Ce vremuri ne-au ajuns

Nu sunt un citadin. Inima mea este într-un cătun, într-un munte de la capătul lumii. Totuşi, bună parte din viaţă mi-am petrecut-o până acum în oraşe, mai mici sau mai mari, de la Oradea sau Cluj Napoca, până la Chicago, Phoenix sau New York. Am vizitat alte zeci, sute de oraşe.

Oradea a rămas, mereu, oraş de referinţă, pentru că acolo mi-am petrecut anii de liceu, acolo am învăţat ceva gazetărie, acolo mi-e parte din familie şi acolo au fost parte din prieteni.

O întâmplare, însă, nu o opţiune. Dacă vine vorba de opţiuni, aş alege, fără să stau pe gânduri, să ocolesc acest oraş fără substanţă.

Dar, cum spuneam: sunt o mână de oameni la care ţin care au încremenit discret în acest oraş. Tot mai puţini, pentru că mai toţi au ales deja ce aş alege şi eu, deşi mult mai legaţi de acest oraş, unii chiar prin copilărie, nu ca mine: să se ţină departe.

Numai ieri, un foarte bun prieten, ultimul prieten – fără să socotesc familia – din acest oraş, mă anunţă că nu se mai poate şi mă invită la o întrevedere de rămas bun. El nu spune doar asta: că nu se mai poate în acest oraş. El spune mai mult, şi mai dureros: că nu se mai poate în ţara lui şi a mea, cotropită de haimanale.

M-am pornit aiurea pe străzi cu ceva vreme înainte de ora stabilită, simţind deja gustul amar al unui nou gol: al singurului prieten orădean – în afara familiei – cu care mai schimbam lumea la o sticlă de vin, mereu în acelaşi loc, măcar o dată pe lună. Prietenul meu e mai tânăr cu câţiva ani, e la vârsta când porneam şi eu să cuceresc lumea, iar, odată cucerită, am socotit că locul meu este ţara mea, cătunul meu, gândindu-mi posibilă aşezarea doar acasă.

Prietenul meu nu vrea să repete greşeala mea. Aşa îi zice dumnealui: greşeală. M-am pornit cu gândul să îl combat, m-am pornit înainte de vreme, să poposesc într-un parc, să îmi număr argumentele. Am dat să intru în parcul cel mai cunoscut al Oradiei, printr-un loc lăturalnic, pe care l-am folosit de când l-am descoperit prima oară, copilandru mânat de la muntele lui să se facă domn, om cu carte. M-am izbit de un gard înalt de fier forjat şi am căscat ochii ca în faţa unei minuni: parcul este împrejmuit roată cu un gard înalt. Era primul parc public pe care îl vedeam împrejmuit cu un gard înalt de fier. Nicăieri în Europa, în Statele Unite, ba nici la est de România, pe unde m-au purtat paşii, nu mi-a fost dat să văd asemenea batjocură.

Contorsionat, am căutat totuşi o cale de acces, o poartă, pe care am găsit-o, în cele din urmă. M-am îndreptat ţintă spre banca mea, banca pe care îmi amintesc ca acum că am plâns prima oară în oraşul acesta, la 14 ani, la o săptămână după ce fusesem trimis la şcoli mari, să devin altceva decât inima mea vroia. Frunze mari, galbene, fluturi mari, cu o aripă, ca într-un vers al lui Caşin Popescu, pluteau peste creştetul meu, peste ochii mei împlântaţi adânc în cer, cu întrebări. Acolo şezum şi plânsem…

Banca aceea e tot acolo: ruptă. Mă aşez pe osatura de beton şi povestesc deja cu prietenul pe care va să îl întâlnesc în curând. Ce să îi spun? Că nu putem pleca toţi, că avem lupte de dat în ţara noastră? Nu pot, căci l-am rugat chiar dânsumi să se mişte puţin prin lume, ca să înţeleagă mai bine chiar neamul său. Să-i spun că se poate, totuşi, şi acasă, trăi onorabil, făcând ceea ce ştie el să facă, scrisul, şi ceea ce e pregătit să facă: muncă în sistemul juridic? Nu pot, căci nu mai am niciun exemplu de om care să trăiască onorabil din scris cinstit sau să ţină capul drept în justiţie. Or fi, dar, uite, eu nu mai ştiu pe nimeni. Dar am o groază de exemple care nu mai scriu cinstit, ca să trăiască, ori care nu mai scriu deloc, pentru că nu pot ca, din scris cinstit, să trăiască.

În fond, ce aş putea să-i spun? Că suntem tineri şi ziua de mâine e a noastră? Nu mai suntem tineri şi ziua de mâine a venit. Şi ne-a prins pe drumuri, cum ar spune prietenul meu, dacă l-aş zgândări. Nici case nu avem şi casa noastră, noi, cu mâinile noastre, cum am avea putinţa să ne-o facem – ţinând să rămânem ceea ce suntem – în România de azi?

Să îi spun că dorul de acasă, de neamul tău şi neamurile tale e mai greu decât oricare dintre boli? Dar durerea şi disperarea de a fi acasă, lângă neamul şi neamurile tale, între ele, şi a nu putea face nimic pentru mai binele lor, cât de grea boală să fie aceasta? Ar avea dreptate să îmi răspundă aşa.

Şi totuşi, ce aş putea să îi spun, nu ca să nu plece, pentru că trebuie că face bine că pleacă, ci ca să nu plece cu gândul cu care îmi amintesc că a plecat un tânăr scriitor ieşean, cu şapte ani în urmă: săturat de România?

Nimic nu pot să mint. Ştiu că pleacă – aşa ca atâţia – cu neamul său şi pământul neamului său în suflet. Iar că pleacă, nu e că s-a săturat de neamul său şi de pământul neamului său, ci că s-a săturat să fie călcat în picioare, să câştige cât să moară de foame în ţara lui, să fie batjocorit în ţara lui.

Peste drum, ochii mi se aşează pe o inscripţie cu vopsea neagră. E în ungureşte şi e un nume de stradă, care nu este traducerea din româneşte a numelui de stradă oficial. Urma să văd pe toate străzile nume de stradă neoficiale, în ungureşte, inscripţionate pe clădiri cu vopsea neagră, batjocură la adresa românilor. Batjocorit în ţara lui şi de cocoţacii care s-au suit pe capul nostru, şi de şobolanii pustei, prietenul meu se tot duce. Mă ridic şi eu de pe bancă, nu am ce argumente să număr.

Trec pe lângă statuia lui Mihai Viteazu, a cărei curăţire, aflu că a costat 1 milion de euro. Lucrurile astea nu se fac pe bani: ne adunam noi, ultima mână de români, şi îl ştergeam pe Domnul Mihai de găinaţi, pe degeaba. Trec pe lângă statuia lui Mihai Eminescu şi văd construindu-se un alt gard. Cineva are în acest oraş o afacere cu garduri. Îngenunchez în faţa lui Eminescu şi câţiva curioşi se opresc şi chicotesc: uite un nebun!

Stau în genunchi, cum am stat şi când au pus statuia pe soclu. Aveam, cred, 17 ani. La dezvelirea statuii, am fost şi eu invitat să spun un cuvânt, din partea tinerimii oraşului. Numai ce ieşisem din orânduirea socialistă, să intrăm direct în groapa cu rahat. Ce ştiam? Abia îmi deschisesem aripile. N-am dat ascultare comandamentelor nici pe vremea cealaltă, rupeam fotografiile bietului Ceauşescu din toate cărţile şi am fost pârît. Dar acum? În anii 90? De ce mă întreabă acest dăscălaş ce am să spun la statuie? Hai, că se gândeşte poate că nu mă descurc… Despre chestiunea evreiască şi despre chestiunea ungurească, i-am spus. (Statuia e cu spatele la sinagogă şi cu faţa la Ungaria.) Şi am să recit Doina, îi mai spun. Şi dăscălaşul, de ce se face roşu ca racul şi fierbe de furie? Nici să nu te gândeşti, mi-a spus. Nici să nu mă gândesc. Nici nu m-am gândit. Am tăcut, am zâmbit, am plecat, am spus ce ţineam să spun şi m-am pus în genunchi. Habar n-aveam că, atunci când te pui în genunchi să te rogi, cineva abia aşteaptă să pună piciorul pe spatele tău. N-am înţeles ce va să vie. La fel, când Ceauşescu era încă la putere şi Doina era zice-se fără voie a se recita, am recitat pe scenă. Nu era curaj, nici înainte, nici după. Era credinţă. Dar ce înţelegeam eu?

Abia azi, şi e târziu, ştiu: ne sufocă dăscălaşii în casa noastră. Ne-au călărit şi nu mai ştim să-i dăm jos de pe grumazul nostru. O luăm care încotro, să ne salvăm. Câte unul singur: nu vom mai birui! Mai rămân – câtă vreme? – în picioare statuile lui Eminescu. Ni le lasă, nu că respectă măcar atât, ci că să pricepem – nu importă cât de mici suntem fiecare la picioarele Domnului Nostru Mihai – ce aşteaptă pe cel care ar îndrăzni.

Aşa este, prietenul meu drag: nu ne-a rămas loc de mântuire. Să te retragi într-un cătun, la munte, să nu mai vezi mizeria dimprejur? Asta am făcut toată istoria noastră, ai dreptate: ne-am tras mai pe munte, mai sus, şi au tot venit peste noi. Să ridici capul, să mergi ca mielul la tăiere? Nu avem tărie de nicadori. Aşa că ne rămâne să ne împrăştiem prin lume şi să adunăm de pe acolo, în toamna aceasta ce ne-a ajuns, furnici, şi nu greieri, cum toată vara am fost, cele trebuincioase izbăvirii.

Îţi spun, prietene, la ceasul nostru de despărţire fugară, cum le-am spus tuturor prietenilor care au plecat: ia darul meu cu tine. Făcusem deja 18 ani când primul prieten a plecat să nu se mai întoarcă în ţara lui şi a mea şi a ta: era o tânără domniţă care este acum dascăl universitar pe meleaguri unde pleci şi tu. Şi i-am zis dânsei, tăind cu cuţitul o felie mare de suflet: domniţă, ia cu tine darul acesta! Şi am tot tăiat felii mari de suflet şi am tot împărţit căci, unul după altul, toţi s-au dus în toate zările, în toate părţile. Credeam – naiv cum mă ştii – că sufletul e ca râma: tai o bucată şi cresc două. Nu este, prietene. Aşa am rămas cu ultima felie în mână. Ţi-o întind. Ia darul meu, prietene, cu tine.

Rămân după noi umbrele, care se mai văd, însă foarte puţin.

4 comments
  1. M-a miscat foarte tare acest articol, la care ma tot gandesc de vreo doua zile. Este emotionant si cuprinde atat de mult adevar. Pe de alta parte, dle Blaga, vreau sa spun ca, totusi, astazi oamenii nu mai pleaca fara sa priveasca in urma, ci pleaca, munces, se intorc, traiesc intre doua lumi, dar – e-adevarat – gandul lor se intoarce acasa, uneori din ce in ce mai rar, alteori cu un dor imens.. Dar cand vii si stii ca poti sa-i ajuti altfel pe cei care-ti sunt dragi, ca le poti oferi un ajutor pentru o viata mai buna, ai alta satisfactie. Nimeni nu e obligat sa ramana, desi imi dau seama ca dupa o mare perioada in care traiesti intr-o tara civilizata, e greu sa te mai intorci acolo unde nu exista criterii si o scara de valoare, iar uneori chiar elementarul bun simt lipseste.Eu sunt adepta ideii ca un om nu are dreptul, in primul rand fata de el insusi, sa refuze sansele ce i se ofera in viata. Si, poi, poate cantari si poate decide unde e mai bine, pentru el, pentru familia lui si pentru tara lui. Sunt fascinata in continuare de articolul pe care l-ati scris, am vrut doar sa adaug un dram de pragmatism.

  2. Distinsă Doamnă,

    sunt impresionat, întâi de faptul că aţi ajuns în spaţiul meu virtual, iar apoi – că v-au plăcut modestele mele rânduri precedente.

    Trebuie totuşi să vă precizez un amănunt: cred că nu aţi citit rândurile mele până la capăt în cheia potrivită. Eu nu am încercat să produc un articol, foarte rar de altfel mă manifest în mod jurnalistic. Eu încerc să fac literatură, cu umilele mele puteri.

    Cu toate acestea, precizările dumneavoastră îmi par exacte şi subscriu aproape în totalitate, numai că ele se pretează la un text jurnalier, cum al meu nu se doreşte.

    Textul meu – un scriitor cu minte nu ar face totuşi precizările pe care le fac – porneşte de la o serie de amănunte de viaţă, care sunt distorsionate de fantezie, dacă ar fi să fie privite în ordine pragmatică. Distorsionate în ordine pragmatică, înnobilate în ordine estetică, dacă reuşesc să „fascineze”, cum spuneţi.

    Totuşi, ce e real, e că am asistat la plecarea din ţară a o sumedenie de prieteni. Din cei cu aceleaşi preocupări cu mine, ultimul rămas pleacă acum. Ştiţi cine este, am aflat că avem această cunoştinţă comună. De aceea, ţin să vă felicit pentru o anumită alegere – rămân ambiguu, pentru că aşa m-a rugat prietenul meu, dar dumneavoastră deja aţi dezambiguizat.

    Ştiţi ce e paradoxal şi doare cel mai tare? Eu i-am făcut pe cei mai mulţi să plece. Având ceva mai mult noroc ca dânşii, am fost primul care a plecat. Eu am tot plecat şi m-am tot întors, dar ei s-au tot dus. Şi s-au pierdut în lumea largă, s-au întomnat şi au uitat. Eu locuiesc încă în primăvară. Mă mai ţin de un loc care mă refuză, în ordine socială, dar care mă salvează, în ordine spirituală.

    Pleacă, muncesc, se întorc, trăiesc între două lumi… Se poate. Referinţa mea era strict la prietenii mei, pentru care doar primele două verbe par a fi valabile. Trag speranţă că această ultimă felie de suflet pe care am dăruit-o (fiind şi ultima felie, şi ultimul prieten) să putrezească mai târziu decât precedentele.

    Aşadar, nu m-au ţinut baierele să gândesc un articol, în ordine pragmatică. Am plâns şi eu pe hârtie văzându-mă singur, rămas să sting o lumină care abia mai pâlpâie şi, poate, să plătesc factura. Pentru toţi…

    Cu tot dragul, Octavian Blaga

  3. Imi cer scuze ca nu am mai apucat sa va raspund si voi fi foarte scurta de asta-data. Imi place mult cum scrieti, va si inteleg, dar as vrea sa va rog sa nu mai fiti atat de trist. Prietenii adevarati nu pleaca niciodata, sa stiti, iar testele ne sunt necesare in viata, macar pentru faptul ca de abia in lipsa iti dai seama de valoarea unor oameni si cat inseamna ei pentru tine. Iar ce poate fi mai frumos apoi decat o re-vedere in fata unei sticle de bere?

  4. Distinsa Doamna,

    multumesc din nou. Acum, si pentru grija pe care o purtati… tristetii mele. Va asigur ca aceasta nu este insa o tristete primordial existentiala, ci un pretext de… text literar. Nu, eu nu sunt un om trist, am recurs doar la tristete aici, pentru ca, vorba poetului Adrian Suciu, „din tristete nasc copii frumosi”.

    Cat despre prietenii si despartiri, nu imi fac griji la nivelul simplu uman. E nitel altceva: o noua generatie de romani trebuie sa isi caute implinirea oriunde in alta parte decat in Romania. La tristetea acestui fapt nu am cum renunta. Chiar daca eu am expus un „caz” care nu se preteaza complet la ideea cautarii implinirii in alta parte, realitatea exista si e traita.

    Cat despre re-vederi, stricto facto, la cate despartiri si re-vederi am cu prietenul pe care l-am transformat in actor principal al textului meu, una in plus, nu mai conteaza. Cu sticla de bere nu prea ati nimerit-o :) Ceva adevar poate, totusi… Oricum, oriunde, oricand, sticla cu lacrami vs. sticla cu zambete e ce ne tine la aceeasi masa!

    Pentru a iesi din ceea ce mi se pare mie aici impas dialogic, va invit sa cititi (maine, probabil) postarea urmatoare de pe acest blog. E un recurs la bucurie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: