Dureri de cap

(prin 2000)

 Există uneori momente în care realizăm că avem şi un trup, şi depindem mai mult de el decât suntem obişnuiţi să conştientizăm. Nu ştiu alţii cum sunt, poate unii se gândesc zilnic cât de mult contează trupul care ne plimbă prin lumea asta, dar eu cunosc destul de rar astfel de momente.

Mi-a fost dat să am un astfel de moment orele trecute. O durere m-a izbit brusc, chiar în moalele capului. Era un „headache” (fiind în America, nu avea de ce să mă lovească o durere românească de cap!). Am aşteptat o vreme, încercând să-mi înlătur toate gândurile care navigau prin mintea mea. Se întâmplă câteodată să treacă de la sine. E ca atunci când nu mai stârneşti cu mâna mâlul dintr-o baltă: se aşează singur înapoi şi apa se limpezeşte de la sine. Cum nu s-a întâmplat nimic într-o oră, am cerşit un medicament american, cu gândul că or fi mai potrivite decât cele româneşti (aveam „headache”, repet). Am luat trei boabe de Tylenol, pentru a-mi ogoi simţămintele dificile prin care trecea capul meu în acele clipe. Am aşteptat zece minute, jumătate de oră, o oră. Durerea se accentuase, ce să-mi treacă!

Şi am avut o revelaţie, cum se întâmplă în situaţiile limită, numai revelaţiile te salvează când nu mai ştii ce să faci. Mi-am zis că poate, totuşi, nu am un „headache”, ci doar mă doare cumplit capul. Adică nu e o durere americană de cap, ci e una datorată substanţei cenuşii made in Româ­nia. Sigur că aveam medicamente româneşti, doar am medic de familie. Şi sigur ca era Nurofen, doar nu i-a făcut atâta reclamă Andreea Răducan, încât pe-aicea, când îi mai spun unui american cu care mai fac teorii câte una neaoaşa de-a noastră, o gândire din aceea profundă, cu care noi operăm de secole, şi ne e bine, preopinentul meu mă întreabă: iar ai luat Nurofen?

Continuarea istoriei durerii mele de cap o bănuiţi, nu intenţionez să fiu prolix. Vorbesc doar despre o durere de cap, care s-a dus, la fel de inocentă cum a venit, în puţine minute de la administrarea medicaţiei adecvate. Acum sunt bine, har Domnului, şi cu lecţia învăţată. Dacă scriu sub influenţa Nurofenului, veţi decide domniile-voastre.

V-aţi întrebat, sunt sigur, ce e cu arta asta modernă (mă refer la artă plastică), de ce o fi luat-o ea razna de o jumătate de secol şi mai bine, şi tot felul de inepţii sunt cotate ca mari împliniri artistice şi se vând la preţuri exagerate şi exuberante (ba se şi cumpără, de către snobi colecţionari miliardari).

Să încerc să fiu mai clar. Totul a pornit de la vizita pe care o făcui la un mic Muzeu de Artă din apropiere, ce expunea o „Retrospectivă de Artă Contemporană”. Nu din aceea „contimporană cu fluturii şi Dumnezeu”, că nu e şic. Contemporană cu umila noastră trecere. Vizita la acest muzeu şi răsfoirea unui album retrospectiv de artă contemporană, asta a provocat totul.

Unul dintre „artiştii” aceştia ce ne-au făcut privilegiul să ne fie contemporani este Ad Reinhardt, mort în 1967, deci mai mult un precursor al dezastrului artistic de azi. Reinhardt şi-a dedicat ultimii 14 ani de viaţă „picturilor negre”. Acestea sunt pătrate cu latura de un metru şi jumătate, acoperite complet cu vopsea neagră. Diferă doar titlul lor. „Arta” unui alt exponent al plasticii americane contemporane, Cristopher Wood, constă în tablouri albe, pe care „marele artist” a decis să scrie diferite chestii cu vopsea de diferite culori. Ca exemplu: RÂT (şobolan) de trei ori, unul sub altul. Interpretarea criticii? „Un discurs redus la ireductibil, iar apoi începând de la capăt”. Jeff Koons, fost vânzător de acţiuni la bursă, şi-a descoperit şi el talentele artistice şi a hotărît să facă o artă „care să fie ultima expresie a fiinţei”, într-un acvariu plin cu apă, a introdus trei mingi de baschet şi ne explică: „am dat aici o definiţie a vieţii şi a morţii; este eternul; este viaţa după moarte”. Citesc că această „construcţie artistică” s-a vândut cu 50.000 de dolari. Jean-Michel Basquiat produce mâzgălituri gigantice, aşa cum fac copiii de vârstă preşcolară. A murit de o supradoză de droguri, în 1988, iar la câţiva ani DUPĂ ACEEA a fost decretat geniu (bănuiesc că de un critic care tocmai scăpase cu viaţă dintr-o supradoză) şi i s-au organizat mari retrospective ale „operelor”, care s-au vândut cu câteva sute de mii de dolari bucata. Aş putea continua până mâine, şi v-aş putea ţine la curent cu „arta” pornografică şi scatofilă, cotată la fel de bine aici, şi din punctul de vedere al criticii de artă, dar şi al afacerilor.

Nu, nu – „avangarda” nu mai e un fenomen marginal. Avangarda este de prima pagină a revistelor de artă. Tristan Tzara ştia ce spune în manifestul dadaismului: „noi pregătim marele spectacol al dezastrului”. Pentru că ceea ce se numeşte „artă modernă” nu numai că ne creionează dezastrul, ci este expresia fidelă a epocii de dezastru a fiinţei în care s-a intrat în unele părţi ale lumii. Da, în acelea pe care noi le divinizăm din România pentru belşugul material pe care îl bănuim.

Dar nu e totul. Sunt o groază de treburi obscure, pe care mintea noastră nu are informaţii suficiente să le pătrundă, pentru a le înţelege şi a lega unele de altele variile aspecte ale invaziei avangardismului şi prostituţiei în literatură şi artă. Nu mă îndoiesc că există şi în părţile astea de lume artişti loiali Artei (da, cu majusculă, una dintre majusculele pe care vroia acelaşi Tzara să le desfiinţeze şi pe care mai dibacii lui urmaşi sunt pe care s-o facă).

Oricât am răsfoit reviste de artă, oricâte buletine in­formative am adunat de la Muzeele vizitate, nu mi-am putut modifica impresia pe care am avut-o de când am intrat în prima librărie aici şi am stăruit la secţiunea de artă. Artiştii clasici, realişti (să nu intrăm în categorisiri prea „rafinate”, cu care ne manipulează pe noi, publicul de rând, cunoscători de artă ce se cheamă critici) stau undeva la marginea „valului”, fără speranţa de a expune, de a fi comentaţi sau de a-şi vinde tablourile. Vremea lor a apus.

Dar, totuşi, nimeni nu vrea să oprească această derută? Căutând, căutând, am descoperit un personaj foarte interesant, care a sesizat invazia acestei forme de anti-cultură, şi nu atât invazia ei, cât susţinerea ei de către diferite cercuri de bogătaşi ce par interesate (nu înţeleg cu ce scop) în distrugerea Artei. Numele lui este George Hun-tington Hartford al II-lea, nepotul primului George Hun-tington Hartford, moştenitorul celei de-a cincea corporaţii americane ca profit în anul 1950. Am să vă redau pe scurt o poveste specială, pe care am găsit-o în cartea lui Tom Wolfe, THE CANDY-COLOREDTANGERINE-FLAKE STREAM-LINE BABY (nu-mi cereţi să traduc!). Acest Huntington s-a supărat la vremea lui pe arta şi scrierile unor „artişti” pe care noi îi luăm azi drept clasici, fără să mai ştim nici ce-au scris, nici ce-au pictat. Iată câteva nume: Pablo Picasso, Tennessee Williams, William Faulkner. Motivul supărării lui Huntington e acelaşi ca al meu, astăzi: vulgaritatea şi diformitatea producţiilor „artistice”. Huntington mai avea ceva de adăugat: anticreştinismul declarat al producătorilor şi susţinătorilor. Scopul pentru care ar fi atât de susţinute din umbra acestei producţii – acesta ar fi: distrugerea creştinismului, susţine Huntington. Aşa că a scris o broşură în care chema lumea culturală la refacerea ordinii şi spiritului artistic, cu titlul DE CE SĂ-L INSULTĂM PE DUMNEZEU? A cumpărat din banii proprii mai multe locuinţe într-o zonă rurală a Americii, pe care le oferea pe timp îndelungat artiştilor care decidea el că lucrează în spiritul artei adevărate, scutindu-i pe cei selectaţi de orice grijă materială, oferindu-le totul, de la mâncare la limuzină. A cumpărat o clădire imensă între Central Park şi Broad-way, în New York, din care a făcut Muzeu de Artă. în fine, printre alte activităţi care 1-au costat în total 70 de milioane de dolari, Huntington a încercat o experienţă ce ar fi fost, dacă reuşea, un exemplu de bun augur. Huntington a organizat, la Los Angeles, o mare expoziţie de artă, la care au putut fi prezenţi atât „artişti avangardişti”, cât şi… artişti. A invitat publicul, pe de o parte, şi criticii de artă, pe de alta, să-şi aleagă tablourile preferate. Huntigton vroia să demonstreze că aprecierile nu ar fi coincis, însă criticii au boicotat expoziţia şi nu au participat la selecţie, considerând-o o ofensă la adresa lor.

Toate aceste gânduri pe care le morsocam au fost şi la adresa capului meu o ofensă. Şi trebuie să mai fi fost ceva, pe linie personală. Mă gândeam, aşa, într-o doară, de ce nu găsesc şi eu un Huntington micuţ, pentru proiectele mele. De ce, atunci când spui unor români de aici că ai venit în America să scrii, în cel mai bun caz te iau peste picior, iar în altul – se îndepărtează de tine ca de un lepros. Dar de ce nu întâlnesc eu – parafrazând titlul unui show TV din România, pe care nu 1-am văzut niciodată, dar uite ce face reclama cu omul! -ROMÂNUL POTRIVIT?

Şi vorbeam cu Dumnezeu (cum sunt în America, foloseam limba engleză):

            WOULD IT SPOIL SOME VAST, ETERNAL PLAN

            IF I WERE A WEALTHY MAN?

Aş zice pe româneşte, în caz că, oarecândva, prin spaţiul acesta virtual, mesajul meu ar ajunge la destinatar:

            ŢI-AŞ FI STRICAT ŢIE VREUN PLAN

            DE AŞ FI AVUT ŞI EU UN BAN?

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: