România: democraţi şi flămânzi

De nişte ani buni, terorismul tot loveşte democraţia.

Propaganda şi-a făcut efectul şi nu mai contează câtă realitate acoperă sintagma: terorismul loveşte democraţia.

O luptă între noţiuni, nimic mai mult, căreia îi cad victime oameni care n-au nimic de-a face cu noţiunile. Oameni simpli, cărora noţiunile acestea nu le dau de mâncare.

Urmarea cu care ne-am obişnuit e că democraţia ripostează, atacând ceea ce consideră dânsa că reprezintă pericol. Vieţile altor oameni simpli se încheie într-un colţ negru de ziar.

De când democraţia americană şi glasnostul rusesc se joacă de-a vardiştii, o mulţime de oameni fac coadă la cimitire ca pruncii la bomboane.

S-a întâmplat, trei ani în urmă, la Madrid, cu o duzină de români anonimi: i-a ajuns moartea din urmă într-un tren accelerat. Ei se aflau, ni se-a spus, pe baricada democraţiei, şi au fost asasinaţi de terorişti. La moartea lor, ne amintim, autorităţile române au decretat o zi de doliu naţional.

Când au plecat flămânzi în străinătăţuri, mai marii nu s-au gândit la ei. Că zeci de mii de copii se uscă de dorul părinţilor alungaţi la muncă la mii de kilometri de către iresponsabilele guvernările româneşti postcomuniste, că mor bătrânii de foame, că tinerii nu au prezent şi viitor în România, iarăşi nu e mare pagubă.

Dar dacă terorismul a lovit democraţia, marii democraţi trebuie să reacţioneze într-un fel.

Oamenii simpli, victimele noţiunilor, vor continua, însă, să se care, flămânzi, din România. Astăzi, nu mai e un fapt eroic, ca până în urmă cu vreo douăzeci de ani.

Pentru că moartea unei duzine de români la Madrid nu a avut nimic eroic. A fost doar infinit de trist, brutal şi tragic. Nu ne mai minţiţi, dragi cocoţaci: ei nu erau pe un front de luptă al noţiunilor. Ei erau doar pe frontul de luptă al foamei. Se luptau de-a supravieţuirea, nu de-a democraţia.

Da, de-a supravieţuirea: pentru că România a devenit, pe nesimţite, o corabie a lui Sebastian, care se identifică tot mai mult (sau tot mai puţin?) cu nişte oameni simpli, pe linia întâi a războiului cu supravieţuirea.

În timp ce politicienii noştri se mai joacă de-a integrarea, aceşti oameni simpli poartă un război cotidian cu dezintegrarea, cu foamea, cu moartea.

În anii aceştia de început de mileniu III, în România, fiecare zi e una de doliu. 15 martie 2004 a fost o întâmplare. Autorităţile s-au jucat de-a doliul. Şi-au amintit de flămânzii României. Le-au dat şi nişte bani, acolo, la familiile victimelor, să le închidă gura. Cel mai probabil, aceşti flămânzi i-ar fi scuipat în gură; ştim bine că teroriştii nu sunt decât indirect vinovaţi de moartea lor.

Actualizare: Au trecut trei ani. În fiecare zi, cel puţin un român se sinucide în România, din raţiuni care au de-a face cu democraţia românească şi cu geografia foamei, în care ne-am mutat, cu ţară cu tot.

Cocoţacii, însă, nu-şi încep nici azi ziua de tânjeală printr-un moment de reculegere pentru victimele cotidiene ale foamei şi ale neputinţei din România.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: