arhivă

Arhiva etichetelor: patrimoniu

Am putut revedea, după vreo 25 de ani, Ieudul. Cât să fi avut când părinţii noştri erau profesori în acest sat moroşănesc? Câţiva anişori. Nu mai aveam vii în memorie nici un loc, nici o figură; reînvăţasem amintirea din poveştile bunicilor. Şi mai era ceva: un sentiment. O emoţie. Inima ne-a bătut tare în piept când am ieşit spre Ieud din Cuhea, satul de unde a purces Bogdan Vodă.
Amuţisem la Vişeul de Sus; un grup numeros de săteni însoţeau mortul la groapă. Toţi – dar absolut toţi – ţăranii erau îmbrăcaţi în straie tradiţionale. Discordanţă făceau câteva tinere, în blugi. Deşi fete frumoase, îmbrăcătura lor le făcea hidoase. Dar n-am stăruit privindu-le. Amuţisem, din alte considerente, la Moisei. Am amuţit apoi în Bocicoel, în faţa celei mai somptuoase porţi moroşeneşti din câte văzusem până atunci; mai urmau, cu nemiluita. Aşa cum urma să ne minunăm de bisericile (greco-catolice) ale locului, cu inovaţia lor, supraetajarea, de Muzeul Ţărăncii române, de femeile care torceau lână pe o bancă, spre drum, în Rozavlea.
Dar Ieudul e mult mai mult. Închipuiţi-vă că vă pomeniţi într-un muzeu al satului, populat. Nu era zi de sărbătoare, când ne-am pomenit în Ieud. Era într-o joi, şi toate femeile spălau haine. De la fiecare poartă, singure sau însoţite de omul lor, ori de vreo fiică sau fiu, femeile ieşeau cu coşare de nuiele ticsite cu haine, să le ducă la lăuat.
Copiii se adunaseră pe uliţă. În Ieud sunt cei mai frumoşi copii din lumea asta. Te privesc cu căldură, cu ochi albaştri, jucăuşi, nu inerţi, cum au mai toţi copiii marilor oraşe, îţi fac cu mânuţa şi-şi văd de trebuşoarele lor cu osârdie. Să mai spun de îmbrăcătură? Portul popular, pe cei mai mulţi. Ce făceau nişte coconi? Cântau, la marginea uliţei. Ce poate fi mai mergător la inimă? Cinci-şase copii, de cinci-şase anişori, şedeau pe o băncuţă şi cântau. Spune şi versul unui cântec moroşenesc:

Cine-o zis horea dintâie?
Un cocon dintr-o fâşâie.
L-o lăsat mă-sa durmindu,
L-o aflat horea horindu.
L-o lăsat mă-sa durne,
L-o aflat hore hore.

Ieudul are în urmă o istorie pe care nici Atlas n-ar putea-o ţine în spate. Ne vom referi aici doar la câteva momente apropiate ca timp.
S-a dus, de exemplu, vorba “antisemitismului” ieudanilor, din pricina unui obicei semnalat de Tache Papahagi şi Gheorghe Dăncuş, care au notat tradiţia localnicilor de a arunca cu pietre în casele evreilor în Joia Mare. Desigur că acest obicei nu e cazul să fie extrapolat din zona considerentelor religioase. Aşa au fost de “antisemiţi” ieudanii – ca toţi românii -, încât au hrănit pe furiş cele 80 de familii de evrei strânse, în 1940, de autorităţile maghiaro-horthyste, spre a fi deportate. Din acestea, s-au întors în sat doar trei familii. Pe restul i-au prăpădit horthyştii sau au luat alt drum.
Un caz care însă a avut considerente sociale a fost scoaterea ungurilor din Ieud la terminarea celui de-al doilea război mondial. Ţăranii i-au adunat pe toţi ungurii care rămăseseră după retragerea frontului germano-maghiar, i-au încolonat frumos, le-au pus puştile la spate, şi i-au petrecut în afara satului. Nu au ucis pe nici unul, cum făcuseră aceştia cu românii din satul vecin, nu i-au ucis şi nu i-au persecutat, aşa cum fuseseră ei înşişi persecutaţi patru ani de zile. Spun ei înşişi, referindu-mă la Românii trăitori în acea vreme, lăsând la o parte suferinţele îndurate de secole, când nu aveau dreptul nici să umble pe drumurile moşilor lor, ci numai pe margine, şi numai desculţi. Pentru că horthyştii i-au prins cu zmâcul, şi i-au ţinut în leasă, ca pe animale, pe cei care n-au vrut să se înroleze în armata maghiară în războiul mondial. Din faţa terorii horthyste, ieudanii s-au refugiat la munte. Horthyştii vroiau să-i adune în masă şi să-i mute în Apşa de Sus, în Maramureşul furat (în Ucraina). De cum s-a auzit vestea, cu mic cu mare, toţi ieudanii s-au refugiat în pădure, într-o singură noapte. Horthyştii n-au îndrăznit să-i urmărească pe potecile de munte. Bătrânii satului îşi mai amintesc cum au supravieţuit (cei care au supravieţuit): preparându-şi pâine din scoarţă de făină de arin. Ştim toate suferinţele ieudanilor de pe vremea când şi cocoşul cânta ungureşte din jurnalul lui Ion Dunca Joldea. Preotul ieudan este acelaşi cu renumitul personaj care îi trimitea o scrisoare de protest lui Gavril Mihali, care acceptase să figureze în Parlamentul maghiar ca reprezentant al Românilor. Spicuiesc: “Dvs. nu ne reprezentaţi pe noi. Nu ne puteţi reprezenta unde nu vrem să fim reprezentaţi”.
După război, moroşenii s-au trezit cu un prefect comunist, Ion Odoviciuc, rutean de origine, care s-a înconjurat de comunişti evrei şi maghiari, pregătiţi să smulgă şi sudul Maramureşului din trupul României, pentru a-l preda sovietelor. Intelectualii Români au fost, la început, îndepărtaţi din administraţie şi politică, iar apoi, arestaţi. În faţa noii provocări, ieudanii, ajutaţi de moroşenii din satele vecine, au organizat o rezistenţă care s-a numit de către istoriografi “Republica Iza”. S-a format ad-hoc un comandament, care a organizat oamenii de uliţi, pe hotare. “Republica” n-a mai răspuns ordinelor prefectului comunist. Acesta a trimis pe Valea Izei poliţişti, să-i aresteze pe împricinaţi. Numai că s-a întâmplat altceva: ieudanii i-au arestat pe poliţişti, iar apoi pe alţi trimişi ai prefectului. Până când s-a declanşat o adevărată vânătoare de moroşeni, grupaţi în jurul nucleului de la Ieud. De la Rozavlea la Şieu, moroşenii s-au mobilizat, în urmă cu cinzeci de ani, ca pe vremea lui Horea, cu topoare, coase, sape. Ce a urmat, se ştie. Dacă nu, poate fi citit cu lux de amănunte în lucrarea lui Vasile Vetişanu, Cartea Ieudului.
Cel puţin un lucru însă nu poate fi desprins din cărţi, nu poate fi pus în cuvinte, oricât de măiestrite. Nici în fotografii, nici chiar în filme. Este ansamblul arhitectonic al Ieudului, care nu poate fi perceput static. Degeaba ar intenţiona cineva să reproducă o poartă, o casă. Sunt, fără îndoială, spectaculoase în particular, dar nu dau ideea totului. Sighişoara este patrimoniu UNESCO, pentru că este singurul oraş medieval “viu”. Ieudul nu este. Ei, bine, ar trebui să fie. Pentru că Ieudul este unul dintre puţinile sate tradiţionale “vii”. Dar ar trebui făcut ceva, înainte de orice: să se oprească, prin temeiuri juridice, construirea unui alt tip de casă decât a celui tradiţional din lemn, cu poartă, pe perimetrul satului. Pentru că s-au ridicat nu puţini mastodonţi, găzduitori toţi de pensiuni turistice, care sunt ca nişte măsele stricate printre cele 1000 de măsele frumos lucitoare ale Ieudului, mărturisitoare a mii de ani de existenţă continuă, posibilă, în adâncă vechime, graţie surselor enorme de sare din zonă. Şi posibilă, mai încoace, datorită oamenilor acestor locuri, care au făcut ca Ieudul să poată fi privit azi ca buric al Românismului.
Cu douăzeci de ani în urmă, un fotoreporter japonez, pre numele lui Kosei Miya, vizita Ieudul. Va publica apoi o carte, în ţara lui, sub titlul Rapsodia română: Maramureş – centrul lumii. Fără echivoc.
Un fiu al Ieudului, scriitorul Vasile Gogea, a consemnat un lucru mare în DICŢIONARUL său DE SENTIMENTE. A întrebat scriitorul odată pe un băieţel ce vrea să fie când o să se facă mare. Iar băieţelul i-a răspuns: Învăţ bine, dau la facultate, intru şi mă fac ţăran!
Este, acesta, şi un îndemn pentru generaţia tânără de Români, în derivă morală, bântuită de fantoma fugii din România: să ne întoarcem la sat, să ne regăsim pe noi, să ne spălăm de mizeria sufletească pe care am adunat-o în aceste locuri ale pierzaniei, oraşele. Şi să ne îmbrăcăm hainele noastre adevărate, nu pe cele lepădate de alţii.

Anunțuri