Poveştile de la Deep Creek Lake

Aici, la Deep Creek Lake, în statul Maryland, ne ştie toată lumea. Vin românii, ne întâmpină americanii înca de cum păşim în birtul nostru preferat (nu că am fi avut de unde alege). Mergem în fiecare seară să bem o bere, două, trei, eu şi Lucian, amicul meu cu care împart o casă de vacanţă pe Lake Shore Drive, chiar pe malul lacului, şi, culmea, tocmai cu faţa spre apus, încât în fiecare seară, de la şapte, mă postez comod pe un fotoliu care mă încape tot, şi care rulează după buna mea voie spre stânga, spre dreapta, spre înainte, spre înapoi, în zig-zag, ce s-o mai învârt, încotro îmi fuge mintea ca aş vrea să mă mişc, mă postez de la şapte, şi până la opt admir desenul în mişcare al soarelui, de un colorit suprarealist. Nu că mi-ar place mie suprarealismul, dar natura a primit încuviinţarea mea să mai producă şi astfel de chestii. Asta în zilele senine, care în această săptămâna, în care a nins ca-n Adersen, au fost rare. Cu cât e mai rar un lucru, cu atât poate că e mai dorit, de aceea aceşti americani, fermieri, de aici, de la munte, de la podiş, care au o viaţă mult diferită de viaţa concetăţenilor lor de la oraş, se îmbracă şi se comportă  ca în filmele western, de aceea, zic, aceşti americani sunt foarte bucuroşi să ne vadă şi să ne aibe aici. Nu ştiu cât va dura, probabil că aceasta idilă se va încheia când nu vom mai avea nimic nou de zis, nimic extraordinar de arătat, sau când ni se vor termina resursele de palincă. Cazul ideal ar fi ca toate acestea sa ne ţină încă o vreme, până ne terminăm treaba aici, să plecăm în plină glorie, lăsând în urmă un parfum de fân, amestecat cu fum de Carpaţi şi duhoare de palincă, şi un gând obsedant acestor americani atât de diferiţi de toţi cei care i-am întâlnit până acum: de a emigra în România, raiul pe care li-l promitem de când am păşit prima dată în birt. Cine nu ne-a crezut, a venit la reşedinţa noastră, un castel, că nu pot să-i zic altfel, pe două nivele, dar acoperind o suprafaţă imensă, că sunt zile în care nici nu mă văd cu Lucian, iar altele, într-adevăr, când ne batem de la jacuzzi, singurul lucru de aici, în afară de noi doi, aflat într-un singur exemplar, castel în care Lucian, îngropat între două computere, trei monitoare, camere de filmat, cabluri, becuri si beculeţe, editează imagini filmate în România la etajul inferior, iar eu, călare pe situaţie, navighez deasupra între bucătărie, unde prepar nişte mâncăruri de stau câinii în coadă, şi mult mai modestul meu birou, o masă lungă, pe care aş putea şi dormi fără să-mi lăbărţeze afară picioarele şi mâinile, masa sub care dorm doi câini, masă pe care e instalat un laptop, laptop pe tastatura căruia prepar aceste atât de aşteptate rânduri…

Nu-i aşa? Păi, dacă nu era, nu se povestea! După această lungă frază, lungă ca viaţa la Deep Creek, urmează un căscat, molipsitor, ca toate căscăturile din lume. Aşa sunt unele introduceri, în loc să capteze benevolenţa cititorului, mai mult îl îndepărtează. Dar cum ar putea să se întâmple una ca asta tocmai cu autorul nostru preferat, care ne-a lipsit mult în aceste două săptămâni în care s-a dat la fund fără să ne explice nimic, se întreaba cititorul, care se şi interesase de altfel de soarta mea, îngrijorat de brusca mea dispariţie din orizontul lui… de aşteptare. Adevărul este, dragă cititorule, că mi-a fost tare dor de tine, şi ca bucuria mea e mult mai mare că tu eşti dincolo de foaia de hârtie (sau de monitor, cine mai ştie), decât a ta, că mă citeşti pe mine. Iar dacă n-ai zâmbit, percepându-mi autoironia, la acest al doilea al meu paragraf, este probabil pentru că te-a intoxicat deja Italo Calvino cu dialogurile lui răstite cu cititorul Nopţii aceleia în care un călător…

Dar să intrăm în acţiune. Cine nu ne-a crezut că România e raiul pe pământ, ne-a însoţit, spuneam, la reşedinţa noastră de iarnă şi vară, de la ţară, de pe malul lacului Deep Creek, de unde se aude tăcerea, şi altceva nimic, dacă facem abstracţie de procesele dese de procesare ale computerelor noastre, într-o continuă alertă, tot timpul în sarcină maximă. Au venit, şi noi le-am arătat, la o gură de palincă, imagini din România; aveam de unde alege, să fie… astonishing pentru fiecare. La feciori, par exemple, le arătăm fete din România, frumoase ca nişte zeiţe, nu ca ale lor. Le mai puneam şi muzică de-a noastră, de auzeam pe drum apoi chiuituri două ore. Cine ştie cu ce gânduri, câte unul mai prindea o vorbă românească. Şi un fecior din acesta de fermier american, după ce i-am arătat fetele noastre pe oglinda televizorului şi i-am cerut să ne spună cum îs fetele lor, ne-a zis, pe româneşte: aşa şi aşa. Drept să vă spun, pe-aici fetele sunt aşa de rare (a se vedea consecinţa “rarităţii”, stabilită în primul paragraf), încât nici nu mai contează cât de aşa şi aşa sunt. În această privinţă, mă simt ca la Remeţi, unde s-au rărit fetele de-o vreme, de parcă au venit turcii şi le-au răpit ca pe… sabine! Sigur, nu pun la socoteală invazia din week-end, de fete de prin alte părţi, valabilă şi aici, unde e şi sat de vacanţă, ca şi Coada Lacului Leşu, şi pe deasupra e şi un colegiu, la câteva mile. Deci, în week-end e plin, dar nouă în week-end nu prea ne-a dat mâna să ieşim la birt. Pentru că, dacă în cursul săptămânii orice băutură face un dolar jumătate, incredibil de ieftin pentru America, în week-end, băutură sub patru dolari nu mai găseşti.

Românii!… cum spune unchiul meu din Connecticut când mai aude câte o faptă româneasca aici, care probează poate o inteligenţă specială, sau doar o capacitate de descurcare în situaţii în care alţii se resemnează. Românii, atâta exclamă, şi râde cu poftă. Români şi noi, cu asupra de măsură câteodată, ne-am descurcat şi cu cheltuielile mari pe care le cerea prezenţa noastră în week-end la birtuţul… din pădure. Lucian şi-a luat chitara cu el, putea să cânte vinerea, veneau berile nechemate, sau, la karaokele care se organizează în fiecare sâmbată, s-a pus să le cânte muzica lor country, până când realizatorului, dj-ului, singer-ului lor, cum vreţi să-i spuneţi, i s-a făcut ruşine să mai cânte, îi tot plătea câte o bere amicului meu, să cânte în locul lui, să mai atenueze, când era cazul, gafele celorlalţi amatori într-ale cântatului. Cât despre mine, pentru duminică, zi fără alte posibilităţi pentru noi de a găsi modalităţi de sponsorizare, am aflat o soluţie, mai câinească, dacă tot am pomenit de câini, de două ori până acum. M-am pus bine cu Theresa, barmaniţa. Atâta i-am zâmbit, până m-au durut fălcile. Şi atâtea cockteiluri am pus-o să-mi facă, în cursul săptămânii, când costau doar un şfanţ, toate cu nume foarte ciudate şi provocatoare, de la American Beauty (Frumuseţe americană) la Kiss me quick (Sărută-mă repede). Până când am aranjat să ne cumpărăm băutura din alta parte, la un dolar berea, şi să o aducem din timp la bar, înainte de a se deschide, ca să poată pretinde că e de-a casei când ne servea, fără ca noi s-o plătim la preţurile cuvenite.

Şi, când credeam că viaţa asta oarecum liniară, de muncă în casă şi ieşiri la birt, nu se va schimba până când filmul la care lucram nu va ieşi, modelat ca o ulcică de la Vadu Crişului, din mâinile şi minţile noastre ascuţite, şi vom părăsi Deep Creek împăcaţi şi încununaţi de succes, a început o furtună de s-au cutremurat toate geamurile castelului, apele lacului s-au umflat şi au început să acopere cei cinci metri care ne despărţeau de lac, încât Lucian a hotărît că suntem într-un vapor, care nu va rezista unui drum la vale, pe râu, şi că trebuie să ne construim o plută, pentru a ne salva pielea. Lucian căuta un program pe internet pe care să poată construi un plan pentru plută, eu studiam împrejur copacii disponibili, ploaia răpăia peste tinda largă în care îmi dospeam îngrijorarea. Din neant, sau poate din lac, un căţel de câteva săptămâni a apărut la picioarele mele, gudurându-se cu spaimă, ud leoarcă, un spaniel cât un ghem. L-am băgat în casă, l-am uscat, l-am hrănit, l-am învelit. Nu a durat mult, şi furtuna s-a oprit, apele au început să descrească, şi tăcerea s-a întins iar peste lac, ca o pânză de păianjen. I-am spus la început Lucky, Lucky Strike, bietului căţel, pentru că l-am văzut la lumina unui fulger, şi pentru că, ziceam atunci, e norocos c-a dat peste noi. Dar şi pentru că se întâmplă să fumez Lucky Strike sub umbrelă, pe ploaia aceea înfiorătoare. După mai multă judecată, şi datorită faptului că proprietarul castelului-vapor, producătorul filmului, care a venit din Washington de urgenţă să vadă minunea, a găsit că nu e un nume demn de aşa un căţel drăguţ, i-am zis ba Lăbuş, ba Sancho Panza, ba, în fine, Iona, pentru asemănarea păţaniei lui cu a personajului biblic.

Căţelul a adus puţin soare la început în casa noastră, sterilă sufleteşte, aş zice, din cauza prea multelor aparate electrice şi electronice. L-am culcat cu mine în pat o noapte, apoi lângă pat, apoi lângă uşa, şi această îndepărtare s-a perpetuat în fiecare zi, mai că nu l-aş culca afară noaptea asta, dacă asta n-ar fi o jignire la adresa americanilor, care îşi ţin câinii în casă, ca pe nişte păpuşi. Nimeni n-a revendicat niciodată căţelul, cu toate insistentele noastre apeluri, la spitalul veterinar, la radio local, la birt. Câinele nu e al nimănui, s-a născut din spuma lacului, sunt sigur azi, să ne aducă un mesaj pe care nu vom fi niciodata capabili să-l înţelegem. Şi totuşi, răbdarea mea şi-a atins limitele cu bietul căţel; după ce l-am salvat, l-am mângâiat ore întregi şi l-am culcat în pat cu mine, ca pe o fata, el îşi face treburile pe unde apucă. Toate plantele din casă sunt scoase din ghivece, cu pământ cu tot, împrăştiat pe covoare şi pe parchet, încât casa arăta ca un ogor proaspăt arat. Mâncarea noastră, oriunde am ascunde-o, este sigur accesibilă micului devorator.

Şi dacă am avea doar problemele astea! Proprietarul a plecat două săptămâni în Franţa şi ne-a rugat să îngrijim de cei doi câini pe care îi ţine la reşedinţa dumneai din capitala americană. Un dalmaţian de vreo zece ani, bătrân şi debil, cântărind la vreo două sute de pounzi (mă obişnuiesc şi eu cu măsurătorile americane!), şi un setter irlandez, de doi ani, căruia-i cade părul. Credeam că mie îmi cade părul, să vedeţi setterul! Şi uite aşa, dintr-o dată, de la o viaţa de muncă şi ieşiri la birt, am ajuns o grădină zoologică, specializată pe câini…

M-am plâns unor prieteni din România de situaţia dramatică în care mă aflam, care se dramatiza şi mai mult prin comportamentul lui Lucian faţă de câini, căci îi bătea de fiecare dată când îndrăzneau bieţii să scoată un sunet sau să facă un pas; consecinţa acestui fapt fiind că eu eram acela care trebuia să-i împace, mângâindu-i, câte o ora pe fiecare, după cum îi învăţase stăpâna, suplimentându-le porţia de mâncare, ceea ce însemna un supliment de porţie de excremente de curăţat pentru mine. Şi toţi aceşti prieteni m-au sfătuit să-i leg afară, pe toţi, să nu-i mai las în casă. Zis şi făcut. În afară de cel mic, ceilalţi, care nu mai suferiseră un aşa tratament antianimalic, nu mişcau din loc, stăteau încremenţi cu privirile pe uşă. După o noapte din aceasta, plină de scâncete şi băunături, am avut un câine răcit, care strănuta în continuu, şi telefoane de la vecini, pe care îi adusese diavolul tocmai atunci la casa lor de vacanţă şi care ne ameninţau că vor solicita poliţia să ne ia câinii dacă ne mai comportam aşa cu ei. 

S-a dus munca la film, s-a dus mersul la birt. Toată ziua umblu dupa câini. Am avut o singură zi fericită, când am plecat, singur, cu maşina până la Washington, trei-patru ore de mers de la Deep Creek. Pentru prima dată m-am aventurat de unul singur pe nebunele autostrăzi americane şi într-un mare şi necunoscut oraş american. Cu o hartă la mine, dolari de benzină, o maşină nesigură şi singura grijă a prietenului Lucian să nu trec cu maşina lui vreun semafor pe roşu, pentru că semafoarele sunt dotate cu sisteme de fotografiere instantă, şi amenda e de minim 75 de dolari, plus multe alte consecinţe, pe care nu le înţeleg prea bine, când mai multe infracţiuni se cumulează.

Dar povestea asta nu v-o mai spun acum.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: