Ultima ţigară

M-am apucat de fumat în urma cu vreo cinşpe ani, doar din dorinţa de a pătrunde în grupul colegilor mei de şcoală. Eram un exclus şi dintr-odată, nu-mi mai amintesc din ce pricini, nu mi-a mai plăcut să fiu lăsat pe dinafară. N-am găsit altă metodă de a mă introduce în grup. Am aprins prima ţigară. Nu mi-a plăcut şi la fiecare nouă ţigară mi-am spus: este ultima; între timp, grupul s-a disipat, am rămas singur într-o mansardă şi fumez.

Tot aşa m-am apucat de scris articole la ziar. Scrisul de literatură sau de articole ştiinţifice e altă poveste, care nu se potriveşte în peisaj decât prin faptul că mă condamnă repetitiv la excluderea din grup. Pentru a nu fi de tot pe dinafară, m-am apucat de fumat şi de scris articole la ziar. Cu articolele s-a petrecut acelaşi lucru ca şi cu ţigara: mi-au lăsat un gust amar. Şi, de la primul până la cel de pe urmă, mi—am spus de fiecare dată: este ultimul; între timp, grupul s-a disipat, am rămas singur într-o mansardă şi scriu.

… Şi stau într-o mansardă şi privesc prin geamul ce dă în cer la stele, îmi aprind o ţigară, scriu. Nu­-mi mai aprind ţigara să fiu primit în grup, nu mai scriu pentru a spune ceva grupului. Grupul s-a topit în masă, masa s-a făcut eter. Scriu, probabil, să nu mă lipsesc de mine. Nu mai suport mirosul de fum de ţigară, mă înţeapă, mi-s dinţii murdari şi gura puturoasă. Şi iarăşi îmi aprind o ţigară. Şi iarăşi scriu. Oricât rău mi-ar face şi ţigara, şi scrisul, nu mă pot dezvăţa de ele, fără să mă dezvăţ de o parte din mine. Poate să trebuiască, în cele din urmă…

Se crede totuşi că niciodată nu-i prea târziu…

Povaţa

După aceea, vine trecutul

(prin 2000)

A fost iarnă în România. N-am mai avut de multă vreme o asemenea beţie de zăpadă şi frig. Mi-amintesc de vremurile copilăriei, când, la Remeţi, la munte, din octombrie până în martie, ne îngheţau nasurile, focul trosnea în sobă, bunicii ne spuneau poveşti şi ne adormeau pe braţe, părinţii ne făceau sănii şi schiuri de lemn, iar noi construiam tunele, căsuţe, oameni şi animale de zăpadă, ori fugeam la Fruntineşti, pe pârtia din ograda lungă a bunului dascăl de matematici. Ne urcam săniile, schiurile, până sus, pe coaste, „la căpiţe”, preţ de o jumătate de oră, distanţă pe care o parcurgeam la vale în secunde, şi, când plecam spre casele noastre, decuseară, sorbeam musai ceaiul fierbinte pregătit de soţia dascălului pentru toţi copiii ce se aflau în ograda lor. M-am uitat cu jind iarna aceasta spre pârtia din vremile copilăriei. Iarna semăna întru totul cu iernile acelea de demult, însă pârtia.. Pârtia dispăruse. Nu e mare filosofie, când vezi pustii locurile de care fiinţa îţi era inundată odinioară, să înţelegi: ai îmbătrânit. Zăpezile de altădată sunt aici, dar eu am plecat în altă parte.

 

Iarna aceasta – potenţându-mi amintirea iernilor de demult -, mi-a redeschis o cale de cunoaştere, pe care am păşit cu bucurie. Cea care trece prin noi înşine, se duce în lume şi se întoarce în noi, plină de sens. Reţeta e simplă, chiar dacă nu e uşor de aplicat şi nu e neapărat în concordanţă cu adevărul: să recapitulezi întâmplările vieţii tale şi oriunde a mers greşit să îţi spui: eu am fost de vină, nimeni altcineva. Din nefericire, acest tip de demers nu se mai practică – nici ca exerciţiu – în mod curent, pentru că noi azi ştim: numai noi putem avea dreptate, numai noi nu greşim, numai noi nu suntem responsabili de eşecurile noastre. Este una din metehnele postmodernităţii cu care ne iubim: excesul de mândrie individuală.

Intr-una din aceste luni de iarnă, m-a vizitat, în vârful meu de munte, un prieten mai tânăr. Unul dintre tinerii aceia în preajma cărora simţi cum rotiţele gândului se desmorţesc. Ce-ai mai citit în vremea din urmă?, 1-am întrebat, încă din pragul casei. Când dai peste un om despre care ştii că mai citeşte cărţi, nu te poţi abţine să nu împărtăşeşti cu el plăcerea lecturii. POVESTEA LENEŞULUI, mi-a răspuns, asta am citit ultima dată. Ştii, cu personajul acela care refuză posmagii pentru că nu sunt muiaţi. Prietenul meu licitează pe acest personaj: el întruneşte toate calităţile unui erou; îşi sfârşeşte viaţa cu demnitate, refuzând, în numele unei idei, să îndeplinească o sarcină care ar contravine modului propriu de viaţă. înlocuieşte lenea cu cinstea, posmagii cu un milion de dolari, iar leneşul cu politicianul, a schimbat amicul meu ecuaţia. Rezolvarea e cât se poate de simplă.

Da, prietenul meu are un punct de vedere. Să nu confundam leneşul din poveste cu leneşul din realitatea cotidană. Postmodernă. Căci e chiar mai mult în această poveste decât a scos în evidenţă companionul meu. Leneşul este invitat să-şi înmoaie posmagii, pentru a i se oferi aceştia ca pomană. Leneşul din poveste se recunoaşte greşit şi nu învinovăţeşte pe nimeni pentru asta. Refuză, admiţându-se vinovat de lene, pentru că ceilalţi îl consideră vinovat de lene. Aici rezidă demnitatea leneşului, care nu mai este doar consecvenţă în urmarea unei idei: nu se lasă cumpărat. O pomană, un act caritabil, nu se condiţionează, căci atunci devine doar un mijloc, subtil, dacă vreţi, de cumpărare a unor servicii. Aşa se întâmplă azi: actele pur caritabile, umanitare, au dispărut aproape cu desăvârşire, făcând loc unui mijloc subtil de schimb de bunuri contra servicii. De la sponsorizări, până la tombole şi concursuri, în mod de organizare şi prin condiţionări, avem de cele mai multe ori de-a face cu acelaşi gest al ademenirii leneşului cu posmegii nemuiaţi. Actul dezinteresat, altruist, tolstoian, dacă vreţi, s-a pierdut, cel puţin pentru o vreme. Unii se prind cu Faust, alţii nu.

Vremea leneşului din poveste a apus, tipologia leneşului s-a modificat. Noul leneş s-a instaurat într-o nouă lume, dar va pieri odată cu ea. Un nou leneş îi va lua locul, cu o nouă faţă, după chipul şi asemănarea societăţii care îl va produce. Leneşul din poveste a lăsat în urmă-i doar nişte posmagi de muiat şi o morală superioară, pe care nu mai suntem capabili în a o întreţine sau măcar aprecia. Dar cum arată, mă întreb, leneşul unei generaţii pe care o cunosc cu toţi porii, generaţia mea, leneşul celor din generaţia mea care pretind că au vocaţie culturală?

Într-o manieră foarte simplistă, socotesc că noi, în România, cei care nu mai suntem nici tineri şi nici n-am apucat primele fire albe de păr, putem mărturisi despre trei timpi culturali. Cel dintâi timp, al bunicilor noştri de la ţară, care încă ştiau vechile semne ale pământului şi ale văzduhului, şi nu aveau nevoie de nici o altă contingenţă pentru a înţelege lumea. Ei trăiau într-un spaţiu şi într-un timp nu atât static, cât stabil. Etern. Apoi, cel al părinţilor noştri, care aveau şi au cultul cărţii, al literei tipărite, în Occident, timpul părinţilor a durat câteva secole, pentru că occidentalii şi-au putut permite să stea cu cartea în mână, în faţa şemineului, apăraţi de pericolul dizolvării într-o altă civilizaţie, aliterată, aculturală. Parte a estului Europei a trebuit să recupereze acest timp într-un secol şi a făcut-o cu asupra de măsură, hi fine, un al treilea timp, al celor ce abia au trecut sau încă n-au trecut de adolescenţă, cei care-şi petrec jumătate din viaţă în faţa monitoarelor şi televizoarelor – substituind: un timp al copiilor, timpul tele-biţilor. Aşadar, peste un timp al semnelor, s-a suprapus un timp al literei, care coexistă cu un timp al tele-biţilor. Nu este România culturală de azi un loc special?

Noi – nici părinţi, nici copii – suntem martorii acestor timpi în mişcare, prea neputincioşi în a ne crea timpul nostru propriu, prea greşiţi pentru a opta doar pentru unul, şi prea leneşi pentru a ne mişca în toate cu dexteritate.

O distinsă doamnă m-a invitat – şi trebuie să fie ani de atunci – să scriu împotriva internetului, împotriva timpului tele-biţilor şi să pledez pentru timpul literei. Doamna aparţine timpului părinţilor, se înţelege, şi nu poate accepta ca fiica domniei-sale să arunce cartea cât colo, pentru a se instala şi a-şi satisface necesităţile sau doar obligaţiile culturale în faţa computerului şi a televizorului. M-am eschivat, pentru două motive: baletând pe atunci între timpi, nu mă consideram îndreptăţit să pledez pentru vreunul; iar apoi, aceştia sunt, cum spuneam, doar nişte timpi în mişcare; carevasăzică cei vechi nu s-au temut să scrie pe tăbliţe de lut, părăsind sacralitatea rostirii, s-au oţărât în faţa centaurilor şi a dihoniilor, iar noi trebuie numaidecât să ne speriem de nişte maşini?

Bunicul meu, după seninele acelea doar de bătrâni ştiute, aprecia de iarna cum va fi roadă pământului şi vremea văzduhului în vara ce va să vie. Oricât de sceptic eram iarna că aprecierile lui hibernale vor avea vreo coincidenţă estivală, trebuie să recunosc, peste ani: prevestirile se împlineau totdeauna, în cel mai mic detaliu. Aceasta este, banalizând, filosofia bătrânească, a semnelor în privinţa relaţiilor anotimpurilor.

Am avut iarnă anul acesta în România. O iarnă ca în copilăria noastră, a celor care nu mai suntem nici tineri, nici nu ne-a ieşit nici un fir de păr alb. Să ştim de la bătrâni că va urma o vară rodnică. Şi de la părinţi, că nu există rod fără semănătură.

Semănătură de grâu, semănătură de gând.

Pentru cei din generaţia mea – vorbesc, desigur, despre aceia dintre noi care cred că au o vocaţie culturală -, iarna să tot fi început de zece ani. E o iarnă cumplită, lemnele s-au terminat demult, şi proviziile de hrană. Cei mai mulţi dintre noi au fugit, ca potârnichile, în locuri pe care le credeau mai călduroase. Suntem peste tot, din Franţa, Spania şi Italia, până în Statele Unite, Australia şi Canada. Alţii, am îngheţat de frig sau am deznădăjduit. Tot una. Foarte puţini dintre noi au ales să îi creadă pe cei bătrâni, pe cei care se duc, şi să reziste – într-un vârf de munte, de ce nu? – citind, învăţând, scriind, fără să le pese că nu îi vede nimeni, încălzindu-se cu lacrimi, hrănindu-se cu singura iluzie posibilă: după o iarnă aşa grozavă, stă să vie o vară atât de frumoasă şi o toamnă atât de rodnică.

Noi nu avem faţă, nu avem glas. Suntem socotiţi ca leneşul din poveste: nu dăm din coate pentru a obţine un post bine plătit, un loc într-o comiţie, într-un consiliu, deci ne merităm soarta de greşiţi. Singura noastră filosofic este că existăm atâta timp cât dăruim. După aceea?

După aceea, cum spune poetul, vine trecutul.

Dureri de cap

(prin 2000)

 Există uneori momente în care realizăm că avem şi un trup, şi depindem mai mult de el decât suntem obişnuiţi să conştientizăm. Nu ştiu alţii cum sunt, poate unii se gândesc zilnic cât de mult contează trupul care ne plimbă prin lumea asta, dar eu cunosc destul de rar astfel de momente.

Mi-a fost dat să am un astfel de moment orele trecute. O durere m-a izbit brusc, chiar în moalele capului. Era un „headache” (fiind în America, nu avea de ce să mă lovească o durere românească de cap!). Am aşteptat o vreme, încercând să-mi înlătur toate gândurile care navigau prin mintea mea. Se întâmplă câteodată să treacă de la sine. E ca atunci când nu mai stârneşti cu mâna mâlul dintr-o baltă: se aşează singur înapoi şi apa se limpezeşte de la sine. Cum nu s-a întâmplat nimic într-o oră, am cerşit un medicament american, cu gândul că or fi mai potrivite decât cele româneşti (aveam „headache”, repet). Am luat trei boabe de Tylenol, pentru a-mi ogoi simţămintele dificile prin care trecea capul meu în acele clipe. Am aşteptat zece minute, jumătate de oră, o oră. Durerea se accentuase, ce să-mi treacă!

Şi am avut o revelaţie, cum se întâmplă în situaţiile limită, numai revelaţiile te salvează când nu mai ştii ce să faci. Mi-am zis că poate, totuşi, nu am un „headache”, ci doar mă doare cumplit capul. Adică nu e o durere americană de cap, ci e una datorată substanţei cenuşii made in Româ­nia. Sigur că aveam medicamente româneşti, doar am medic de familie. Şi sigur ca era Nurofen, doar nu i-a făcut atâta reclamă Andreea Răducan, încât pe-aicea, când îi mai spun unui american cu care mai fac teorii câte una neaoaşa de-a noastră, o gândire din aceea profundă, cu care noi operăm de secole, şi ne e bine, preopinentul meu mă întreabă: iar ai luat Nurofen?

Continuarea istoriei durerii mele de cap o bănuiţi, nu intenţionez să fiu prolix. Vorbesc doar despre o durere de cap, care s-a dus, la fel de inocentă cum a venit, în puţine minute de la administrarea medicaţiei adecvate. Acum sunt bine, har Domnului, şi cu lecţia învăţată. Dacă scriu sub influenţa Nurofenului, veţi decide domniile-voastre.

V-aţi întrebat, sunt sigur, ce e cu arta asta modernă (mă refer la artă plastică), de ce o fi luat-o ea razna de o jumătate de secol şi mai bine, şi tot felul de inepţii sunt cotate ca mari împliniri artistice şi se vând la preţuri exagerate şi exuberante (ba se şi cumpără, de către snobi colecţionari miliardari).

Să încerc să fiu mai clar. Totul a pornit de la vizita pe care o făcui la un mic Muzeu de Artă din apropiere, ce expunea o „Retrospectivă de Artă Contemporană”. Nu din aceea „contimporană cu fluturii şi Dumnezeu”, că nu e şic. Contemporană cu umila noastră trecere. Vizita la acest muzeu şi răsfoirea unui album retrospectiv de artă contemporană, asta a provocat totul.

Unul dintre „artiştii” aceştia ce ne-au făcut privilegiul să ne fie contemporani este Ad Reinhardt, mort în 1967, deci mai mult un precursor al dezastrului artistic de azi. Reinhardt şi-a dedicat ultimii 14 ani de viaţă „picturilor negre”. Acestea sunt pătrate cu latura de un metru şi jumătate, acoperite complet cu vopsea neagră. Diferă doar titlul lor. „Arta” unui alt exponent al plasticii americane contemporane, Cristopher Wood, constă în tablouri albe, pe care „marele artist” a decis să scrie diferite chestii cu vopsea de diferite culori. Ca exemplu: RÂT (şobolan) de trei ori, unul sub altul. Interpretarea criticii? „Un discurs redus la ireductibil, iar apoi începând de la capăt”. Jeff Koons, fost vânzător de acţiuni la bursă, şi-a descoperit şi el talentele artistice şi a hotărît să facă o artă „care să fie ultima expresie a fiinţei”, într-un acvariu plin cu apă, a introdus trei mingi de baschet şi ne explică: „am dat aici o definiţie a vieţii şi a morţii; este eternul; este viaţa după moarte”. Citesc că această „construcţie artistică” s-a vândut cu 50.000 de dolari. Jean-Michel Basquiat produce mâzgălituri gigantice, aşa cum fac copiii de vârstă preşcolară. A murit de o supradoză de droguri, în 1988, iar la câţiva ani DUPĂ ACEEA a fost decretat geniu (bănuiesc că de un critic care tocmai scăpase cu viaţă dintr-o supradoză) şi i s-au organizat mari retrospective ale „operelor”, care s-au vândut cu câteva sute de mii de dolari bucata. Aş putea continua până mâine, şi v-aş putea ţine la curent cu „arta” pornografică şi scatofilă, cotată la fel de bine aici, şi din punctul de vedere al criticii de artă, dar şi al afacerilor.

Nu, nu – „avangarda” nu mai e un fenomen marginal. Avangarda este de prima pagină a revistelor de artă. Tristan Tzara ştia ce spune în manifestul dadaismului: „noi pregătim marele spectacol al dezastrului”. Pentru că ceea ce se numeşte „artă modernă” nu numai că ne creionează dezastrul, ci este expresia fidelă a epocii de dezastru a fiinţei în care s-a intrat în unele părţi ale lumii. Da, în acelea pe care noi le divinizăm din România pentru belşugul material pe care îl bănuim.

Dar nu e totul. Sunt o groază de treburi obscure, pe care mintea noastră nu are informaţii suficiente să le pătrundă, pentru a le înţelege şi a lega unele de altele variile aspecte ale invaziei avangardismului şi prostituţiei în literatură şi artă. Nu mă îndoiesc că există şi în părţile astea de lume artişti loiali Artei (da, cu majusculă, una dintre majusculele pe care vroia acelaşi Tzara să le desfiinţeze şi pe care mai dibacii lui urmaşi sunt pe care s-o facă).

Oricât am răsfoit reviste de artă, oricâte buletine in­formative am adunat de la Muzeele vizitate, nu mi-am putut modifica impresia pe care am avut-o de când am intrat în prima librărie aici şi am stăruit la secţiunea de artă. Artiştii clasici, realişti (să nu intrăm în categorisiri prea „rafinate”, cu care ne manipulează pe noi, publicul de rând, cunoscători de artă ce se cheamă critici) stau undeva la marginea „valului”, fără speranţa de a expune, de a fi comentaţi sau de a-şi vinde tablourile. Vremea lor a apus.

Dar, totuşi, nimeni nu vrea să oprească această derută? Căutând, căutând, am descoperit un personaj foarte interesant, care a sesizat invazia acestei forme de anti-cultură, şi nu atât invazia ei, cât susţinerea ei de către diferite cercuri de bogătaşi ce par interesate (nu înţeleg cu ce scop) în distrugerea Artei. Numele lui este George Hun-tington Hartford al II-lea, nepotul primului George Hun-tington Hartford, moştenitorul celei de-a cincea corporaţii americane ca profit în anul 1950. Am să vă redau pe scurt o poveste specială, pe care am găsit-o în cartea lui Tom Wolfe, THE CANDY-COLOREDTANGERINE-FLAKE STREAM-LINE BABY (nu-mi cereţi să traduc!). Acest Huntington s-a supărat la vremea lui pe arta şi scrierile unor „artişti” pe care noi îi luăm azi drept clasici, fără să mai ştim nici ce-au scris, nici ce-au pictat. Iată câteva nume: Pablo Picasso, Tennessee Williams, William Faulkner. Motivul supărării lui Huntington e acelaşi ca al meu, astăzi: vulgaritatea şi diformitatea producţiilor „artistice”. Huntington mai avea ceva de adăugat: anticreştinismul declarat al producătorilor şi susţinătorilor. Scopul pentru care ar fi atât de susţinute din umbra acestei producţii – acesta ar fi: distrugerea creştinismului, susţine Huntington. Aşa că a scris o broşură în care chema lumea culturală la refacerea ordinii şi spiritului artistic, cu titlul DE CE SĂ-L INSULTĂM PE DUMNEZEU? A cumpărat din banii proprii mai multe locuinţe într-o zonă rurală a Americii, pe care le oferea pe timp îndelungat artiştilor care decidea el că lucrează în spiritul artei adevărate, scutindu-i pe cei selectaţi de orice grijă materială, oferindu-le totul, de la mâncare la limuzină. A cumpărat o clădire imensă între Central Park şi Broad-way, în New York, din care a făcut Muzeu de Artă. în fine, printre alte activităţi care 1-au costat în total 70 de milioane de dolari, Huntington a încercat o experienţă ce ar fi fost, dacă reuşea, un exemplu de bun augur. Huntington a organizat, la Los Angeles, o mare expoziţie de artă, la care au putut fi prezenţi atât „artişti avangardişti”, cât şi… artişti. A invitat publicul, pe de o parte, şi criticii de artă, pe de alta, să-şi aleagă tablourile preferate. Huntigton vroia să demonstreze că aprecierile nu ar fi coincis, însă criticii au boicotat expoziţia şi nu au participat la selecţie, considerând-o o ofensă la adresa lor.

Toate aceste gânduri pe care le morsocam au fost şi la adresa capului meu o ofensă. Şi trebuie să mai fi fost ceva, pe linie personală. Mă gândeam, aşa, într-o doară, de ce nu găsesc şi eu un Huntington micuţ, pentru proiectele mele. De ce, atunci când spui unor români de aici că ai venit în America să scrii, în cel mai bun caz te iau peste picior, iar în altul – se îndepărtează de tine ca de un lepros. Dar de ce nu întâlnesc eu – parafrazând titlul unui show TV din România, pe care nu 1-am văzut niciodată, dar uite ce face reclama cu omul! -ROMÂNUL POTRIVIT?

Şi vorbeam cu Dumnezeu (cum sunt în America, foloseam limba engleză):

            WOULD IT SPOIL SOME VAST, ETERNAL PLAN

            IF I WERE A WEALTHY MAN?

Aş zice pe româneşte, în caz că, oarecândva, prin spaţiul acesta virtual, mesajul meu ar ajunge la destinatar:

            ŢI-AŞ FI STRICAT ŢIE VREUN PLAN

            DE AŞ FI AVUT ŞI EU UN BAN?

 

Între ficţiune şi propagandă

Nu ştiu prea bine răspunsul la o întrebare – pe care nu o voi formula; vă invit pe dumneavoastră să o faceţi mai târziu -, dar constat cu indignare că instituţiile româneşti care ar trebui să îl ştie, nu îl ştiu. Sau nu vor să îl ştie.

Este un fapt mai vechi decât însăşi existenţa statului unitar român: se derulează, în statele occidentale, o propagandă antiromânească nu arareori puternică şi eficace, întreţinută, de cele mai multe ori, spun documentele istorice şi faptele de ieri şi de azi, de organizaţii revanşarde maghiare, care nu s-au împăcat niciodată cu pierderea de către Ungaria a Ardealului.

Dar propaganda antiromânească în Vestul european şi în Statele Unite nu se rezumă la mijloace politice şi publicistice. Să rememorăm trei cazuri când, prin mijlocirea literaturii, s-a făcut o acerbă propagandă antiromânească în spaţiul anglo-saxon: Olivia Manning, cu THE B ALKAN TRILOGY, Saul Bellow, prin THE DEAN’S DECEMBER, Sidney Sheldon, în WINDMILLS OF THE GODS.

Desigur: acestea sunt scrieri de ficţiune şi pot purta eventual în ele semne ale unor clişee. Se cere rezervă în interpretare. Am putea fi în faţa consecinţelor propagandei şi nu a propagandei însăşi.

Dar aceasta nu este edificator pentru întrebarea la care nici instituţiile statului nu au răspuns. Sau nu vor să aibă. Întrebarea aceea pe care vă rog pe dumneavoastră să o formulaţi, mai târziu.

Unul din exemplele cele mai grăitoare ale efectelor -să spunem – lobby-ului mincinos maghiar în Statele Unite e de descoperit într-un grosolan roman de aventură, semnat de Barbara Wilson, având titlul tendenţios TROUBLE IN TRANSYLVANIA, apărut la Seal Press, în 1993. Seal Press este o editură de orientare feministă, fondată în 1976. Barbara Wilson a recoltat diverse premii ale unor societăţi lesbiene, scriitoarea însăşi declarându-se homosexuală.

Barbara Wilson semnează cărţile pe care le-a scris în ultimii ani sub numele Barbara Sjoholm. Chiar anul trecut, a tipărit o carte în care explică cum a ajuns scriitoare şi cum şi-a descoperit orientarea sexuală: INCOGNITO STREET. HOWTRAVELMADEMEAWRITER.

Nu vom trece în revistă firul epic al romanului TROUBLE IN TRANSILVANIA, pentru că nu prezintă nici un interes pentru demersul nostru. Vom cita de ici – de colo, pentru a forma cititorilor o idee despre ce citeşte un american sub masca unei cărţi de ficţiune.

Romanul are drept motto un fragment din jurnalul lui Jonathan Harker, personajul lui Bram Stoker, socotit vinovat peste ani de mitul modem al lui Dracula. I se induce dintru început cititorului o nuanţă de „mister negru” amestecat cu violenţă şi sălbăticie. Aşa că nu e de mirare să urmărim încă din primele pagini pe nişte americani care se pregătesc să viziteze „Transilvania” (România) cu frică, suspiciune şi neîncredere. Se gândesc să-şi ducă cu ei mâncare şi alte bunuri de consum simple, până la hârtie de toaletă, care o fi imposibil de găsit în România: „poate că nici nu se foloseşte aşa ceva acolo”. Să precizăm că acţiunea se petrece în anii imediat următori schimbării regimului comunist. Un personaj ştie foarte bine: „România este în Epoca de Piatră! N-au nici măcar biscuiţi cu ciocolată.” Şi, printre lucrurile pe care americanii le vor lua cu ei în călătoria spre Transilvania, se numără obligatoriu o cunună de usturoi, care să-i apere de vampiri.

Pentru a introduce cât mai complet România (mereu în comparaţie cu Ungaria) publicului său cititor, Barbara Wilson pune în scenă două personaje episodice, un spaniol şi un ungur, prin gura cărora descoperim cu stupoare marile similitudini istorice dintre spanioli şi… unguri. Una dintre ele: spaniolii au oprit cucerirea Europei de către arabii musulmani, iar ungurii au stopat invazia otomană. Istoria e cum vrea fiecare dintre noi, nu-i aşa?

Un caracter istoric lăudat în context este „marele rege ungur Mathias Korvinus”, dat ca dovadă grăitoare a vigoarei viţei nobile maghiare! Matei Corvin, ca şi Petru Movilă, se ştie, au avut un impact civilizator colosal asupra a două din populaţiile cu care se învecinează azi românii, întemeindu-le primele universităţi şi numeroase instituţii de cultură.

Meditaţiile vocii narative ne supun la alte cazne. Wilson comentează drumul americanilor puşi în scenă spre Europa de Est, şi sentimentele lor. La un moment dat, ne confruntăm iarăşi cu comparaţia România / Ungaria: cică a pleca spre Europa de Est e ca şi cum ai lăsa camerele fastuoase ale stăpânului şi te-ai muta în camerele din grajduri ale sclavilor; iar dacă, în Ungaria, te poţi simţi, simultan, şi în casă frumoasă de stăpân, şi în cameră sordidă de sclav, în România n-ai decât opţiunea de a inhala putoarea oripilantă a celei mai de jos lumi.

După cum s-a văzut, personajele Barbarei Wilson ştiu istorie; ce fel de istorie, ne-am lămurit. Dar e chiar mai mult: nu o dată, prin gura doctorului Gabor, maghiar din Transilvania, se afirmă că românii nu existau în Transilvania până a venit Ceauşescu să disipeze masa de unguri. Un personaj încearcă o timidă apărare a românilor în această problemă, susţinând că sunt totuşi ceva vagi evidenţe ale existenţei românilor în Transilvania şi înainte de jumătatea veacului trecut, şi că românii s-ar trage din daci şi romani, în două-trei replici, problema se lămureşte definitiv: „românii sunt nişte mincinoşi şi nimic mai mult, toată chestia asta este inventată”.

Cu tristeţe, am constat adăugiri la temele recurente ale falsificării istoriei de revanşarzi, dar şi ale imaginii negative de care „se bucură” Românii în unele cercuri. TRILOGIA ÎN BALCANI a Oliviei Manning (şi desigur că nu numai această autoare) a adus în Statele Unite încredinţarea că femeile din România sunt foarte frumoase. Wilson pune personajele sale să se mire de unde această credinţă, că ei abia de găsiră un caracter, după zile bune în România, care să corespundă unui standard de frumuseţe. Bineînţeles, acest caracter este luat în batjocură: bietei românce, altfel frumoase, îi lipesc doi dinţi şi e mai grasă decât şi-ar fi închipuit aceşti americani că poate fi cineva de o statură aşa de mică. Să nu mai pomenim că numele româncei este Nadia, după numele renumitei gimnaste, care, dacă uităm de Dracula şi Ceauşescu, este singurul care se asociază în mintea americanului de rând când vine vorba despre români. Despre Nadia din roman mai aflăm că „pentru un român, are destul de multă conştiinţă”.

În schimb, ungurii pe care îi întâlnesc americanii sunt atât de demni, civilizaţi şi atractivi! Emma, un copil înfiat din România, descoperă la vârsta matură că nu este de provenienţă etnică românească, cum ştiuse, ci că e urmaşă de secui. Comentariul vocii narative: pe Emma a cuprins-o o mare bucurie, gândindu-se că la întoarcerea în Statele Unite va avea cu ce să se laude, că e urmaşă de neam nobil; în acelaşi context, exclamaţia unei americance cu rădăcini maghiare: „Toţi românii sunt idioţi”.

Vom încheia exemplificările noastre cu „o glumă” pe care Barbara Wilson o pune chiar pe Nadia să o rostească. „Când Dumnezeu a fost făcut lumea, i-a ieşit teritoriul care se cheamă azi România foarte bine. Constatând ce discrepanţă este între acesta şi locurile vecine, şi-ar fi zis: Hm, aici am pus prea multe lucruri bune, aşa că trebuie să-i dau şi un rău. Şi i-a trimis pe români să locuiască acolo.”

Oricâtă rezervă ni s-ar cere în interpretarea unei cărţi de ficţiune, nu putem trece cu vederea faptul că personajele prezentate sunt generalizatoare, nu reprezintă cazuri izolate. Vocea auctorială iese de prea multe ori în evidenţă incriminând un popor în totalitate, pentru a rămâne în naivitate şi a crede despre scrieri ca TROUBLE IN TRANSILVANIA că sunt cărţi de ficţiune şi atât. Cu toate acestea, am făcut şi gestul inutil de a-i scrie autoarei, şi nu o singură dată. Inutil, pentru că nu am primit nici un răspuns.

Şi avea dreptate să nu ne răspundă: când un om te înjură de zece ori, tu nu îl mai întrebi dacă a chiar vrut să te înjure. Măcar la această întrebare am găsit un răspuns.

Nici cireşile nu s-au mai copt…

O fetişoară, la o ferestruică, privind cum ninge în noapte, sta gânditoare, când îi păru că-l vede pe Moş Crăciun furişându-se prin ogradă:

 

Nici cireşile nu s-au mai copt…

Câte zile sunt? Vreo opt

de când tata a plecat, s-a dus…

Tot mai cred că s-a ascuns

dindărăt, în şură, în poiată…

Pare-mi că-l aud câteodată…

 

Uite, Ştefu’, Moş Crăciun i-afară,

vine Moşu’ la noi, scoală!

Şteful doarme însă ca o pară,

ca o pară, pe-un raft, în cămară.

Ce să-i cer lui Moşu’, dacă vine?

Nu ştiu. Mă mai socot, bine?

Parc-aş vrea pe tata să-l aducă

în dar, pe tata acas’ să-l aducă…

Nu mai ştiu al câtulea Crăciun

se tot duce fără tata bun.

 

Moş Crăciun, să ştii de-acuma:

nu mai vreau păpuşi niciuna!

Doar acasă să-l aduci pe tata,

altceva nimic nu-ţi cer şi gata!

Nu mai vreau păpuşi niciuna,

nu mai vreau nici stelele, nici luna,

vreau să vină tata şi să-mi zică

că-s frumoasă, chiar de-s mititică!

Nu mai vreau nici stelele, nici luna,

altceva nimic nu-ţi cer de-acuma,

doar acasă să-l aduci pe tata,

nu mai vreau păpuşi şi gata!

 

Dacă nu ştii unde-i tata,-aşteaptă,

îţi spun eu, că sunt deşteaptă.

Şi să-i duci o scrisorică

îţi dictez acuma, acuşică.

Scrie tocmai cum îţi spun:

 

“Tata bun,

hai acasă de Crăciun!

Eu cu fratele şi eu cu mama,

noi acuma ne-am dat seama,

nu mai vrem păpuşi, nici casă,

numai dumneata să vii acasă.

Nu ne trebui’ bani, nici de mâncare,

n-o să mai strigăm în gura mare,

nu e bună pâinea de nimic,

dacă n-o-mpărţim cu tine-un pic.

Hai acasă, nimic n-am schimbat

pe aici, de când ai plecat.

Vino, tată, frăţiorul meu

strigă tata tot mereu,

mama se tot uită din cerdac,

eu nu ştiu cum să-i împac.”

 

Hm!… Asta-i tot. Pune jos pana.

Ba semnează-mă acolo: Ana.

 

Doar un gând şi dorm de-acum:

nu mai cred în tine, Moş Crăciun,

dac-acasă nu-l aduci pe tata!

 

Şi se cufundă în vise fata…

Poveştile de la Deep Creek Lake

Aici, la Deep Creek Lake, în statul Maryland, ne ştie toată lumea. Vin românii, ne întâmpină americanii înca de cum păşim în birtul nostru preferat (nu că am fi avut de unde alege). Mergem în fiecare seară să bem o bere, două, trei, eu şi Lucian, amicul meu cu care împart o casă de vacanţă pe Lake Shore Drive, chiar pe malul lacului, şi, culmea, tocmai cu faţa spre apus, încât în fiecare seară, de la şapte, mă postez comod pe un fotoliu care mă încape tot, şi care rulează după buna mea voie spre stânga, spre dreapta, spre înainte, spre înapoi, în zig-zag, ce s-o mai învârt, încotro îmi fuge mintea ca aş vrea să mă mişc, mă postez de la şapte, şi până la opt admir desenul în mişcare al soarelui, de un colorit suprarealist. Nu că mi-ar place mie suprarealismul, dar natura a primit încuviinţarea mea să mai producă şi astfel de chestii. Asta în zilele senine, care în această săptămâna, în care a nins ca-n Adersen, au fost rare. Cu cât e mai rar un lucru, cu atât poate că e mai dorit, de aceea aceşti americani, fermieri, de aici, de la munte, de la podiş, care au o viaţă mult diferită de viaţa concetăţenilor lor de la oraş, se îmbracă şi se comportă  ca în filmele western, de aceea, zic, aceşti americani sunt foarte bucuroşi să ne vadă şi să ne aibe aici. Nu ştiu cât va dura, probabil că aceasta idilă se va încheia când nu vom mai avea nimic nou de zis, nimic extraordinar de arătat, sau când ni se vor termina resursele de palincă. Cazul ideal ar fi ca toate acestea sa ne ţină încă o vreme, până ne terminăm treaba aici, să plecăm în plină glorie, lăsând în urmă un parfum de fân, amestecat cu fum de Carpaţi şi duhoare de palincă, şi un gând obsedant acestor americani atât de diferiţi de toţi cei care i-am întâlnit până acum: de a emigra în România, raiul pe care li-l promitem de când am păşit prima dată în birt. Cine nu ne-a crezut, a venit la reşedinţa noastră, un castel, că nu pot să-i zic altfel, pe două nivele, dar acoperind o suprafaţă imensă, că sunt zile în care nici nu mă văd cu Lucian, iar altele, într-adevăr, când ne batem de la jacuzzi, singurul lucru de aici, în afară de noi doi, aflat într-un singur exemplar, castel în care Lucian, îngropat între două computere, trei monitoare, camere de filmat, cabluri, becuri si beculeţe, editează imagini filmate în România la etajul inferior, iar eu, călare pe situaţie, navighez deasupra între bucătărie, unde prepar nişte mâncăruri de stau câinii în coadă, şi mult mai modestul meu birou, o masă lungă, pe care aş putea şi dormi fără să-mi lăbărţeze afară picioarele şi mâinile, masa sub care dorm doi câini, masă pe care e instalat un laptop, laptop pe tastatura căruia prepar aceste atât de aşteptate rânduri…

Nu-i aşa? Păi, dacă nu era, nu se povestea! După această lungă frază, lungă ca viaţa la Deep Creek, urmează un căscat, molipsitor, ca toate căscăturile din lume. Aşa sunt unele introduceri, în loc să capteze benevolenţa cititorului, mai mult îl îndepărtează. Dar cum ar putea să se întâmple una ca asta tocmai cu autorul nostru preferat, care ne-a lipsit mult în aceste două săptămâni în care s-a dat la fund fără să ne explice nimic, se întreaba cititorul, care se şi interesase de altfel de soarta mea, îngrijorat de brusca mea dispariţie din orizontul lui… de aşteptare. Adevărul este, dragă cititorule, că mi-a fost tare dor de tine, şi ca bucuria mea e mult mai mare că tu eşti dincolo de foaia de hârtie (sau de monitor, cine mai ştie), decât a ta, că mă citeşti pe mine. Iar dacă n-ai zâmbit, percepându-mi autoironia, la acest al doilea al meu paragraf, este probabil pentru că te-a intoxicat deja Italo Calvino cu dialogurile lui răstite cu cititorul Nopţii aceleia în care un călător…

Dar să intrăm în acţiune. Cine nu ne-a crezut că România e raiul pe pământ, ne-a însoţit, spuneam, la reşedinţa noastră de iarnă şi vară, de la ţară, de pe malul lacului Deep Creek, de unde se aude tăcerea, şi altceva nimic, dacă facem abstracţie de procesele dese de procesare ale computerelor noastre, într-o continuă alertă, tot timpul în sarcină maximă. Au venit, şi noi le-am arătat, la o gură de palincă, imagini din România; aveam de unde alege, să fie… astonishing pentru fiecare. La feciori, par exemple, le arătăm fete din România, frumoase ca nişte zeiţe, nu ca ale lor. Le mai puneam şi muzică de-a noastră, de auzeam pe drum apoi chiuituri două ore. Cine ştie cu ce gânduri, câte unul mai prindea o vorbă românească. Şi un fecior din acesta de fermier american, după ce i-am arătat fetele noastre pe oglinda televizorului şi i-am cerut să ne spună cum îs fetele lor, ne-a zis, pe româneşte: aşa şi aşa. Drept să vă spun, pe-aici fetele sunt aşa de rare (a se vedea consecinţa “rarităţii”, stabilită în primul paragraf), încât nici nu mai contează cât de aşa şi aşa sunt. În această privinţă, mă simt ca la Remeţi, unde s-au rărit fetele de-o vreme, de parcă au venit turcii şi le-au răpit ca pe… sabine! Sigur, nu pun la socoteală invazia din week-end, de fete de prin alte părţi, valabilă şi aici, unde e şi sat de vacanţă, ca şi Coada Lacului Leşu, şi pe deasupra e şi un colegiu, la câteva mile. Deci, în week-end e plin, dar nouă în week-end nu prea ne-a dat mâna să ieşim la birt. Pentru că, dacă în cursul săptămânii orice băutură face un dolar jumătate, incredibil de ieftin pentru America, în week-end, băutură sub patru dolari nu mai găseşti.

Românii!… cum spune unchiul meu din Connecticut când mai aude câte o faptă româneasca aici, care probează poate o inteligenţă specială, sau doar o capacitate de descurcare în situaţii în care alţii se resemnează. Românii, atâta exclamă, şi râde cu poftă. Români şi noi, cu asupra de măsură câteodată, ne-am descurcat şi cu cheltuielile mari pe care le cerea prezenţa noastră în week-end la birtuţul… din pădure. Lucian şi-a luat chitara cu el, putea să cânte vinerea, veneau berile nechemate, sau, la karaokele care se organizează în fiecare sâmbată, s-a pus să le cânte muzica lor country, până când realizatorului, dj-ului, singer-ului lor, cum vreţi să-i spuneţi, i s-a făcut ruşine să mai cânte, îi tot plătea câte o bere amicului meu, să cânte în locul lui, să mai atenueze, când era cazul, gafele celorlalţi amatori într-ale cântatului. Cât despre mine, pentru duminică, zi fără alte posibilităţi pentru noi de a găsi modalităţi de sponsorizare, am aflat o soluţie, mai câinească, dacă tot am pomenit de câini, de două ori până acum. M-am pus bine cu Theresa, barmaniţa. Atâta i-am zâmbit, până m-au durut fălcile. Şi atâtea cockteiluri am pus-o să-mi facă, în cursul săptămânii, când costau doar un şfanţ, toate cu nume foarte ciudate şi provocatoare, de la American Beauty (Frumuseţe americană) la Kiss me quick (Sărută-mă repede). Până când am aranjat să ne cumpărăm băutura din alta parte, la un dolar berea, şi să o aducem din timp la bar, înainte de a se deschide, ca să poată pretinde că e de-a casei când ne servea, fără ca noi s-o plătim la preţurile cuvenite.

Şi, când credeam că viaţa asta oarecum liniară, de muncă în casă şi ieşiri la birt, nu se va schimba până când filmul la care lucram nu va ieşi, modelat ca o ulcică de la Vadu Crişului, din mâinile şi minţile noastre ascuţite, şi vom părăsi Deep Creek împăcaţi şi încununaţi de succes, a început o furtună de s-au cutremurat toate geamurile castelului, apele lacului s-au umflat şi au început să acopere cei cinci metri care ne despărţeau de lac, încât Lucian a hotărît că suntem într-un vapor, care nu va rezista unui drum la vale, pe râu, şi că trebuie să ne construim o plută, pentru a ne salva pielea. Lucian căuta un program pe internet pe care să poată construi un plan pentru plută, eu studiam împrejur copacii disponibili, ploaia răpăia peste tinda largă în care îmi dospeam îngrijorarea. Din neant, sau poate din lac, un căţel de câteva săptămâni a apărut la picioarele mele, gudurându-se cu spaimă, ud leoarcă, un spaniel cât un ghem. L-am băgat în casă, l-am uscat, l-am hrănit, l-am învelit. Nu a durat mult, şi furtuna s-a oprit, apele au început să descrească, şi tăcerea s-a întins iar peste lac, ca o pânză de păianjen. I-am spus la început Lucky, Lucky Strike, bietului căţel, pentru că l-am văzut la lumina unui fulger, şi pentru că, ziceam atunci, e norocos c-a dat peste noi. Dar şi pentru că se întâmplă să fumez Lucky Strike sub umbrelă, pe ploaia aceea înfiorătoare. După mai multă judecată, şi datorită faptului că proprietarul castelului-vapor, producătorul filmului, care a venit din Washington de urgenţă să vadă minunea, a găsit că nu e un nume demn de aşa un căţel drăguţ, i-am zis ba Lăbuş, ba Sancho Panza, ba, în fine, Iona, pentru asemănarea păţaniei lui cu a personajului biblic.

Căţelul a adus puţin soare la început în casa noastră, sterilă sufleteşte, aş zice, din cauza prea multelor aparate electrice şi electronice. L-am culcat cu mine în pat o noapte, apoi lângă pat, apoi lângă uşa, şi această îndepărtare s-a perpetuat în fiecare zi, mai că nu l-aş culca afară noaptea asta, dacă asta n-ar fi o jignire la adresa americanilor, care îşi ţin câinii în casă, ca pe nişte păpuşi. Nimeni n-a revendicat niciodată căţelul, cu toate insistentele noastre apeluri, la spitalul veterinar, la radio local, la birt. Câinele nu e al nimănui, s-a născut din spuma lacului, sunt sigur azi, să ne aducă un mesaj pe care nu vom fi niciodata capabili să-l înţelegem. Şi totuşi, răbdarea mea şi-a atins limitele cu bietul căţel; după ce l-am salvat, l-am mângâiat ore întregi şi l-am culcat în pat cu mine, ca pe o fata, el îşi face treburile pe unde apucă. Toate plantele din casă sunt scoase din ghivece, cu pământ cu tot, împrăştiat pe covoare şi pe parchet, încât casa arăta ca un ogor proaspăt arat. Mâncarea noastră, oriunde am ascunde-o, este sigur accesibilă micului devorator.

Şi dacă am avea doar problemele astea! Proprietarul a plecat două săptămâni în Franţa şi ne-a rugat să îngrijim de cei doi câini pe care îi ţine la reşedinţa dumneai din capitala americană. Un dalmaţian de vreo zece ani, bătrân şi debil, cântărind la vreo două sute de pounzi (mă obişnuiesc şi eu cu măsurătorile americane!), şi un setter irlandez, de doi ani, căruia-i cade părul. Credeam că mie îmi cade părul, să vedeţi setterul! Şi uite aşa, dintr-o dată, de la o viaţa de muncă şi ieşiri la birt, am ajuns o grădină zoologică, specializată pe câini…

M-am plâns unor prieteni din România de situaţia dramatică în care mă aflam, care se dramatiza şi mai mult prin comportamentul lui Lucian faţă de câini, căci îi bătea de fiecare dată când îndrăzneau bieţii să scoată un sunet sau să facă un pas; consecinţa acestui fapt fiind că eu eram acela care trebuia să-i împace, mângâindu-i, câte o ora pe fiecare, după cum îi învăţase stăpâna, suplimentându-le porţia de mâncare, ceea ce însemna un supliment de porţie de excremente de curăţat pentru mine. Şi toţi aceşti prieteni m-au sfătuit să-i leg afară, pe toţi, să nu-i mai las în casă. Zis şi făcut. În afară de cel mic, ceilalţi, care nu mai suferiseră un aşa tratament antianimalic, nu mişcau din loc, stăteau încremenţi cu privirile pe uşă. După o noapte din aceasta, plină de scâncete şi băunături, am avut un câine răcit, care strănuta în continuu, şi telefoane de la vecini, pe care îi adusese diavolul tocmai atunci la casa lor de vacanţă şi care ne ameninţau că vor solicita poliţia să ne ia câinii dacă ne mai comportam aşa cu ei. 

S-a dus munca la film, s-a dus mersul la birt. Toată ziua umblu dupa câini. Am avut o singură zi fericită, când am plecat, singur, cu maşina până la Washington, trei-patru ore de mers de la Deep Creek. Pentru prima dată m-am aventurat de unul singur pe nebunele autostrăzi americane şi într-un mare şi necunoscut oraş american. Cu o hartă la mine, dolari de benzină, o maşină nesigură şi singura grijă a prietenului Lucian să nu trec cu maşina lui vreun semafor pe roşu, pentru că semafoarele sunt dotate cu sisteme de fotografiere instantă, şi amenda e de minim 75 de dolari, plus multe alte consecinţe, pe care nu le înţeleg prea bine, când mai multe infracţiuni se cumulează.

Dar povestea asta nu v-o mai spun acum.

Colo sus, la Dealul Mare (versuri epice)

Versurile epice sunt numite pe Valea Iadului „cântece din bătrâni”. Cele pe care le vom prezenta în continuare au fost culese de MIRON BLAGA de la informatorul Dochia Costea, 63 ani (Remeţi, 1970).

 

1 [În livada cea domnească]

În livada cea domnească

Şede Ana cea frumoasă,

Nu-i fecior s-o ocolească,

Dar nici s-o înceluiască.

Strigă-şi, Doamne, cine-şi strigă

Din mijlocul târgului,

Din târgul Hodinului:

– Cine-n lume se v-afla

Pe picior a mă călca,

La ochi negri să se uite,

Faţa dalbă să-mi sărute,

După-acela mă voi duce.

Şi-Avrămuţ aşa zicea:

– Astă sabie, ce-o-ncing,

Să n-ajung s-o mai deşcing,

Pe picior de nu te-oi călca

Şi de-n ochi nu ţi-oi cota,

Faţa de n-oi săruta.

El acasă se ducea

Şi la maica lui grăia:

– Bună ziua, maica mea!

– S-ai noroc, feciorul meu!

Ia-ţi un scaun de odihnă

Şi-un pahar de voie bună.

– Nu pot, maică, odihni!

– De ce eşti, fiu, supărat,

Ori banii ţi s-or gătat,

Ori domnii te-or refuzat?

– Banii nu mi s-or gătat,

Domnii nu m-or refuzat,

Numai eu vorbă mi-am dat

Cu Ana, Gheorghina,

Care mi-a furat inima,

Că eu, maică, m-am împrins

Că i-oi câştiga dragostea!

– Du-te, puiuţ, şi te du

Până la dragă sora ta,

Că-i prietenă cu Ana,

Şi ea bine te-a-nvăţa

Cum îi înşela pe-Ana!

El la soră-sa pleca:

– Bună ziua, sora mea!

– Şi-ai noroc, frătiuţul meu,

Şi odihneşte, dragul meu!

– Nu pot, soră, odihni,

Până nu mi-i învăţa

Cum să-nşel eu pe Ana!

– Ia-ţi un scaun de odihnă

Şi-un pahar de voie bună,

Şezi jos şi te-odihneşte,

Eu bine te-oi învăţa,

Cum s-o-ncelui pe Ana.

Leapădă haine domneşti

Şi te-mbracă-n muiereşti,

Na tu-nvălitoarea mea,

Ia cârpa şi zadia

Şi te du la Anuţa

Şi strigă la Ana-aşa:

– Hai surată, sora mea,

Hai deschide tu uşa.

D-apoi Ana aşa zicea:

– Uşa nu-i de descuiet,

Pentru ce vorbă mi-ai dat,

Că portul ţi nevestesc,

Dar graiul ţi bărbătesc.

– Ană, dragă, soră-mea,

Deschide-mi puţin uşa,

Că m-o bătut bărbăţelul,

Frângă-i Dumnezeu căpcelul,

Că m-a bătut cu vătraiul,

De-asta mi-am schimbat graiul!

Ana uşa-i deschidea

Şi cu drag o întreba:

– Dar culca-te-i lângă foc?

– Nu m-oi culca lângă foc,

Că spatele mi se coc.

– Da’ culca-te-i pe laviţă?

– Nu m-oi culca pe laviţă,

Că sunt purici şi stelniţă…

Ană dragă, sora mea,

Nu-mi aşterne lângă foc,

Sar scântei şi ard de tot,

Nu-mi aşterne pe laviţă

Că-i tare şi sunt stelniţă,

Aşterne-mi cu tine-n pat,

În patu’ tău, la picioare,

Că-s bătută şi mă doare,

Acolo-i odihni bine,

C-oi fi lipită de tine…

Ana-n pat îi aşternea

Şi Ana, când adormea,

Pe picior el o călca,

La ochi negri se uita,

Faţă dalbă-i săruta.

D’apu’ ea când se strezea

Din gură aşa grăia:

– Bată-te, Dumnezeu, câine,

Toată noaptea tot bătuşi,

Până ce mă-nceluişi,

Toată noaptea tot lătraşi,

Până ce mă înşelaşi,

Da’ fie soră-ta vigană

Că te-o-mbracat ca p-o doamnă,

Şi-nşelaşi inima mea

Şi câştigaşi prinsoarea!

 

2 [Strigă-şi mândra mea la poartă]

Strigă-şi mândra mea la poartă:

– Ie-mă, bade, ie-mă, dragă!

– Mândră, nu te pot lua,

Până tu li-i fermeca

Pe frate-tău cel mai mic

Care-l cheamă Siminic,

Că fişcură-n rostu’ meu

Şi se poartă-n portu’ meu

Şi mână la boi ca eu!

– Bade, cum l-oi omorî?

– Du-te-n fundu’ grădinii,

Că este-o şerpoaie sură –

Din gură verin picură,

Din coadă otravă-i zboară;

Când o veni frate-tău,

Ostenit de plugul greu,

De mugetul boilor

Şi răsunul zbiciului,

El o cere să bea apă,

Tu-i dă pahar cu otravă,

El o cere şi mănânce,

Tu-i dă paharul cu sânge.

Vine-acasă Siminic

Şi soră-sa i-a grăit:

– Şi na, frate, vin şi bea,

Că-i vin roşu marmoreu,

De care-am băut şi eu!

Şi-a băut de două ori

Şi-a grăit de nouă ori:

– Sora mea, cum te-nduraşi?

Pentr-un câine de rumân

Omorâşi un frate bun,

C-ala nici că te-a lua,

Numa, zo, că te-a-nşela,

Şi tu-atunci te-i mărita

Când la boi i-oi mai mâna!

Şi strigă-şi mândra la poartă:

– Ie-mă, bade, ie-mă, dragă!

3 [La băiţă, în temniţă]

La băiţă, în temniţă,

Sunt doi fraţi tare legaţi

Şi în fiare înferecaţi!

Lor mâncare le ducea

Surioara, Florioara.

Câţi în lume o vedea,

Se uita şi suspina

Şi din gură cuvânta:

– Asta-i floarea florilor,

Surioara fraţilor,

Fraţilor celor legaţi

Şi în fiare înferecaţi.

Ea la fraţi când ajungea,

Cel mai mic din grai grăia:

– Soră, surioara mea,

Aseară, când te-ai culcat,

Nouă ce vis ne-ai visat?

– Fraţilor şi dragilor,

Crăişorii munţilor,

Aseară, când m-am culcat,

Uite ce vis am visat:

Două pânze mari şi lungi

Şi ţesute numa-n dungi.

Pe mijlocul pânzelor

Doi ghigani ai şerpilor

Stă pe ele aşezate.

– Soră, surioara mea,

Astea pânze mari şi lungi –

Calea noastră pân’ la furci,

Corbii care-or croncăni –

Domnii ce ne-or ispiti,

Turma cea mică de oi –

Oameni ce vin după noi.

Vorba noastră minte-o ţine,

Cât Dumnezeu ţi-a da zile,

Şi în lume povesteşte

Pe cel ce ne osândeşte,

Că suntem nevinovaţi

Şi în fiare-nferecaţi.

Roagă pe Dumnezeu sfântu’

Să cutremure pământu’,

Şi înghită răutate

Şi pe cei cu nedreptate!

4 [Strigă-şi, Doamne, cine-şi strigă]

Strigă-şi, Doamne, cine-şi strigă,

Strigă-şi robu cel demult,

Din temniţa cea de-afund.

Nime-n lume nu-l aude,

Numa’ chiară maică-sa

Din pragu’ vecină-sa:

– Hoi fiuţ, fiuţul meu,

Da’ ce strigi tu chiar aşa?

– Cum n-oi striga, maica mea?

Că eu aici, când am venit,

Şerpii-or fost ca aţele

Şi-amu îs ca braţele,

Broaştele au fost ca ouăle

Şi-amu-s ca şi vacile,

Şi-o şerpoaie foc de rea

A puiat în barba mea!

Şi hoi, maică, maică dragă,

Du-te şi de domni întreabă

Că aici omorî-m-or,

Ori de-aici slobozi-m-or.

Maică-sa că s-a luat

Până de domni a-ntrebat:

– Bună ziua, domnilor!

– Sănătoasă, Coarbă Neagră!

– Da’ eu nu sunt Coarbă Neagră,

Ci sunt muiere jelnică!

A zis Corbu cel demult,

Din temniţa cea de-afund,

C-acolo omorî-li-ţi,

Ori de-acolo slobozi-li-ţi?

– Noi că nici l-om omorî,

Dară nici l-om slobozi,

Numa’ noi l-om însura

Pe vineri dimineaţa,

Că i-e gata nevasta,

C-o bute de vin roşiu

Şi c-o bute de vin verde.

Maică-sa că s-a luat

Până robul a-ntrebat:

– Hoi, maică, măicuţa mea,

Dar ce ţi-a spus domnia?

– Domnia mi-a zis aşa:

Că ei nici te-or omorî,

Dar nici că te-or slobozi,

Numa’ ei te-or însura

Pe vineri dimineaţa,

Că ţi-e gata nevasta,

C-o bute de vin roşiu

Şi cu una de vin verde.

– Hoi, maică, măicuţa mea,

Da’ scurtă ţi-e rochia,

Ori slabă ţi-e ţie mintea?

Că nevasta aceea,

Aceea-i sabia mea

Care m-or tăia cu ea,

Butea cea de vin roşiu,

Acela-i sângele meu,

Butea de vinuţ verde –

Lumea mea care-o voi pierde.

5 [Frunză verde hodolean]

Frunză verde hodolean,

Ce mai faci tu, măi Vălean?…

Sâmbăta, duminica,

Doamne, mândru se găta,

În uliţă când ieşea

Cu trei mândre-alăturea –

Una din ochi îl cernea,

Din clici alta-l demenea,

Cu graiu’ alta-l vrăjea.

– Haide, tu, Vălean, în casă,

Cavia-i caldă pe masă!

Cavia la buze-o puse,

La inima lui ajunse.

– Aşterne, maică, patu’,

Că mă doare rău capu’!

– Spusu-ţi-am eu ţie, Vălean,

Şi ţi-am spus şi ţi-oi mai spune

Că nanele sus te-or pune,

C-alea-or mânca capu’ tău,

C-or mâncat şi la tată-tău.

Şi când îi pe la ujină

La Vălean îi ţin lumină,

Când îi pe la miazănoapte,

Vălean tragere pe moarte,

Când îi pe de către ziuă

Şi Vălean îi pe scândură,

Când iese zorile

Îl văita surorile,

Când se făcu ziuă dalbă

Veni mândra lui cea dragă:

– Da’ unde-i Vălean, săracu?

– Du-te, mândră,-n ceea casă,

Că Văleanu-i după masă.

Ia pânza de pe obraz

Să vezi moarte cu necaz,

Ia pânza de pe picioare

Să vezi moarte-nşelătoare.

Cântă cucu-n vârf de fag,

La Vălean clopote-i trag,

Cântă cucu-n vârf de nuc,

Pe Vălean la groapă-l duc,

Cântă cucu-n vârf de scai,

Pe Vălean îl îngropară.

D-apu’ cruce ce i-or pune?

Pune-i-or cruce roşie

C-a fost bun de nelcoşie?

Ori i-or pune cruce dalbă

Că i-o fost lui lumea dragă?

Ba i-or pune cruce sură

C-a murit de făcătură.

La crâşma din solz de peşte

Beau feciorii călăreşte:

– Beţi, feciori, şi chefuiţi

Şi de gude vă feriţi,

Să nu vă mânce capu’

Ca lu’ Vălean, săracu’!

6 [Frunză verde iedera]

Frunză verde iedera,

Se iubea doi, se iubea,

Un fecior de gazdă mare

C-o fată săracă tare.

Şi când a fost la luat

Maica lui nu i-a lăsat.

El tare s-a supărat

Şi din gură-a cuvântat:

– Maică, măiculiţa mea,

Scoate şaua din cămară

Şi-o pune pe murgu-afară

Că mă duc a peţi-n ţară.

El de-acolea s-a luat

Şi la mândra a strigat:

– Ieşi, mândruţă, pân-afară

Că mă duc a peţi-n ţară!

Toată ţara a umblat,

Ca mândra lui n-a aflat,

Şi ’napoi s-a înturnat

Şi la mândra a strigat:

– Ieşi, mândruţă, pân-afară,

Că viu a peţi din ţară!

Toată ţara o-am umblat,

Ca şi tine n-am aflat.

Mă-sa capu-afară-a scos,

Cu jale mare i-a spus:

– Fata mea, de dorul tău,

S-a ţâpat aseară-n tău.

El tare s-a supărat

Şi acasă-a alergat

Şi la mă-sa c-a strigat:

– Hai, deschide-ţi ocolu’,

Că ţi-a venit fecioru’!

Şi pune şaua-n cămară

Şi pe murgu-n grajdu’ său,

Că n-oi mai fi fecioru’ tău!

Şi de-acolo s-a luat

La moară-a alergat

Şi pe morar a-ntrebat:

– Mândra unde s-a ţâpat?

– Ici, la moară, în ăst tău,

S-a ţâpat de dorul tău.

El acolo s-a ţâpat,

La trei sate i-a aflat,

Şi i-a aflat pe ţărână,

Se ţineau frumos de mână.

Şi pe el l-a îngropat

Colo sus, la ţintirim,

Unde-i locul mai străin;

Şi pe ea a îngropat

Între roşu busuioc,

Ca p-un om fără noroc.

Din mormântul dumnealui

Răsărit-a ruguţ verde.

Ruguviţa s-a întins

Până pe ea a cuprins.

Dar mă-sa rugu-a tăiat,

Nici aşa nu i-a lăsat.

7 [Toderaş, fecior de crai]

Toderaş, fecior de crai,

Vineri, mă-ta te-a făcut,

Sâmbătă, mare-ai crescut,

Duminică, te-a-nsurat,

Luni, cătană te-au luat.

– Hoi, nevastă, nevasta mea,

De-i vedea tu că nu viu

Peste-un an şi jumătate

Pune-ţi gând şi te mărită,

Nu şedea inimă friptă.

Dup-un an şi jumătate

El acasă n-a venit,

Ea şi-a pus gând

Şi s-a măritat.

Când a fost la-ncredinţare,

Toderaş arădea la cale,

Când a fost la cununie

Toderaş era pe câmpie.

Tată-său, de-amaru’ lui,

Luă furca şi grebla –

Hai la fân, duminica!

– Moşule, bătrânule,

Lasă furca şi grebla,

Ce aduni duminica?

– Mergi, cătană,-n drumul tău,

Că n-adun de-amarul tău,

De-adun de-a fecioru-meu!

– Hoi, moşule, bătrânule,

Este vin în satul tău?

– Este chiar în casa mea,

C-amu-i nunta noră-mea!

– Hoi, moşule, bătrânule,

Lasă furca şi grebla,

Hai, arată-mi casa ta!

Cum în casă că-şi intrară,

Toţi cu vin îi închinară.

D-apu el aşa zicea:

– N-am venit ca să bem vin,

De-am venit să ne vedem.

Şi-nchină cu mireasa:

– Aista pahar l-oi bea,

Că-i de la nevasta mea.

Mirele se supăra

Şi-n picioare se scula

Şi din gură cuvânta:

– Fie, fie blestemat,

De mine şi Dumnezeu,

Cine-a face lucrul meu –

Să ia soţie rămasă

De cătană-mpărătească!

 

8 [Colo sus, la Dealu Mare]

Colo sus, la Dealu Mare,

Este-o fată mândră tare.

După nume, cum o cheamă?

Dochiţa, de bună seamă!

Maică-sa din grai grăia:

– Hoi, Dochiţă, Dochiţa mea,

Ia tu cănţile în mână

Şi te du pân’ la fântână.

Dochiţa cănţile luă,

La fântână se dusă,

’Napoi acasă se-ntorsă:

– Hoi, maică, măicuţa mea,

Ori apa-n criş îi lucie,

Ori vin turcii cu cocie!

– Hoi, Dochiţă, Dochiţa mea,

Du-te tu colo-n grădină,

Dup-un fir de macicină!

Turcii-n casă că-şi intrară,

Pe Dochiţa n-o aflară.

Maică-sa din grai grăia:

– Staţi voi, turci, şi hodiniţi!

– N-am venit să hodinim,

De-am venit ca să peţim

Pe Dochiţa cea frumoasă,

Mult vestită-n ţara noastră –

Şi la brânci îi ca argintu’,

De nu-i alta pe pământu’,

La picioare-i ca ceara,

De nu-i ca ea cât îi ţara.

Maică-sa din grai grăia:

– Dochiţa noastră-o murit.

– Hai, arată-ne mormântu’

Să ne stâmpărăm sufletu’,

Hai arată-ne cruciţa

Să ne stâmpărăm inima.

Maică-sa din grai grăia:

– De când Dochiţa-a murit,

Multe ploi că au ploiat,

Şi pământul a-mpăjiştiat

Şi multe vânturi au suflat

Şi crucea i-au îmburdat.

– Dacă nu pe Dochiţa,

Duce-om pe maică-sa!

– Tată-său din grai grăia:

Ba, decât pe maică-sa,

Mai bine pe Dochiţa!

– Spune-ne unde-i Dochiţa.

– Mergeţi voi colo-n grădină,

Dup-un fir de macicină.

Turcii-n grădină intrară,

Pe Dochiţa o aflară

Şi-n cocie-o aruncară.

Şi Dochiţa-atunci grăia:

– Staţi voi, turci, cu cocia,

Să mă iert cu maica mea!

Hoi maică, măicuţa mea,

Să te ierte Dumnezeu,

Că n-ai spus unde-am fost eu,

Da’ pe tine, tata meu,

Nu te ierte Dumnezeu,

Că spuseşi unde-am fost eu.

Turcii-n cocie-o aruncară,

Da’ Dochiţa le grăiele:

– Staţi voi, turci, cu cocia,

Să mă iert cu soră-mea.

– Da’ hoi soră, soruţa mea,

D-apu tu cum te-nduraşi

De pe maica o lăsaşi

Şi-n cămară te-ascunseşi?

Iară soră-sa zicea:

– Decât muiere-ntre turci,

Mai bine crişul m-a duce,

Decât să le mătur curţile –

Curţile rămână nemăturate

Ca fetele nemăritate

Şi-n ţintirim îngropate.

9 [La făgădăul din deal]

La făgădăul din deal

Bea-şi fecior de vidican,

C-un pahar de vin în mână

Tot închină şi suspină:

– Şi trăieşti, soruţă dragă!

– Mulţam, frate, da’ n-oi bea,

Că tu, frate,-ai lăcomit

La-un pahar, două de vin,

Şi tu, frate, că m-ai dat

Unde-n toată zi mă bat

Cu-o nuia cu trei cranguri,

Nuielele pe-unde ajungea

Sângele mă năpădea

Şi viermii mă vâjgolea.

– Hoi soră, nu-i bine-aşa,

Cu paloşul l-oi tăia!

Du-te tu, hoi soră,-acasă

Şi te scoală dimineaţă

Şi vină la mine-acasă

Şi te-oi duce-n târg la Binş.

– D-apu pruncii ce s-or face,

C-or veni-n grabă la tine

Şi li-i da o-mbucătură

Cât ar duce cioara-n gură,

De-or veni şi-a doua oară

I-i scoate de brâncă-afară.

Cum în târg de ajunseră

El o puse-n legătoare

Ca pe marha-mpungătoare.

Vine-un turc, câine bătrân,

C-o barbă de porc păgân:

– De vândut îi nevasta?

– De vândut îi şi asta!

Dacă n-ar fi de vânzare,

Nu aş ţine-o-n legătoare

Ca pe vaca-mpungătoare.

– Spune preţul care-l ceri.

– Trei sute şi încă una.

Iară fata cuvânta:

– Deie Dumnezeu cel sfânt,

Banii să nu se ajungă,

Pe mine să nu mă vândă!

Dară turcul a răspuns:

– Ţine cornul mânecii

Să-ţi anumăr husuşii,

Ţine poala zadiei

Să-ţi anumăr talerii.

10 [Dus-o mândru pe mândra]

Dus-o mândru pe mândra,

Şi o-a dus duminica.

Lui carte că i-a venit,

Carte de la-mpărăţie,

Să meargă la cătănie.

Către maică-sa zicea:

– Hoi maică, măicuţa mea,

Coată de nevasta-mea

Cu colac, cu lapte dulce,

Doar la mă-sa nu s-a duce!

– Eu, fiule, c-oi cota

Cu mâncarea porcilor,

Cu spălătura vaselor.

Înapoi când a venit,

După ani de cătănit,

De maică-sa a-ntrebat:

– Hoi maică, măicuţa mea,

Ia dă-mi tu, mie, cheile

De la toate cămările,

De la toate pejniţele.

Şi intrând în pejniţă

Pe mândra lui o-a aflat

Pe de-o lature-nflorită,

Pe de alta mucezită.

– Fire-ai, maică, blestemată,

Bine mi o-ai fost cotată!

Fire-ai, maică,-afurisită,

Bine o-ai fost tu grijită!

Hoi maică, măicuţa mea,

Fă-ne jolj unul din doi

Şi ne-ngroapă pe-amândoi,

Fă-ne jolj din şase laţi

Şi ne-ngroapă ca pe fraţi!

11 [P’ângă Dunărea cea mare]

P’ângă Dunărea cea mare

Merge-un căpitan călare.

– Căpitane, tata nost,

Nu sili cu calul tare,

Că picăm de pe picioare.

– Ştiut-aţi voi, feciori, bine,

Când aţi dat mâna cu mine,

Că nu-ţi mulge oi la stâne,

Nici veţi prinde fete-n mâini,

Nici veţi cosi prin grădini,

Nici veţi dormi pe perini,

Ci-ţi muri prin ţări străine.

– Căpitane, tata nost,

Ştim noi bine al nost’ rost,

Că de-acasă, când plecat-am,

Ziua bună noi luat-am

De la grădina cu nuci,

De la părinţii cei dulci,

De la grădina cu fagi,

De la fraţii noştri dragi,

De la grădina cu flori,

De la fraţi, de la surori,

De la perii cei cu pere,

De la veri şi de la vere,

De la pomii înfloriţi,

De la prieteni şi iubiţi,

De la fir de lămâiţă,

De la fete din uliţă,

De la firul cel de iarbă,

De la mândra mea cea dragă!

– Mergi tu, bade, mergi, sărace,

Dar cu dorul tău ce-oi face?

– Tu, hoi, mândră,-i face bine,

Că mai sunt în sat ca mine,

Dar eu, mândră-oi face rău,

Că mă duc din satul meu.

– Du-mă, bade, şi pe mine,

Că m-oi face-un jechendeu

Şi m-oi băga-n jiblul tău.

– Mândra mea, nu te pot duce,

C-acolo unde merg eu

Numai sânge-i până-n brâu,

Şi sânge de-a turcului

Până-n coama murgului,

Sânge de-a muscalului

Până-n coama calului.

P’ângă Dunărea cea mare

Merge-un căpitan călare

Şi cătane-ngândurate

Cu suflete despicate,

C-or lasat în urma lor

Multă jale şi mult dor.

12 [Frunză verde tulburea]

Frunză verde tulburea,

Era Mura, nici era

Alta-n lume ca şi ea!

Că ea trei feciori avea,

Trei feciori şi-o fată mare,

Lina cea veselă tare,

Mândră ca şi mândrul soare.

Câţi feciori erau în ţară,

Toţi la ea-au venit s-o ceară.

Ea la toţi le-a spus aşa,

Că ea nu s-a mărita,

Că-i tânără şi necoaptă

Şi nu vrea a-ndepărta

De satul şi casa sa.

Trecu vreme şi nu prea

Şi la Lina i se-aflară

Peţitori din altă ţară,

Doi feciori ca două flori

Veniră până în zori.

Ea zise către mă-sa:

– Vezi tu, maică, vezi tu bine,

Dintr-aiştea doi feciori

Mie-mi place unul tare

Şi la mers şi la cotare

Şi-i înalt şi subţirel

Şi eu-oi merge după el!

– Taci tu, Lină blestemată,

Cum îi fi aşa-ndepărtată,

Că eu nici n-am altă fată?

Doi fraţi a Lenii grăiră:

– Noi pe Lina n-o vom da,

Batăr n-o vom depărta!

Florentinu’, cel mai mic,

Cel mai voinic,

Grăi către maică-sa:

– Hoi maică, măicuţa mea,

Tu nu eşti cu direptate

Nici la soră, nici la frate,

Că noi pe Lina-o vom da,

Batăr ce-o vom depărta,

Că suntem trei fraţi

Ca şi trei brazi,

Când ţi-a fi ţie dor de ea,

Mere-om şi-o vom aduce

Pe Lenuţa ta cea dulce.

Şi pe Lina că o-a dat,

Batăr ce-o îndepărtat.

Dat-o Dumnezeu cel sfânt

Vremuri grele pe pământ,

Vremuri grele, urătate,

Că mureau oameni pe sate.

Şi-a Linei fraţi au murit.

Florentin înc-au murit,

Gândul nu şi l-a-mplinit.

Mura, de bănatul lor,

S-a dus la mormântul lor

Văietându-se, plângând,

Că trei feciori, ce-a avut,

Pe toţi trei ea a pus lut,

Şi o fată, ce-a avut,

De nouă ani n-a văzut.

– Hoi fiiţi, fiiţii mei,

Vă fie somnu’ uşor,

Că nu pot sta de a vost dor!

Da’ iară tu, Florentine,

Să fii blestemat de mine,

Blestemat de maică-ta

Că depărtaşi pe soră-ta!

Pământul nu te primească,

Ţărâna nu te iubească,

Lutu-afară te izbească.

Şi-a zis Florentin atunci:

– Duce-m-aş, că sunt chemat,

Nu mă pot, că-s îngropat,

Duce-m-aş, că maica cere,

M-aş duce, da’ n-am putere.

Şi când se murgi de seară

Iese Florentin afară,

Galben ca ceara la faţă,

La trup rece, ca de gheaţă:

– Şi tu iară, copârşel,

Mi te fă un căluşel,

Tu, pânză de pe obraz,

Mi te fă chepenegaş,

Tu, cruce de la picioare,

Te fă spadă lucitoare.

Sari, murgule, sus cu mine,

Că sar alături cu tine,

Sari, murgule, sus pe cale,

Că sar în urmele tale!

Când se făcu bine seară,

Fu la soră-sa-n altă ţară:

– Seara bună, soră-mea!

– Seara bună, frate-meu!

Cum îi rându’ pe la voi?

De nouă ani nu v-am văzut,

Nici carte nu mi-aţi trimis,

Nici veste nu mi-aţi făcut!

– Acasă e rându’ bun,

Că cei doi fraţi s-or însurat,

La nuntă nu te-au chemat,

Dară eu sunt frate bun

Şi la nunta mea te chem.

– Hoi, frate, fratele meu,

Spune-mi drept şi-adevărat

La ce mă chemi tu pe mine?

De mă chemi la jelanie

Om pune cai albi la hinteu negru

Şi-om mere, frate, pe-ntregu’,

De mă chemi la veselie

Om pune cai negri la hinteu alb

Şi-om mere, frate, cu drag.

– Hoi, soro, soruţa mea,

Nu te chem la jelanie,

Ci te chem la veselie.

Se luară, se duseră,

Când fu patru zi de vară

A fost cu soră-sa-n altă ţară,

Pe un câmp cu rămurea

Păsările tiutiurlea,

Munţii de ei hohotea,

Numai tot de ei vorbea,

Că de când îi lumea lume

N-a mai fost aşa minune

Să meargă viul cu mortu’

Tot alăturea prin codru!

– Şi-auzi, frate Florentine,

Cum vorbesc munţii cu tine?

– Lasă-i munţii să vorbească,

Minţile să-şi prăpădească,

Munţii-or fi cu vorbitu’,

Iară noi cu umblatu’.

Şi-apu, iară Florentinu’:

– Hoi soro, soruţa mea,

Rămâi cu-al tău căluşel

Mai înapoi,

Că eu mă duc mai înainte

Să fac la maica de ştire

Să-ţi facă bună primire.

– Fă-mă, Doamne, iute cruce,

Că la maica nu m-oi duce,

Că maica m-a blestemat

Să mor prunc nevinovat,

Tu, iară,-al meu căluşel,

Mi te fă un copârşel,

Şi tu, chepenegaş,

Te fă pânză pe obraz,

Şi tu, spadă lucitoare,

Fii-mi cruce la picioare!

Şi cum a fost cuvântat,

Florentin şi fu-ngropat.

Lina când ajunse-acasă,

Văzu staulul stricat şi gol,

Iarbă verde prin ocol,

Porţile stricate, rele,

De umbla ursul prin ele.

– Lasă-mă, măicuţă,-n casă,

Că eu îs Lina ta cea dragă!

– Taci, femeie, nu cobele,

N-amărî zilele mele,

Du-te-n foc şi du-te-n rele!

Iară Lina nu-nceta,

Ci mereu tot cuvânta.

Maică-sa cu greu o lasă

Ca să treacă prag de casă,

Doar atunci când ea îi spuse

Că Florentin o aduse.

Şi-apu Mura-aşa grăi:

– Hai, Lenuţă, să grăbim

De-a dreptul la ţintirim,

Că-acolo îi Florentin!

La mormânt dac-ajunseră,

Pe mormânt se tăvăliră.

– Florentine, Florentine,

Cum trăieşti în groapă? Bine?

– Pune-te, maică, amu

Şi dezleagă blestemu,

Că-mi apasă sufletu’!

– Florentine, Florentine,

De maică-ta eşti iertat

Şi de blestem dezlegat!

Blestemat fie pământu’

Ce nu-mi ascultă cuvântu’,

Să te văd iar lângă mine,

Dragul mamii, Florentine!

Ţărna-atuncea tremura,

Lutul mânios urla,

Pământul se despica:

– Nu-i destul c-ai blăstămat

Un copil nevinovat,

Amu mă blestemi pe mine?

Da’ te blastăm eu pe tine:

Să nu mori cu aşezare,

Aşa cum tot omul moare,

Ci pământul te înghită

Neiertată şi ne-mpărtăşită!

Şi pământul se despica,

Groapă mare că făcea,

Şi-acolo Mura cădea

Şi-n veci nu se întorcea.

13 [Ce şezi, bade, în cărare]

– Ce şezi, bade, în cărare,

Suflă vântul, geru-i mare.

Hai, bădiţă, până-n casă,

Că bărbatu-i dus de-acasă!

Şi bădiţa din cărare

N-aşteptă multă rugare.

Când era să fie bine,

Iaca şi bărbatu’ vine:

– Deschide-mi uşa, nevastă.

– Stai, bărbate, stai pe loc,

Pân-oi pune-un lemn pe foc.

Stai, bărbate, vin îndată,

Pân-oi pune-un lemn în vatră.

Du-te, bade, du-te-n grabă

Du-te colea,-n tindă,-n ladă –

Lada-i mare şi cam goală

Şi bărbatu-o mere-n boală.

– Deschide uşa, nevastă.

– Cum, bărbate, de-ai venit,

Şi din somn tu m-ai trezit?

– D’am venit după cojoc.

– Da-i în fundu’ podului,

Şi el tot îi descusut,

La el treabă lucru mult!

Du-te, azi, şi fără el,

Că l-oi coase frumuşel.

Bărbatu’ la ladă zboară,

Ea, de ciudă, stă să moară.

Când deschide lada mare

Şi-l vede pe mândru-n ea,

La el aşa cuvânta:

– Ce coţi tu în lada mea?

Şi mi-l joacă voiniceşte,

De numa’ scântei zăreşte,

Şi-apu’l scapă pe fereastă

Şi se-ntoarnă la nevastă:

– Aici, ia, îs aţa şi-acu’,

Dup-aceea-l vezi pe dracu’!

Chemarea

Din înţelepciunea populară de pe Valea Iadului

(Încă un fragment din produsele folclorice colectate de pe Valea Iadului dimpreună cu tatăl meu, dl. Miron Blaga.)

lUominia nu ţ-o dă Dumnezeu, ţ-o faci singur.
lAvere să dobândeşti greu şi să ptierdi repidi.
lLa danţ, şi nu ti apuci sfinţâtu soarelui!
lCând eşti gre (gravidă, n.n.), şi nu umbli cu peni (flori)!
lDacă iei haini pă dos, îţ meri rău tătă zua.
lCenuşe nu să duci din casî vinere şi duminica.
lDacî ti întorci din drum, nu-ţ meri bini.
lCând ptică o ste di pă ceri, moari un uom.
lCând visăzi că-ţ ptică dinţî, îţ moari un neam.
lCini moari în postu Paştelui, are Porţîle Raiului deştisi.
lCaii în vis îs feciori, iar luptii – uoamini răi.
lCând umblă porcu cu paii în gurî şi să scaldî gâştili, vini ploaii.
lDi visăzi uoamini morţi, o ploie, o să moaii vreme.
lBătrâni în alb di visăzi, moari uoaricini.
lUomu să cunoaşti după grai şi pasire după cântat.
lDumnezo îi bun ca vaca ce cu lapti.
lCând pânza di paianjin să-ntindi pă iarbă, toamna-i lungî.
lCând bati curcubău în verdi, a fi mult fân, când bati în roşiu, a fi grâu; şi când bati în galbăn, atunci a fi mălai mult.
lCu muiere şi cu prostu şi nu-ţ pui minte!
lPatu împuturoşazî uomu.
lCând îi luna cu cornili-n sus, a fi secetî.
lLa muieri, ca la ghinî, nu-i poţ faci gard.
lUomu din beţii să ma trezeşti, da din prostii – niciodatî!
lAşe i-o fost rândulita!
lNu să taii pita cu cuţâtu în sărbătoare Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul!
lCini visazî avere, a sărăci şi ma mult!
lCini-o furat o datî, furî şi a doua uoarî.
lCa şi umbli teleleu, ti scoli di dimineaţî.
lBăutura strâcî ominie.
lUomu să cunoaşti după port şi pasire după peni.
lNu tăţi bolunzî or mâncat mătrăgunî!
lJaba-ţ faci iarna – car şi vara – saniie, dacî n-ai boi în grajd!
lUomu bun să cunoaşti după vorbî.
lJaba i-o dat Dumnezo averi, dacî nu i-o dat şi minti!
lPânî la Dumnezo, ti mâncî tăţ sfinţî!
lMinciuna ari picioari scurti, da fuji iuti.
lDumnezo o dat, Dumnezo o luat, fiii numili Domnului lăudat!
lCucu-şi strâgî numili şi nialcoşu – prostiie.
lNu oricini prindi peşti-l şi mănâncî.
lPticăturî cu pticăturî să umpli paharu.
lCum îi popa, aşe-i şi tămâie!
lŞi dracu fuji di tămâii!
lNu-i lucru ca hodina!
lI-o uoat ghina-n straiţî di cât drum o bătut!
lJaba dai cu clopu-n lunî, dac-ai strâcat orzu pă gâşti.
lNu ti cufuri indi-ai mâncat!
lNu-i gându uomului literî di evanghelie!
lAtâta s-o învârtit în loc, c-o înnodat coada la cânii!
lHoţu neprins îi uom cinstit, da nu-l scărpănaţ întri coarni!
lCu uochii altuie nu vezi nici paiu, nici grinda.
lCând n-ai fărinî, nu puni di mămăligî.
lIndi s-o slobozît cânili-odatî, să sloboadi şi a doua uoarî.
lPopa dă din cadelniţî şi din gurî, da nu deştidi Porţîli Raiului.
lNu-i mult până-i lumi, da nici puţân, când n-ai nici aţî di mămăligî!