Colo sus, la Dealul Mare (versuri epice)

Versurile epice sunt numite pe Valea Iadului „cântece din bătrâni”. Cele pe care le vom prezenta în continuare au fost culese de MIRON BLAGA de la informatorul Dochia Costea, 63 ani (Remeţi, 1970).

 

1 [În livada cea domnească]

În livada cea domnească

Şede Ana cea frumoasă,

Nu-i fecior s-o ocolească,

Dar nici s-o înceluiască.

Strigă-şi, Doamne, cine-şi strigă

Din mijlocul târgului,

Din târgul Hodinului:

– Cine-n lume se v-afla

Pe picior a mă călca,

La ochi negri să se uite,

Faţa dalbă să-mi sărute,

După-acela mă voi duce.

Şi-Avrămuţ aşa zicea:

– Astă sabie, ce-o-ncing,

Să n-ajung s-o mai deşcing,

Pe picior de nu te-oi călca

Şi de-n ochi nu ţi-oi cota,

Faţa de n-oi săruta.

El acasă se ducea

Şi la maica lui grăia:

– Bună ziua, maica mea!

– S-ai noroc, feciorul meu!

Ia-ţi un scaun de odihnă

Şi-un pahar de voie bună.

– Nu pot, maică, odihni!

– De ce eşti, fiu, supărat,

Ori banii ţi s-or gătat,

Ori domnii te-or refuzat?

– Banii nu mi s-or gătat,

Domnii nu m-or refuzat,

Numai eu vorbă mi-am dat

Cu Ana, Gheorghina,

Care mi-a furat inima,

Că eu, maică, m-am împrins

Că i-oi câştiga dragostea!

– Du-te, puiuţ, şi te du

Până la dragă sora ta,

Că-i prietenă cu Ana,

Şi ea bine te-a-nvăţa

Cum îi înşela pe-Ana!

El la soră-sa pleca:

– Bună ziua, sora mea!

– Şi-ai noroc, frătiuţul meu,

Şi odihneşte, dragul meu!

– Nu pot, soră, odihni,

Până nu mi-i învăţa

Cum să-nşel eu pe Ana!

– Ia-ţi un scaun de odihnă

Şi-un pahar de voie bună,

Şezi jos şi te-odihneşte,

Eu bine te-oi învăţa,

Cum s-o-ncelui pe Ana.

Leapădă haine domneşti

Şi te-mbracă-n muiereşti,

Na tu-nvălitoarea mea,

Ia cârpa şi zadia

Şi te du la Anuţa

Şi strigă la Ana-aşa:

– Hai surată, sora mea,

Hai deschide tu uşa.

D-apoi Ana aşa zicea:

– Uşa nu-i de descuiet,

Pentru ce vorbă mi-ai dat,

Că portul ţi nevestesc,

Dar graiul ţi bărbătesc.

– Ană, dragă, soră-mea,

Deschide-mi puţin uşa,

Că m-o bătut bărbăţelul,

Frângă-i Dumnezeu căpcelul,

Că m-a bătut cu vătraiul,

De-asta mi-am schimbat graiul!

Ana uşa-i deschidea

Şi cu drag o întreba:

– Dar culca-te-i lângă foc?

– Nu m-oi culca lângă foc,

Că spatele mi se coc.

– Da’ culca-te-i pe laviţă?

– Nu m-oi culca pe laviţă,

Că sunt purici şi stelniţă…

Ană dragă, sora mea,

Nu-mi aşterne lângă foc,

Sar scântei şi ard de tot,

Nu-mi aşterne pe laviţă

Că-i tare şi sunt stelniţă,

Aşterne-mi cu tine-n pat,

În patu’ tău, la picioare,

Că-s bătută şi mă doare,

Acolo-i odihni bine,

C-oi fi lipită de tine…

Ana-n pat îi aşternea

Şi Ana, când adormea,

Pe picior el o călca,

La ochi negri se uita,

Faţă dalbă-i săruta.

D’apu’ ea când se strezea

Din gură aşa grăia:

– Bată-te, Dumnezeu, câine,

Toată noaptea tot bătuşi,

Până ce mă-nceluişi,

Toată noaptea tot lătraşi,

Până ce mă înşelaşi,

Da’ fie soră-ta vigană

Că te-o-mbracat ca p-o doamnă,

Şi-nşelaşi inima mea

Şi câştigaşi prinsoarea!

 

2 [Strigă-şi mândra mea la poartă]

Strigă-şi mândra mea la poartă:

– Ie-mă, bade, ie-mă, dragă!

– Mândră, nu te pot lua,

Până tu li-i fermeca

Pe frate-tău cel mai mic

Care-l cheamă Siminic,

Că fişcură-n rostu’ meu

Şi se poartă-n portu’ meu

Şi mână la boi ca eu!

– Bade, cum l-oi omorî?

– Du-te-n fundu’ grădinii,

Că este-o şerpoaie sură –

Din gură verin picură,

Din coadă otravă-i zboară;

Când o veni frate-tău,

Ostenit de plugul greu,

De mugetul boilor

Şi răsunul zbiciului,

El o cere să bea apă,

Tu-i dă pahar cu otravă,

El o cere şi mănânce,

Tu-i dă paharul cu sânge.

Vine-acasă Siminic

Şi soră-sa i-a grăit:

– Şi na, frate, vin şi bea,

Că-i vin roşu marmoreu,

De care-am băut şi eu!

Şi-a băut de două ori

Şi-a grăit de nouă ori:

– Sora mea, cum te-nduraşi?

Pentr-un câine de rumân

Omorâşi un frate bun,

C-ala nici că te-a lua,

Numa, zo, că te-a-nşela,

Şi tu-atunci te-i mărita

Când la boi i-oi mai mâna!

Şi strigă-şi mândra la poartă:

– Ie-mă, bade, ie-mă, dragă!

3 [La băiţă, în temniţă]

La băiţă, în temniţă,

Sunt doi fraţi tare legaţi

Şi în fiare înferecaţi!

Lor mâncare le ducea

Surioara, Florioara.

Câţi în lume o vedea,

Se uita şi suspina

Şi din gură cuvânta:

– Asta-i floarea florilor,

Surioara fraţilor,

Fraţilor celor legaţi

Şi în fiare înferecaţi.

Ea la fraţi când ajungea,

Cel mai mic din grai grăia:

– Soră, surioara mea,

Aseară, când te-ai culcat,

Nouă ce vis ne-ai visat?

– Fraţilor şi dragilor,

Crăişorii munţilor,

Aseară, când m-am culcat,

Uite ce vis am visat:

Două pânze mari şi lungi

Şi ţesute numa-n dungi.

Pe mijlocul pânzelor

Doi ghigani ai şerpilor

Stă pe ele aşezate.

– Soră, surioara mea,

Astea pânze mari şi lungi –

Calea noastră pân’ la furci,

Corbii care-or croncăni –

Domnii ce ne-or ispiti,

Turma cea mică de oi –

Oameni ce vin după noi.

Vorba noastră minte-o ţine,

Cât Dumnezeu ţi-a da zile,

Şi în lume povesteşte

Pe cel ce ne osândeşte,

Că suntem nevinovaţi

Şi în fiare-nferecaţi.

Roagă pe Dumnezeu sfântu’

Să cutremure pământu’,

Şi înghită răutate

Şi pe cei cu nedreptate!

4 [Strigă-şi, Doamne, cine-şi strigă]

Strigă-şi, Doamne, cine-şi strigă,

Strigă-şi robu cel demult,

Din temniţa cea de-afund.

Nime-n lume nu-l aude,

Numa’ chiară maică-sa

Din pragu’ vecină-sa:

– Hoi fiuţ, fiuţul meu,

Da’ ce strigi tu chiar aşa?

– Cum n-oi striga, maica mea?

Că eu aici, când am venit,

Şerpii-or fost ca aţele

Şi-amu îs ca braţele,

Broaştele au fost ca ouăle

Şi-amu-s ca şi vacile,

Şi-o şerpoaie foc de rea

A puiat în barba mea!

Şi hoi, maică, maică dragă,

Du-te şi de domni întreabă

Că aici omorî-m-or,

Ori de-aici slobozi-m-or.

Maică-sa că s-a luat

Până de domni a-ntrebat:

– Bună ziua, domnilor!

– Sănătoasă, Coarbă Neagră!

– Da’ eu nu sunt Coarbă Neagră,

Ci sunt muiere jelnică!

A zis Corbu cel demult,

Din temniţa cea de-afund,

C-acolo omorî-li-ţi,

Ori de-acolo slobozi-li-ţi?

– Noi că nici l-om omorî,

Dară nici l-om slobozi,

Numa’ noi l-om însura

Pe vineri dimineaţa,

Că i-e gata nevasta,

C-o bute de vin roşiu

Şi c-o bute de vin verde.

Maică-sa că s-a luat

Până robul a-ntrebat:

– Hoi, maică, măicuţa mea,

Dar ce ţi-a spus domnia?

– Domnia mi-a zis aşa:

Că ei nici te-or omorî,

Dar nici că te-or slobozi,

Numa’ ei te-or însura

Pe vineri dimineaţa,

Că ţi-e gata nevasta,

C-o bute de vin roşiu

Şi cu una de vin verde.

– Hoi, maică, măicuţa mea,

Da’ scurtă ţi-e rochia,

Ori slabă ţi-e ţie mintea?

Că nevasta aceea,

Aceea-i sabia mea

Care m-or tăia cu ea,

Butea cea de vin roşiu,

Acela-i sângele meu,

Butea de vinuţ verde –

Lumea mea care-o voi pierde.

5 [Frunză verde hodolean]

Frunză verde hodolean,

Ce mai faci tu, măi Vălean?…

Sâmbăta, duminica,

Doamne, mândru se găta,

În uliţă când ieşea

Cu trei mândre-alăturea –

Una din ochi îl cernea,

Din clici alta-l demenea,

Cu graiu’ alta-l vrăjea.

– Haide, tu, Vălean, în casă,

Cavia-i caldă pe masă!

Cavia la buze-o puse,

La inima lui ajunse.

– Aşterne, maică, patu’,

Că mă doare rău capu’!

– Spusu-ţi-am eu ţie, Vălean,

Şi ţi-am spus şi ţi-oi mai spune

Că nanele sus te-or pune,

C-alea-or mânca capu’ tău,

C-or mâncat şi la tată-tău.

Şi când îi pe la ujină

La Vălean îi ţin lumină,

Când îi pe la miazănoapte,

Vălean tragere pe moarte,

Când îi pe de către ziuă

Şi Vălean îi pe scândură,

Când iese zorile

Îl văita surorile,

Când se făcu ziuă dalbă

Veni mândra lui cea dragă:

– Da’ unde-i Vălean, săracu?

– Du-te, mândră,-n ceea casă,

Că Văleanu-i după masă.

Ia pânza de pe obraz

Să vezi moarte cu necaz,

Ia pânza de pe picioare

Să vezi moarte-nşelătoare.

Cântă cucu-n vârf de fag,

La Vălean clopote-i trag,

Cântă cucu-n vârf de nuc,

Pe Vălean la groapă-l duc,

Cântă cucu-n vârf de scai,

Pe Vălean îl îngropară.

D-apu’ cruce ce i-or pune?

Pune-i-or cruce roşie

C-a fost bun de nelcoşie?

Ori i-or pune cruce dalbă

Că i-o fost lui lumea dragă?

Ba i-or pune cruce sură

C-a murit de făcătură.

La crâşma din solz de peşte

Beau feciorii călăreşte:

– Beţi, feciori, şi chefuiţi

Şi de gude vă feriţi,

Să nu vă mânce capu’

Ca lu’ Vălean, săracu’!

6 [Frunză verde iedera]

Frunză verde iedera,

Se iubea doi, se iubea,

Un fecior de gazdă mare

C-o fată săracă tare.

Şi când a fost la luat

Maica lui nu i-a lăsat.

El tare s-a supărat

Şi din gură-a cuvântat:

– Maică, măiculiţa mea,

Scoate şaua din cămară

Şi-o pune pe murgu-afară

Că mă duc a peţi-n ţară.

El de-acolea s-a luat

Şi la mândra a strigat:

– Ieşi, mândruţă, pân-afară

Că mă duc a peţi-n ţară!

Toată ţara a umblat,

Ca mândra lui n-a aflat,

Şi ’napoi s-a înturnat

Şi la mândra a strigat:

– Ieşi, mândruţă, pân-afară,

Că viu a peţi din ţară!

Toată ţara o-am umblat,

Ca şi tine n-am aflat.

Mă-sa capu-afară-a scos,

Cu jale mare i-a spus:

– Fata mea, de dorul tău,

S-a ţâpat aseară-n tău.

El tare s-a supărat

Şi acasă-a alergat

Şi la mă-sa c-a strigat:

– Hai, deschide-ţi ocolu’,

Că ţi-a venit fecioru’!

Şi pune şaua-n cămară

Şi pe murgu-n grajdu’ său,

Că n-oi mai fi fecioru’ tău!

Şi de-acolo s-a luat

La moară-a alergat

Şi pe morar a-ntrebat:

– Mândra unde s-a ţâpat?

– Ici, la moară, în ăst tău,

S-a ţâpat de dorul tău.

El acolo s-a ţâpat,

La trei sate i-a aflat,

Şi i-a aflat pe ţărână,

Se ţineau frumos de mână.

Şi pe el l-a îngropat

Colo sus, la ţintirim,

Unde-i locul mai străin;

Şi pe ea a îngropat

Între roşu busuioc,

Ca p-un om fără noroc.

Din mormântul dumnealui

Răsărit-a ruguţ verde.

Ruguviţa s-a întins

Până pe ea a cuprins.

Dar mă-sa rugu-a tăiat,

Nici aşa nu i-a lăsat.

7 [Toderaş, fecior de crai]

Toderaş, fecior de crai,

Vineri, mă-ta te-a făcut,

Sâmbătă, mare-ai crescut,

Duminică, te-a-nsurat,

Luni, cătană te-au luat.

– Hoi, nevastă, nevasta mea,

De-i vedea tu că nu viu

Peste-un an şi jumătate

Pune-ţi gând şi te mărită,

Nu şedea inimă friptă.

Dup-un an şi jumătate

El acasă n-a venit,

Ea şi-a pus gând

Şi s-a măritat.

Când a fost la-ncredinţare,

Toderaş arădea la cale,

Când a fost la cununie

Toderaş era pe câmpie.

Tată-său, de-amaru’ lui,

Luă furca şi grebla –

Hai la fân, duminica!

– Moşule, bătrânule,

Lasă furca şi grebla,

Ce aduni duminica?

– Mergi, cătană,-n drumul tău,

Că n-adun de-amarul tău,

De-adun de-a fecioru-meu!

– Hoi, moşule, bătrânule,

Este vin în satul tău?

– Este chiar în casa mea,

C-amu-i nunta noră-mea!

– Hoi, moşule, bătrânule,

Lasă furca şi grebla,

Hai, arată-mi casa ta!

Cum în casă că-şi intrară,

Toţi cu vin îi închinară.

D-apu el aşa zicea:

– N-am venit ca să bem vin,

De-am venit să ne vedem.

Şi-nchină cu mireasa:

– Aista pahar l-oi bea,

Că-i de la nevasta mea.

Mirele se supăra

Şi-n picioare se scula

Şi din gură cuvânta:

– Fie, fie blestemat,

De mine şi Dumnezeu,

Cine-a face lucrul meu –

Să ia soţie rămasă

De cătană-mpărătească!

 

8 [Colo sus, la Dealu Mare]

Colo sus, la Dealu Mare,

Este-o fată mândră tare.

După nume, cum o cheamă?

Dochiţa, de bună seamă!

Maică-sa din grai grăia:

– Hoi, Dochiţă, Dochiţa mea,

Ia tu cănţile în mână

Şi te du pân’ la fântână.

Dochiţa cănţile luă,

La fântână se dusă,

’Napoi acasă se-ntorsă:

– Hoi, maică, măicuţa mea,

Ori apa-n criş îi lucie,

Ori vin turcii cu cocie!

– Hoi, Dochiţă, Dochiţa mea,

Du-te tu colo-n grădină,

Dup-un fir de macicină!

Turcii-n casă că-şi intrară,

Pe Dochiţa n-o aflară.

Maică-sa din grai grăia:

– Staţi voi, turci, şi hodiniţi!

– N-am venit să hodinim,

De-am venit ca să peţim

Pe Dochiţa cea frumoasă,

Mult vestită-n ţara noastră –

Şi la brânci îi ca argintu’,

De nu-i alta pe pământu’,

La picioare-i ca ceara,

De nu-i ca ea cât îi ţara.

Maică-sa din grai grăia:

– Dochiţa noastră-o murit.

– Hai, arată-ne mormântu’

Să ne stâmpărăm sufletu’,

Hai arată-ne cruciţa

Să ne stâmpărăm inima.

Maică-sa din grai grăia:

– De când Dochiţa-a murit,

Multe ploi că au ploiat,

Şi pământul a-mpăjiştiat

Şi multe vânturi au suflat

Şi crucea i-au îmburdat.

– Dacă nu pe Dochiţa,

Duce-om pe maică-sa!

– Tată-său din grai grăia:

Ba, decât pe maică-sa,

Mai bine pe Dochiţa!

– Spune-ne unde-i Dochiţa.

– Mergeţi voi colo-n grădină,

Dup-un fir de macicină.

Turcii-n grădină intrară,

Pe Dochiţa o aflară

Şi-n cocie-o aruncară.

Şi Dochiţa-atunci grăia:

– Staţi voi, turci, cu cocia,

Să mă iert cu maica mea!

Hoi maică, măicuţa mea,

Să te ierte Dumnezeu,

Că n-ai spus unde-am fost eu,

Da’ pe tine, tata meu,

Nu te ierte Dumnezeu,

Că spuseşi unde-am fost eu.

Turcii-n cocie-o aruncară,

Da’ Dochiţa le grăiele:

– Staţi voi, turci, cu cocia,

Să mă iert cu soră-mea.

– Da’ hoi soră, soruţa mea,

D-apu tu cum te-nduraşi

De pe maica o lăsaşi

Şi-n cămară te-ascunseşi?

Iară soră-sa zicea:

– Decât muiere-ntre turci,

Mai bine crişul m-a duce,

Decât să le mătur curţile –

Curţile rămână nemăturate

Ca fetele nemăritate

Şi-n ţintirim îngropate.

9 [La făgădăul din deal]

La făgădăul din deal

Bea-şi fecior de vidican,

C-un pahar de vin în mână

Tot închină şi suspină:

– Şi trăieşti, soruţă dragă!

– Mulţam, frate, da’ n-oi bea,

Că tu, frate,-ai lăcomit

La-un pahar, două de vin,

Şi tu, frate, că m-ai dat

Unde-n toată zi mă bat

Cu-o nuia cu trei cranguri,

Nuielele pe-unde ajungea

Sângele mă năpădea

Şi viermii mă vâjgolea.

– Hoi soră, nu-i bine-aşa,

Cu paloşul l-oi tăia!

Du-te tu, hoi soră,-acasă

Şi te scoală dimineaţă

Şi vină la mine-acasă

Şi te-oi duce-n târg la Binş.

– D-apu pruncii ce s-or face,

C-or veni-n grabă la tine

Şi li-i da o-mbucătură

Cât ar duce cioara-n gură,

De-or veni şi-a doua oară

I-i scoate de brâncă-afară.

Cum în târg de ajunseră

El o puse-n legătoare

Ca pe marha-mpungătoare.

Vine-un turc, câine bătrân,

C-o barbă de porc păgân:

– De vândut îi nevasta?

– De vândut îi şi asta!

Dacă n-ar fi de vânzare,

Nu aş ţine-o-n legătoare

Ca pe vaca-mpungătoare.

– Spune preţul care-l ceri.

– Trei sute şi încă una.

Iară fata cuvânta:

– Deie Dumnezeu cel sfânt,

Banii să nu se ajungă,

Pe mine să nu mă vândă!

Dară turcul a răspuns:

– Ţine cornul mânecii

Să-ţi anumăr husuşii,

Ţine poala zadiei

Să-ţi anumăr talerii.

10 [Dus-o mândru pe mândra]

Dus-o mândru pe mândra,

Şi o-a dus duminica.

Lui carte că i-a venit,

Carte de la-mpărăţie,

Să meargă la cătănie.

Către maică-sa zicea:

– Hoi maică, măicuţa mea,

Coată de nevasta-mea

Cu colac, cu lapte dulce,

Doar la mă-sa nu s-a duce!

– Eu, fiule, c-oi cota

Cu mâncarea porcilor,

Cu spălătura vaselor.

Înapoi când a venit,

După ani de cătănit,

De maică-sa a-ntrebat:

– Hoi maică, măicuţa mea,

Ia dă-mi tu, mie, cheile

De la toate cămările,

De la toate pejniţele.

Şi intrând în pejniţă

Pe mândra lui o-a aflat

Pe de-o lature-nflorită,

Pe de alta mucezită.

– Fire-ai, maică, blestemată,

Bine mi o-ai fost cotată!

Fire-ai, maică,-afurisită,

Bine o-ai fost tu grijită!

Hoi maică, măicuţa mea,

Fă-ne jolj unul din doi

Şi ne-ngroapă pe-amândoi,

Fă-ne jolj din şase laţi

Şi ne-ngroapă ca pe fraţi!

11 [P’ângă Dunărea cea mare]

P’ângă Dunărea cea mare

Merge-un căpitan călare.

– Căpitane, tata nost,

Nu sili cu calul tare,

Că picăm de pe picioare.

– Ştiut-aţi voi, feciori, bine,

Când aţi dat mâna cu mine,

Că nu-ţi mulge oi la stâne,

Nici veţi prinde fete-n mâini,

Nici veţi cosi prin grădini,

Nici veţi dormi pe perini,

Ci-ţi muri prin ţări străine.

– Căpitane, tata nost,

Ştim noi bine al nost’ rost,

Că de-acasă, când plecat-am,

Ziua bună noi luat-am

De la grădina cu nuci,

De la părinţii cei dulci,

De la grădina cu fagi,

De la fraţii noştri dragi,

De la grădina cu flori,

De la fraţi, de la surori,

De la perii cei cu pere,

De la veri şi de la vere,

De la pomii înfloriţi,

De la prieteni şi iubiţi,

De la fir de lămâiţă,

De la fete din uliţă,

De la firul cel de iarbă,

De la mândra mea cea dragă!

– Mergi tu, bade, mergi, sărace,

Dar cu dorul tău ce-oi face?

– Tu, hoi, mândră,-i face bine,

Că mai sunt în sat ca mine,

Dar eu, mândră-oi face rău,

Că mă duc din satul meu.

– Du-mă, bade, şi pe mine,

Că m-oi face-un jechendeu

Şi m-oi băga-n jiblul tău.

– Mândra mea, nu te pot duce,

C-acolo unde merg eu

Numai sânge-i până-n brâu,

Şi sânge de-a turcului

Până-n coama murgului,

Sânge de-a muscalului

Până-n coama calului.

P’ângă Dunărea cea mare

Merge-un căpitan călare

Şi cătane-ngândurate

Cu suflete despicate,

C-or lasat în urma lor

Multă jale şi mult dor.

12 [Frunză verde tulburea]

Frunză verde tulburea,

Era Mura, nici era

Alta-n lume ca şi ea!

Că ea trei feciori avea,

Trei feciori şi-o fată mare,

Lina cea veselă tare,

Mândră ca şi mândrul soare.

Câţi feciori erau în ţară,

Toţi la ea-au venit s-o ceară.

Ea la toţi le-a spus aşa,

Că ea nu s-a mărita,

Că-i tânără şi necoaptă

Şi nu vrea a-ndepărta

De satul şi casa sa.

Trecu vreme şi nu prea

Şi la Lina i se-aflară

Peţitori din altă ţară,

Doi feciori ca două flori

Veniră până în zori.

Ea zise către mă-sa:

– Vezi tu, maică, vezi tu bine,

Dintr-aiştea doi feciori

Mie-mi place unul tare

Şi la mers şi la cotare

Şi-i înalt şi subţirel

Şi eu-oi merge după el!

– Taci tu, Lină blestemată,

Cum îi fi aşa-ndepărtată,

Că eu nici n-am altă fată?

Doi fraţi a Lenii grăiră:

– Noi pe Lina n-o vom da,

Batăr n-o vom depărta!

Florentinu’, cel mai mic,

Cel mai voinic,

Grăi către maică-sa:

– Hoi maică, măicuţa mea,

Tu nu eşti cu direptate

Nici la soră, nici la frate,

Că noi pe Lina-o vom da,

Batăr ce-o vom depărta,

Că suntem trei fraţi

Ca şi trei brazi,

Când ţi-a fi ţie dor de ea,

Mere-om şi-o vom aduce

Pe Lenuţa ta cea dulce.

Şi pe Lina că o-a dat,

Batăr ce-o îndepărtat.

Dat-o Dumnezeu cel sfânt

Vremuri grele pe pământ,

Vremuri grele, urătate,

Că mureau oameni pe sate.

Şi-a Linei fraţi au murit.

Florentin înc-au murit,

Gândul nu şi l-a-mplinit.

Mura, de bănatul lor,

S-a dus la mormântul lor

Văietându-se, plângând,

Că trei feciori, ce-a avut,

Pe toţi trei ea a pus lut,

Şi o fată, ce-a avut,

De nouă ani n-a văzut.

– Hoi fiiţi, fiiţii mei,

Vă fie somnu’ uşor,

Că nu pot sta de a vost dor!

Da’ iară tu, Florentine,

Să fii blestemat de mine,

Blestemat de maică-ta

Că depărtaşi pe soră-ta!

Pământul nu te primească,

Ţărâna nu te iubească,

Lutu-afară te izbească.

Şi-a zis Florentin atunci:

– Duce-m-aş, că sunt chemat,

Nu mă pot, că-s îngropat,

Duce-m-aş, că maica cere,

M-aş duce, da’ n-am putere.

Şi când se murgi de seară

Iese Florentin afară,

Galben ca ceara la faţă,

La trup rece, ca de gheaţă:

– Şi tu iară, copârşel,

Mi te fă un căluşel,

Tu, pânză de pe obraz,

Mi te fă chepenegaş,

Tu, cruce de la picioare,

Te fă spadă lucitoare.

Sari, murgule, sus cu mine,

Că sar alături cu tine,

Sari, murgule, sus pe cale,

Că sar în urmele tale!

Când se făcu bine seară,

Fu la soră-sa-n altă ţară:

– Seara bună, soră-mea!

– Seara bună, frate-meu!

Cum îi rându’ pe la voi?

De nouă ani nu v-am văzut,

Nici carte nu mi-aţi trimis,

Nici veste nu mi-aţi făcut!

– Acasă e rându’ bun,

Că cei doi fraţi s-or însurat,

La nuntă nu te-au chemat,

Dară eu sunt frate bun

Şi la nunta mea te chem.

– Hoi, frate, fratele meu,

Spune-mi drept şi-adevărat

La ce mă chemi tu pe mine?

De mă chemi la jelanie

Om pune cai albi la hinteu negru

Şi-om mere, frate, pe-ntregu’,

De mă chemi la veselie

Om pune cai negri la hinteu alb

Şi-om mere, frate, cu drag.

– Hoi, soro, soruţa mea,

Nu te chem la jelanie,

Ci te chem la veselie.

Se luară, se duseră,

Când fu patru zi de vară

A fost cu soră-sa-n altă ţară,

Pe un câmp cu rămurea

Păsările tiutiurlea,

Munţii de ei hohotea,

Numai tot de ei vorbea,

Că de când îi lumea lume

N-a mai fost aşa minune

Să meargă viul cu mortu’

Tot alăturea prin codru!

– Şi-auzi, frate Florentine,

Cum vorbesc munţii cu tine?

– Lasă-i munţii să vorbească,

Minţile să-şi prăpădească,

Munţii-or fi cu vorbitu’,

Iară noi cu umblatu’.

Şi-apu, iară Florentinu’:

– Hoi soro, soruţa mea,

Rămâi cu-al tău căluşel

Mai înapoi,

Că eu mă duc mai înainte

Să fac la maica de ştire

Să-ţi facă bună primire.

– Fă-mă, Doamne, iute cruce,

Că la maica nu m-oi duce,

Că maica m-a blestemat

Să mor prunc nevinovat,

Tu, iară,-al meu căluşel,

Mi te fă un copârşel,

Şi tu, chepenegaş,

Te fă pânză pe obraz,

Şi tu, spadă lucitoare,

Fii-mi cruce la picioare!

Şi cum a fost cuvântat,

Florentin şi fu-ngropat.

Lina când ajunse-acasă,

Văzu staulul stricat şi gol,

Iarbă verde prin ocol,

Porţile stricate, rele,

De umbla ursul prin ele.

– Lasă-mă, măicuţă,-n casă,

Că eu îs Lina ta cea dragă!

– Taci, femeie, nu cobele,

N-amărî zilele mele,

Du-te-n foc şi du-te-n rele!

Iară Lina nu-nceta,

Ci mereu tot cuvânta.

Maică-sa cu greu o lasă

Ca să treacă prag de casă,

Doar atunci când ea îi spuse

Că Florentin o aduse.

Şi-apu Mura-aşa grăi:

– Hai, Lenuţă, să grăbim

De-a dreptul la ţintirim,

Că-acolo îi Florentin!

La mormânt dac-ajunseră,

Pe mormânt se tăvăliră.

– Florentine, Florentine,

Cum trăieşti în groapă? Bine?

– Pune-te, maică, amu

Şi dezleagă blestemu,

Că-mi apasă sufletu’!

– Florentine, Florentine,

De maică-ta eşti iertat

Şi de blestem dezlegat!

Blestemat fie pământu’

Ce nu-mi ascultă cuvântu’,

Să te văd iar lângă mine,

Dragul mamii, Florentine!

Ţărna-atuncea tremura,

Lutul mânios urla,

Pământul se despica:

– Nu-i destul c-ai blăstămat

Un copil nevinovat,

Amu mă blestemi pe mine?

Da’ te blastăm eu pe tine:

Să nu mori cu aşezare,

Aşa cum tot omul moare,

Ci pământul te înghită

Neiertată şi ne-mpărtăşită!

Şi pământul se despica,

Groapă mare că făcea,

Şi-acolo Mura cădea

Şi-n veci nu se întorcea.

13 [Ce şezi, bade, în cărare]

– Ce şezi, bade, în cărare,

Suflă vântul, geru-i mare.

Hai, bădiţă, până-n casă,

Că bărbatu-i dus de-acasă!

Şi bădiţa din cărare

N-aşteptă multă rugare.

Când era să fie bine,

Iaca şi bărbatu’ vine:

– Deschide-mi uşa, nevastă.

– Stai, bărbate, stai pe loc,

Pân-oi pune-un lemn pe foc.

Stai, bărbate, vin îndată,

Pân-oi pune-un lemn în vatră.

Du-te, bade, du-te-n grabă

Du-te colea,-n tindă,-n ladă –

Lada-i mare şi cam goală

Şi bărbatu-o mere-n boală.

– Deschide uşa, nevastă.

– Cum, bărbate, de-ai venit,

Şi din somn tu m-ai trezit?

– D’am venit după cojoc.

– Da-i în fundu’ podului,

Şi el tot îi descusut,

La el treabă lucru mult!

Du-te, azi, şi fără el,

Că l-oi coase frumuşel.

Bărbatu’ la ladă zboară,

Ea, de ciudă, stă să moară.

Când deschide lada mare

Şi-l vede pe mândru-n ea,

La el aşa cuvânta:

– Ce coţi tu în lada mea?

Şi mi-l joacă voiniceşte,

De numa’ scântei zăreşte,

Şi-apu’l scapă pe fereastă

Şi se-ntoarnă la nevastă:

– Aici, ia, îs aţa şi-acu’,

Dup-aceea-l vezi pe dracu’!

Anunțuri
1 comentariu
  1. muffin a spus:

    Din frageda pruncie maica imi recita mereu aceste balade.Uneori am impresia ca sunt o moarta vie respinsa de pamant…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: