Amintirea unui zbor

Scriu aceste rânduri amintitoare cu gândul la un prieten care va zbura cu avionul prima dată în viaţa lui peste două zile. Pentru foarte mulţi, un zbor nu mai are nimic spectaculos, iar alţii îşi doresc foarte tare să zboare. Măcar o dată. Ei, bine, prietenul meu nu ţine nici de unii, nici de alţii. Prietenul meu nu vrea să se urce în avion niciodată. Totuşi, oarecum forţat de împrejurări, o va face (sper!) poimâine.

De ce nu vrea să zboare prietenul meu? Răspunsul pe care îl dă este destul de ciudat, cu toate că dânsul pare un om cu toate minţile în cap. Este convins că avionul în care se va sui el, se va prăbuşi. Oricare ar fi acesta. Crezi că glumeşte, dar nu. Ei, până la urmă nu este nici primul, nici ultimul care se teme să zboare cu avionul. Frica indică, până la urmă, normalitate. Dar, îi spun prietenului meu, de vreo zece ani, timp în care m-am urcat în mai o sută de avioane sau elicoptere, a-ţi fi frică să zbori şi a nu încerca să îţi învingi frica este precedentul unui handicap enorm în societatea de azi, şi încă a unui handicap nerecompensat şi nerecompensabil. Nu şi nu: programându-şi o vizită în Statele Unite, prietenul meu a căutat – şi m-a obligat şi pe mine să o fac – posibilitatea de a trece Atlanticul cu vaporul. De ce nu cu barca, l-a luat peste picior un unchi de-al meu, emigrat de treizeci de ani în State.

Nici cu vaporul, nici cu barca, dar nici cu avionul: prietenul meu nu a mai ajuns în State. Acum zboară scurt, în Europa. Sunt convins că, apoi, va ajunge şi în State. Cu avionul. De fapt, mi-e că o să înceapă să îi placă. Aşa cum îmi plăcea mie, când l-am luat pe prietenul meu să zburăm cu elicopterul peste Sarmisegetuza. S-a înţeles: el a rămas la sol şi m-a privit cum mă pierdeam pe cer, pierzându-se şi dânsul în frica mult prea neomenească ce îl copleşise.

A fost cam aşa: filmam pentru un film documentar despre România. Producătorul (un american) dorea şi imagini aeriene. Am zburat peste Deltă şi producătorul a fost încântat. Aşa că s-a lăsat uşor convins să iau pe peliculă Sarmisegetuza dacică şi, dacă tot ajung în zonă, poate iau şi nişte shot-uri cu munţi acoperiţi de zăpadă, recte Retezatul.

Când am zburat prima dată, am căutat o oră locaţia (Sarmisegetuza dacică) şi n-am găsit-o. M-am mulţumit cu munţii înzăpeziţi. A doua încercare, tot de vreo oră,  a eşuat şi ea, şi a trebuit să mă mulţumesc cu Orăştia şi Deva. A treia oară – încercările s-au petrecut la interval de cam o lună – pilotul era convins că ştie cum să ajungă unde trebuia să ajung. Pe prietenul meu l-am rugat să mă însoţească în această a treia încercare de a fura chipul Sarmisegetuzei.

Pilotul a venit de la Timişoara, însoţit de doi colaboratori, care au rămas şi ei la sol, cu prietenul meu. Urma să zburăm mai puţin de o oră, aşa că cei trei s-au dus la o cârciumă, să le treacă timpul. Acum, mai trebuie să vă mărturisesc o frică a prietenului meu: aceea de a conduce un autovehicul. Bun, între timp, frica aceea a trecut şi s-a transformat, cum altfel!, în plăcere. Dar atunci, era, şi era gravă. Eşti un handicapat social, m-am enervat eu. Look who’s talking, mi-a azvarlit-o el, referindu-se la altfel de handicapuri sociale, dar de data asta ale mele. Îl rugasem să fie pregătit să conducă el drumul înapoi de la Deva la Oradea, pentru că eu vroiam să transfer pe laptop şi să selectez câteva shot-uri, cu care eram în întârziere, pe drumul de întoarcere. Iar prietenul meu: nu şi nu, el nu conduce înapoi.

S-a dezvăţat de nu-ul acela peste ceva vreme. L-am forţat şi eu o dată să conducă maşina mea, de la Aiud la Oradea. Rămăsesem defect în Aiud, o lăsasem la mecanic, luasem o altă maşină  din Oradea şi îmi trebuia un şofer să aducă maşina mea la Oradea. S-a lăsat înduplecat şi a poftit să mă ajute. Nu ştiam ce mă aşteaptă, deşi îmi mai povestise: l-a apucat aşa, pe primul lui drum după ce a luat permisul, mergând la ţară cu familia, obligat de taică-său să conducă, ca să înveţe să conducă, l-a apucat, zic, să îşi dea jos bluza cu care era îmbrăcat. Din mers. Îl treceau toate transpiraţiile. Şi a lăsat de volan, să îşi tragă bluza peste cap. Care bluză s-a opintit în capul lui, devenit probabil foarte mare, într-o formă de macrantropie invizibilă, pe care numai frica ţi-o dă. Şi a lăsat de toate, de pedale, de volan, hăţind o bluză care nu vroia să îl părăsească. Parcă îl şi aud pe frate-său: băi, cretinule, ne omori, ce mama dracului faci! În fine, au scăpat cu frica, taică-său, un şofer experimentat, era în dreapta. Ei, poveşti cu începători în ale şoferiei, mi-am zis. Am auzit vreo câteva, nu toate aşa nostime ca asta. Dar tot nu ştiam ce mă aşteaptă.

De la Aiud până la Floreşti, Cluj, pe drumuri ocolite, n-a fost aşa o problemă. Am intrat pe drumul european, care, încă, nu era aşa aglomerat ca acum. Dar tot era. Ne-am oprit la Negreni, să mâncăm nişte mici, să bem o cafea. L-am felicitat, a venit binişor în urma mea. Mi-a mărturisit că n-a văzut nimic decât becurile din spate ale maşinii mele. Îi tremurau genunchii. Şi îi era foarte frică de ce urma: urcuşul de la Piatra Craiului. Floare la ureche, i-am zis. Vii după mine, tot aşa. Zis şi făcut. Am trecut de prima curbă şi m-am tot dus. După trei-patru curbe, am mai aruncat un ochi în oglindă, să văd cum se descurcă prietenul. În spate, nimic. Am încetinit, am oprit, nu mai venea nimeni din spate. Am întors, îngrijorat. Aveam şi de ce. În prima curbă, că de-acolo nu mai trecuse, flancând drumul, maşina mea şi prietenul meu lângă ea, angajat într-o discuţie aprinsă cu şoferii camioanelor din spate, care nu puteau trece de maşina mea.

Discuţia era destul de colorată, prietenul meu, pe lângă că nu ştia conduce pe-atunci, nu ştia că una din regulile traficului românesc este să nu te pui cu şoferii de camion, dacă nu ai o maşină care să alerge repede. Am crezut că iar s-a defectat maşina. Ba nu. Am pornit-o, am mutat-o, le-am mulţumit şoferilor pentru răbdare, s-au liniştit apele şi am înţeles: prietenul nu ştia că în pantă mai trebuie să schimbi vitezele, vroia să tragă cu a patra cu o amărâtă de Dacie până în vârful Pietrei. În regulă, vom merge într-a doua, încet, până sus, n-are să fiarbă apa dintr-atâta. Şi va merge el în faţă. Dar… cum să facem, pentru că prietenul meu nu ştia şi nu putea porni în pantă. Ne-am întors la vale, am luat-o de la capăt şi iată-ne la două curbe de vârful pantei, care se profilează, victorioasă, pe parbriz. Îmi fac cruce instinctiv: am scăpat şi de asta. Ba, mai mult, prietenul meu accelerează, ajunge într-a patra, a prins curaj. Îmi aprind o ţigară şi plănuiesc cum să îi explic coborîrea prietenului meu, când, deodată, maşina mea, condusă de prietenul meu, face un viraj extrem de brusc spre dreapta, într-o curbă la stânga, şi se aventurează fără scăpare spre prăpastie. Am înţepenit, am încremenit, mi-a zburat inima pe geam. La fel de brusc, maşina face un viraj invers, revine pe drum în ultima miime de secundă posibilă, când aveam în faţa ochilor desfăşurătorul moral pe următorii cinzeci de ani ai mei – îmi omorîsem un prieten –, şi îşi vede de drum liniştită.

În vârf, ne oprim. Îmi revin greu, în timp ce prietenul meu îmi explică cum că vroia să îşi aprindă o ţigară, dar bricheta îi căzuse pe jos şi s-a aplecat să o caute. Lăsăm maşina în vârful Pietrei Craiului, mai mult de atât nu puteam suporta pe ziua aceea, urmând să îmi caut pe cineva care are şanse să aducă maşina întreagă la Oradea şi să nu îmi pună probleme metafizice. Întâmplarea ar trebui să fie gata, dar nu e. Am parcurs drumul de la Aiud în multe ore, s-a făcut spre seară. Maşina care o împrumutasem, nu ştiam, avea probleme la sistemul electric. Un scurt şi s-a ars instalaţia de iluminat la 30 de kilometri de Oradea. Nu reuşesc să remediez şi noaptea s-a lăsat uşor peste umerii noştri. La ocazie nu ne ia nimeni şi, oricum, trebuia să duc maşina în seara aceea. Aştept un TIR şi mă „agăţ” de el.

Mă ţin de luminile lui cu înverşunare, mă claxonează toată lumea, e în regulă. Mai făcusem o ispravă similară, ştiam cum e, cu toate că drumul pe care îl mai făcusem nu prea era parcurs de maşini, este vorba, pentru cine cunoaşte, de drumul de la Stâna de Vale la Remeţi, ghidat doar de lună plină, într-o noapte asurzitoare. Mă ţineam cu mâinile şi cu picioarele de TIR-ul din faţă, doar prietenul meu se înspăimântase de moarte, care era aproape, era acolo, o ştia dânsul, are să se întâmple acum, mai bine se răsturna cu maşina pe Piatră, să îl las jos, să fac ceva, să ştiu că el nu mai vine cu mine niciodată nicăieri. Am ajuns teferi la Oradea. Un an de zile nu l-am mai putut urca la mine în maşină. Nu să conducă, Doamne fereşte! Pasager. Aşa că l-am luat cu mine la Iaşi şi m-a obligat să mergem cu trenul, iar apoi l-am păcălit, şi am plecat cu maşina spre Haţeg şi în Parcul Naţional Retezat. Dar despre aceste două noi aventuri cu prietenul meu, de-altădată.

Să revenim. Ca măsură de precauţie (şi nu din frică), înaintea fiecărui zbor (primele douăzeci), obişnuiam să îmi pun lucrurile în ordine şi să scriu câte o scrisoare unor oameni foarte apropiaţi, de despărţire, just in case. Revenind, prietenul meu e la sol, are cheile de la maşină, tocmai i-am indicat, dacă tot nu zboară cu mine, unde să ducă maşina şi scrisorile din torpedo, dacă se prăbuşeşte elicopterul, iar cei doi veniţi de la Timişoara îi povestesc cum un coleg de-al lor pilot a murit în ziua precedentă, într-un accident aviatic. Nu ştiu ce l-a speriat atât de tare: să aducă maşina la Oradea sau confirmarea că avioanele cad în preajma lui. Dar noi nu ne-am întors după o oră, nici după o oră jumătate, nici după două ore în cap, la sol pierdusem comunicarea, vântul era într-adevăr foarte puternic, alarma elicopterului s-a declanşat la un moment dat şi piuia îngrozitor, am întrebat pilotul ce e cu zgomotele acelea, pilotul mi-a zis că indică o defecţiune, dar nu ştie despre ce e vorba, alarma s-a oprit şi s-a mai pornit mai târziu, Sarmisegetuza tot nu era unde se aştepta pilotul şi iarăşi a trebuit să mă mulţumesc cu altceva, cetatea dacică Blidaru (am să iau un stop cadru pentru aici după ce termin de scris aceste rânduri), iar prietenul meu s-a făcut mangă şi, văzând elicopterul, s-a pus să sară în sus pe pistă într-un picior, fluturând din mâini ca o lăcustă, ocupând spaţiul de aterizare destinat nouă. Stăteam în aer şi ne învârteam deasupra aerodromului. Râdeam cu lacrimi şi eu, şi pilotul. După prietenul meu s-au luat şi nişte câini vagabonzi. Mai trebuie să spun că şi de câini îi era frică? Până la urmă, cei de la turnul de control întreabă prin sistemul de comunicaţie, revenit la normal: de ce nu cobori? S-au lămurit şi cei de la sol: nu aveam pistă liberă. Prietenul meu, cu câinii după el, ocupa tot aerodromul.

Prietenul meu, când are să citească povestită întâmplarea cu pricina, are să protesteze: hai, mă, că n-a fost chiar aşa. Abia aştept să îi spun ce îi tot spun de atâta vreme: de acolo, de sus, lucrurile se văd altfel.

Aşa că, zbor plăcut să ai şi să te întorci acelaşi, altfel, acelaşi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: