spânu doar la săptămâna, despre ce aveau să facă cele rămase, până îl exasperară pe Toader.
– Ajunji, măi muieri, io la moarte me v-am chemat. Apăi muriţi voi când vreţi di mâne.
Şi le mai turnă în pahare un rând de rachiu, cu convingerea că o să le pună capac. Leana vărsă puţin din pahar, cum se varsă pentru morţi. Vărsară şi celelalte, iar Tiţa rosti:
– Să fii iertat, Toadere!
Dădură cu toţii paharele peste cap, fără alte cuvinte. Se aşternu o tăcere de moarte. Doar Toader mai învârtea beţele în care înfipse carnea, să se rumenească pe toate părţile. Se priviră, pe ascuns, la început, apoi în ochi, unul câte unul. Nimic nu avea să mai fie la fel după ce şi Toader îşi lua tălpăşiţa. Parcă le mai ţinuse în viaţă prezenţa acestui bărbat, firav şi morocănos, dar săritor la nevoie.
Flăncătiţă se porni să tragăne. Era ea spurcată de gură, vorbea ca o moară stricată, dar avea glas de privighetoare. Zise o trăgănată, o zise şi pe a doua, şi nici Toader, nici babele, nu se săturară.
– Zî-ni aia, se rugă Toader de Flăncătiţa… Că la noi cât omu-i viu cântă şi pentru pustiu…
Se porniră toate: Numai dacă-i mort nu cântă, dar şi-atunce stă ş-ascultă.
Iar Toader sta şi asculta.
……………………………………………………………………………..
Flăncătiţă nu mai cânta demult. Babele vorbeau între ele, tot mai turnându-şi câte un pahar de rachiu. Toader sări ca ars, smulse frigările de deasupra focului, cam arse, şi ele. Le puse în şase farfurii, câte o pulpă la fiecare. Lui îşi păstră trei piepturi mari de găini bătrâne. Mâncară şi se dădură la bere. De-acum, femeile se îmbătaseră, numai Leana nu, Leana băuse tot cu măsură, pândindu-l pe Toader, ce avea să facă. Sicriul de lângă şură nu-i dădea ei pace. Poate că Toader s-a sclântit şi se omoară noaptea asta, o străbătu un gând ca un fior. Mai bine să rămână trează, de pază. Poate că asta e Spania lui, că doar Toader se jurase că nu are să plece niciodată din sat.
– Spania mamii ei de viaţă, îl auzi strigând. Se ridicase în picioare, cu ochii beliţi, cu ţoiul de rachiu ridicat deasupra capului, închinând cu femeile.
– Amin, răspunse Saveta cealaltă.
Limba i se împleticea în gură. Rămăsese la jumătate de pulpă, nu mai putea înghiţi, sughiţa încontinuu. În dreapta ei, Tiţa scoase nişte sunete ciudate. Îi venea rachiul înapoi, gata să vomite. Nană Floare o împinse de lângă ea:
– Nu borî aci pă mini, muieri!
Tiţa se dezechilibră, se agăţă de Saveta cealaltă şi nu mai putu să ţină în ea voma care îi invadase gura. Vomă îndelund, sub privirile indiferente ale Leanei. Toader luă târşul şi împrăştie voma prin curte, râzând. Babele o prinseră de picioare pe Saveta şi o traseră în şură. Îi aşternură nişte paie şi o lăsară în plata Domnului. Sforăia deja.
Continuară, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Toader mai aduse un flacon de bere. Se aşeză şi el pe laviţă, pe locul Savetei, şi o prinse pe Tiţa de fund, când ea se ridică să pună farfuria goală pe măsuţa improvizată de Toader. Râseră. Era de bine. Aşa că nană Savetă, mai şugubeaţă, se încumetă cu întrebări serioase:
– D-apăi dă ce meri tu dă la noi, măi Dere, că şase sântem păntru fiecare zi a săptămânii?
– Ş-apăi duminica ti hodineşti şi tu ca tăţi oaminii, o completă Flăncătiţă, foarte tăcută, contrar firii ei, după ce îşi terminase recitalul. Toader le privi pe fiecare în parte, cu o privire amestecată, cuprinsă de regret, dar şi galeşă. Le răspunse:
– Numa! Dă aia plec. Numa!
Iar femeile înţelesără toate. Tiţa dispăru discret dintre ele, în fundul ogrăzii. Se auzi un ţârâit de apă, întâi lin, apoi ca ieşit de sub o presiune puternică. Toader le mai turnă bere, mai puse un lemn pe foc, aşa, să facă lumină, să se vadă la faţă. Era ultimul din cele pregătite, dar îşi aminti de tăietor, că îl crepase de dimineaţă. Femeile depănau amintiri. Leana se trase într-o parte, de unde privea cu detaşare, puţin scârbită, mersul evenimentelor. Dintr-odată, de nicăieri, se auzi: cucurigu! Cocoşul se întorsese acasă, era chiar acolo, sub ochii lui Toader, în uşa coteţului. Se aruncă spre el, încercând să-l placheze, ca la rugbi. Cocoşul sări, făcu o fentă şi o porni printre femei. Patru oameni vânau un cocoş. Tiţa, întoarsă din ogradă, se furişase în şură şi dormea lângă Saveta, iar Leana, oţărâtă, privea fără chef cum patru oameni beţi aleargă un cocoş. Una câte una, babele renunţară. Doar Toader insista, cu ochii ieşiţi din orbite, înjurând cocoşul ca şi cum ar fi fost cuprins de sindromul Tourette. Plictisită, Leana interveni:
– Ai zâs că ni-l laşi nouă, Toadere, dă ce nu-i dai pace, măi omule?
Ca trezit din transă, Toader se opri. Cocoşul, la câţiva paşi, scăpă un nou triumfător cucurigu. Toader se mulţumi să arunce cu sticla de rachiu după el, dar nu-l nimeri.
Nană Floare se sculă decisă:
– Io mă duc d-aci cătă casă, c-ar fi vreme…
– Ba nu mei nicării, că nu-i gata comândare, se ridică Toader din nou în picioare, strângându-şi pumnii.
Leana ştia că Toader depăşise măsura, îl cunoştea după cum strângea pumnii. Dar nu zise nimic, că o luă iarăşi gândul acela, ca un fior, când Toader ameninţase că nu e gata comândarea.
– No dă-mi paci cu prostiili, că îs muieri bătrână, se răsuci nana Floare pe călcâie, îndreptându-se spre poartă. Noapti bună s-aveţi, rosti, păşind împleticind.
Toader se aşeză înaintea ei, ridicând pumnul deasupra capului:
– No d-aci nu iesi nime până zâc io.
Abia acum interveni Leana:
– Măi Toadere, lasă muierea în pace!
– Taci, tu, Leană, că nu te-am întrebat nimica, se încruntă Toader la ea, făcând un pas mai spre dreapta.
Nană Floare se opri, nu atât din cauza ameninţării lui Toader, cât pentru că o luă cu ameţeli. Făcu stânga împrejur şi se îndreptă spre şură, lângă celelalte două babe.
Nana Savetă şi Flăncătiţa aveau însă chef de băut. Mai cerură nişte bere, Toader mai aduse un flacon, ultimul. Stăteau toţi trei pe o laviţă, ignorând-o pe Leana, care rămăsese trează, de pază. Vorbeau vrute şi nevrute, Leana nu se băga deloc în vorbă, doar cocoşul mai cânta, din vreme în vreme, câte un cucurigu. Nu-l mai auzea nimeni. Nană Savetă adormi, cu capul sprijinit de Toader, care îi făcea acum avansuri Flăncătiţei. Îi spunea pe nume, cu nimeni nu i-a mai spus de atâta vreme, dar nu numai că îi spunea pe nume, o alinta:
– Măriuco, ţi-am pus gând rău…
Nană Savetă îl incomoda însă pe Toader, aşa că o luă în braţe, mică cum era, şi o aşeză lângă celelalte femei, în şură.
Se întoarse hlizindu-se:
– N-am avut vaci atâtea câte muieri îs amu la mini în şură…
Atunci o zări pe Leana, de care uitase cu totul. O îndemnă să vină pe laviţă şi ea. Leana se lăsă puţin rugată, apoi se puse între Toader şi Măriuca şi se porni să îl mustre pe om. Toader nu se arătă deloc încântat, era seara lui, ograda lui, lui să nu-i spună nimeni cum să se comporte. Leana nu mai tăcea. Lui Toader i se termină răbdarea când auzi din nou cocoşul cântând. Îi întoarse o palmă Leanei de o îmburdă de pe laviţă. Jos cum era, la pământ, îi mai scăpă câteva picioare pe unde apucă.
– Bini-i amu, plăcutu-ţ-o, se mai răsti la ea Toader, răcorit.
Leana nu mai răspunse. Leana leşinase. Enervat de tăcerea ei, Toader se aucă să îi rupă hainele, cămaşa, apoi îi smulse fusta, îi rupse budigăii, o lăsă goală, complet goală. Leana tot nu zicea nimic. Flăncătiţă se aplecă peste ea, zăbovi câteva clipe şi îi zise lui Toader:
– Suflă.
O traseră şi pe ea în şură, lângă celelalte, şi o acoperiră cu o pătură unsuroasă. Ieşiră, cuprinşi după mijloc, din şură, mulţumiţi. Dar pe Toader nu-l ţinu mult. Descoperi că nu mai e nimic de băut. Degeaba îl trăgea Măriuca spre ea, degeaba îi spunea că fusese destul, degeaba îl ademenea, că Toader ştia una şi bună: mai vroia de băut. Măriuca mai avea pălincă. Îl chemă la ea, dar Toader vroia să bea acolo, în ograda lui, aşa că Măriuca se duse spre casă. Toader nu avea linişte, însă. Căuta în butoaie, în sticle, dar toate erau goale. Găsi, în cele din urmă, o canistră, pe care o simţi că e plină. O destupă, o mirosi şi îi păru că e alcool. Trase o gură mare, stătu cu lichidul în gură preţ de câteva clipe şi scuipă, cu toată puterea. Lichidul poposi pe jăratec şi jăratecul se învioră brusc. Aruncă canistra chiar acolo, mânios nevoie mare. Luă bicicletă ce sta răzemată lângă poartă, ieşi pe poartă pedalând, descriind cercuri, fără să o mai aştepte pe Măriuca, fără să mai privească înapoi. Trebuia să ajungă la Beiuş, de unde pleca microbuzul spre Spania.
Se îndepărtase binişor de casă, dar nu ajunsese la marginea satului, când simţi că îl urmăreşte cineva. Se opri, descăleca şi strânse ochii, să vadă prin întunerec. Nu văzu nimic şi aruncă cu o piatră. Era cocoşul, îl auzi. Era bine, dacă nu era un strigoi. Nici nu îşi mai aminti că îi pusese gând rău. Porni mai departe. Cocoşul îi strigă din urmă un cucurigu. Dar nu îl mai interesa.
Se opri doar la capătul satului. Dar nu ca să îşi ia adio, ci pentru că se luminase prea dintr-odată, şi, dacă se crăpa de zori, însemna că era în întârziere. Dar nu era. Lumina venea dinspre sat. Zări un foc mare.
………………………………………………………………………………………………
Au luat toţi drumul Spaniei, împrăştiindu-se prin satele de pe lângă Vinaros, cei mai mulţi în Traiguera. La început, câţiva tineri, care, după ce şi-au făcut un rând, şi-au adus familiile, vecinii, pe care valencienii i-au primit la început cu braţele deschise, întrezărind braţe de muncă ieftine şi ascultătoare. Mai toţi au trecut vama spaniolă fără acte legale şi cei mai mulţi dintre ei muncesc fără a avea drept de muncă.
Dinu e în Castellon de numai trei ani, nu are vechimea altora. A tras şi el, la început, în Traguiera, însă s-a săturat să fie considerat, la grămadă cu ceilalţi români, un paria.
Auzise că taică-său o cam luase razna, o ţinea tot în beţii şi s-a gândit că e mai bine să îl aducă lângă el, să îl trimită din când în când la cules de migdale sau de măslini, la curăţat fincile de pietre, aşa, să nu se plictisească aici, să îi ofere o bătrâneţe mai liniştită. Ştia că în Tărcăiţa era condamnat să moară într-un şanţ, în comă alcoolică, îngheţat, într-o iarnă. Trebuia să-l ţină cât mai departe se putea de băutură. Nu vroia să trăiască cu conştiinţa încărcată că n-a făcut nimic pentru tată-său.
Cât de cât, îşi făcuse un rând. Atâta cât s-a putut: avea acte, lucra la o granhă, aea ditamai casa cu patru camere închiriată la un preţ bun şi apucase acum să îşi ia şi o rablă de maşină, să poată ieşi şi el la oraş când îi mai tuna. De strâns, nu putuse să strângă decât câteva sute de euro, trăia tot de la o plată la alta, dar nu trăia rău. După fete nu prea avusese timp să umble şi apoi era şi foarte timid, pe lângă că n-avea vreme de nimic, cu munca la granhă. Mai ales de prin octombrie până prin martie, tot la două ore trebuia să treacă iarăşi pe la pui, să le menţină temperatura potrivită. Se obişnuise greu cu mirosul, dar acum nici nu-l mai simţea. Îşi aminti cu dezgust de ieşirea aceea la o firă, când îi plăcu de o fată şi îi făcu curte. Numai că fata i-a retezat-o scurt: tu nu te speli? Degeaba se spăla, degeaba se dădea cu spray, mirosul de găinaţi era impregnat până în ultima celulă. Dar n-avea să mai dureze mult, anul ăsta sigur are să-şi adune bani, să facă şcoala de şoferi pentru autotrenuri şi gata cu mirosurile.
Într-un fel, venirea tatălui său îl incomoda. Dar nu se putea altfel. Şi, până la urmă, mai erau destui consăteni cu care Bătrânu, cum îi spunea, se putea lua la vorbă şi să nu-i toace lui nervii.
……………………………………………………………………………………………..
Se trezise înainte de a suna ceasul şi, aşteptând să sune, medita. Mâine avea să-l revadă pe tatăl său. Parcă îi fusese dor dar parcă numai era se despărţiseră în poartă, la Tărcăiţa. Taică-său, bodogănind că îi pleacă feciorul, că el n-a făcut un vagabond, iar el, băiatul tatii, râzând şi bătându-l pe umăr: Lasă bătrâne că te urneşti şi tu d-aci, că nu mai rămâne nici dracu în satu ăsta.
………………………………………………………………………. …………..
Toader sări ca ars în picioare şi se lovi zdravăn de plafonul microbuzului. Îi păru că aude cocoşul cântând şi crezu pentru o clipă că nu s-a trezit, că visează că a plecat doar din nenorocitul ăla de sat. Vecinul se scaun se trezi şi el şi se uită buimac la Toader.
– Avusăi un spurcat de vis, îl lămuri Toader. Cânta cocoşu mnieu dă bună dimineaţa…
Vecinul se uită neîncrezător la Toader. Îl studie îndelung, înainte de a trage concluzii, dar, biruit de somn, renunţă. Dar Toader nu se dădu bătut. Brusc, avea chef să vorbească cu cineva.
– Bată-l să-l bată de cocoş, că mă visai că cânta, da aşe pân somn m-am socotit că n-o fi vinit după mini pă drum cătă Spanie… Că tăt visu să făcea că umblam după iel şi-l omor şi numa îmi tăt scăpa. Mă ajutară şi babele din sat, da tăt nu-l biruirăm. Şi mă gândeam că o fi fermecat o ce-o fi cu iel dă iară îl aud…
Vecinul de scaun trase acum concluziile care se impuneau şi se întoarse spre geam, dând din cap. Închise ochii, să-i revină somnul sau doar să-l lase bătrânul în pace cu poveştile lui. Toader tăcu puţin, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns, apoi râse singur şi vorbi mai departe, nederanjat de faptul că nimeni nu părea să îi dea cea mai mică atenţie.
– Bă ce ţî-i şi cu visele astea… Le îmbătai auzi pă tăte babele şi dădui foc la sat. Şi cre că numa cocoşu scăpă…
– Taci moşule şi dormi, se auzi din faţă. Şoferul trăsese pe dreapta şi încerca să culeagă câteva clipe de somn, pentru a avea energia să conducă mai departe. Nu făcuse decât un sfert din drum. Dar Toader nu-l auzi, nici nu înţelegea ce se întâmplă în jur, nu observase nici că microbuzul se oprise.
– Da ma a dracului şi cocoşu, cum scăpa iel dă fiecare dată când îl încolţeam… Şi babele, ce mai bereau, parcă ierau fără fund… Să tot fi beut o canistră dă răchie şi-mi boreau prin ogradă… Da-te-a dracu numa Leana, ea nu berea că mă pândea… Da ce ţi-am zmotocit-o… Şi Flăncătiţa, cât p-aci fuse să-mi fac pomană cu ea…
– Moşule, tacă-ţi fleanca, îi strigă din nou şoferul.
Toader înţelese în sfârşit că era vorba despre el şi tăcu nedumerit.
…………………………………………………………………………………………………………….
greieri şi păpădii 