Nu mai doare nici jugul,
nici la umeri, nici la inimă.
Tragi înainte plugul,
prin tăceri şi prin crimă.
E doar ca o suliţă,
înfiptă în picior,
sub genunchi,
care te împiedică să păşeşti.
E doar ca o suliţă,
înfiptă în piept, lângă inimă,
care nu te mai lasă să sufli.
E doar ca o suliţă,
înfiptă în creştet,
deasupra ochilor,
care-ţi opreşte privirea în sus.
E doar ca o suliţă
înfiptă în spate,
jumătate-n cuvânt,
jumătate-n dreptate.
A promova imaginea turistică a unei ţări la Bruxelles şi, în general, în ţările foarte dezvoltate economic ale Uniunii Europene, nu e treabă uşoară – dacă acea ţară nu e Grecia, Italia sau Franţa. Nu este însă nimic mai dificil în anul de graţie 2014 decât a promova imaginea turistică a României la Bruxelles, la Londra, la Paris sau Berlin.
Ce înseamnă, până la urmă, să promovezi o imagine turistică a unei ţări? Înseamnă, în ultimă instanţă, să determini cât mai mulţi oameni, din toate categoriile sociale, să viziteze acea ţară.
Cum facem noi, românii, asta – instituţional? Fără a intra în amănunte, iată, avem un brand de ţară, celebra noastră frunză, şi un slogan, Explore the Carpathian garden, concepute în urmă cu câţiva ani şi care au costat poporul român aproape un milion de piţule. Acest cost reprezintă doar conceperea şi sondarea publică. Nu înseamnă şi difuzarea, inscripţionarea subtilă în mintea concetăţenilor noştri europeni, cum ar veni. Nimeni n-a făcut public cât s-a mai plătit pentru difuzare, nici ce efecte a avut – sau mă înşel?
Dar astea sunt detalii româneşti. Să intrăm în substanţa problemei.
Noi, românii, făceam brand de ţară când experţi din alte ţări, care făceau asta de multă vreme, au început să atragă atenţia asupra deficienţelor de concept şi lipsei de eficienţă a strategiilor. Studiile de impact le arătau altora că brandul de ţară nu numai că nu le-a adus nu ştiu ce rezultate notabile, dar că a prezenta o felie de ţară ca un întreg naşte confuzii pentru turişti şi irită operatorii din zonele nereprezentate de brand. Pur şi simplu, o ţară nu e Coca Cola.
În cazul României, sloganul Explore the Carpathian garden nu spune nimic despre litoral, despre istorie, despre tradiţii, despre vinuri sau despre… oameni. Pune pe România o amprentă: ţara munţilor ca o grădină. Mai multe minciuni în două cuvinte nu reuşea să pună nici Păcală, un personaj popular românesc care se ocupă cu păcălirea celorlalţi, iar când termină cu ceilalţi, se păcăleşte şi pe sine. Am făcut această menţiune, desigur, pentru colegii belgieni, care s-ar putea să nu fie familiari cu modul nostru de a face haz de necaz.
Revenind la minciunile principale din slogan, Carpaţii sunt doar o parte din România, grădină presupune amenajare prin intervenţie umană, or noi vorbim tocmai despre sălbăticia Carpaţilor, iar restul ţării se poate duce la culcare sau, de ce nu, să accepte exploatarea gazelor de şist în locul dezvoltării sustenabile a agroturismului.
De-ar fi numai atât. Sloganul nostru vorbeşte despre munţii Carpaţi. Numai sondajele care să indice relevanţa sloganului au costat cam 300.000 de euro. Ameţitor, nu găsiţi?
Am început anul trecut munca la un sondaj care să-mi arate ce relevanţă are sloganul nostru în Bruxelles. Să mă refer la rezultatele parţiale pe care le am din partea publicului belgian. I-am întrebat aşa: Ce sunt Carpaţii? Dintre cele 76 de persoane cărora m-am adresat până acum, ştiţi câţi mi-au răspuns corect, fără ajutor suplimentar? 6 persoane. Celor cărora Carpaţii nu le spunea nimic, le-am dat indicii ajutătoare. Aşa am mai câştigat fix 13 respondenţi. Credeţi că am terminat cu surprizele? I-am rugat să localizeze pe hartă munţii Carpaţi: În ce ţară/ţări se găsesc munţii aceştia? Dintre cei 19 care ştiau că enigmaticii Carpaţi sunt nişte munţi, doar 9 au indicat România sau şi România. Ştiţi cine a primit mai multe răspunsuri decât România? Ucraina. Sigur, răspunsul e corect, Carpaţii nu sunt doar ai României. M-am întrebat atunci dacă, pe lângă Bucovina de Nord, Maramureşul de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor mai avem şi altele de oferit vecinilor de la nord. Se pare că da.
Chiar trebuie să vă mai spun că, atunci când le-am arătat respondenţilor frunza noastră, niciunul n-a putut spune că a mai zărit-o pe undeva?
Ştiu că mi se va spune, în dulcele stil românesc: de unde te-ai sculat şi tu? Dar tu cu ce te ocupi? Habar n-ai cum se fac lucrurile astea! Şi poate că oamenii care mi-ar spune asta ar avea dreptate. Şi poate că aveam şi eu lucruri mai bune de făcut decât să stau câteva zile la Tour and Taxis şi să acostez oameni, mizând mai mult pe cât de arătoşi erau pe dinafară, după criterii care poate nu corespund standardelor în domeniu.
Dar sunt şi banii mei în frunza aia, dacă mă înţelegeţi. Şi tare mă tem că, măcar banii aruncaţi pe sondaje, îi vreau înapoi!
Dar am oprit brusc sondajul când filmul englezesc Wild Carpathia, în care Prinţul Charles al Marii Britanii spune nişte lucruri incredibil de frumoase despre România şi despre români, a devenit viral. Noroc cu englezii! Altfel, Carpaţii rămâneau locuri ficţionale din cărţile lui Jules Verne şi Bram Stocker, iar biata noastră frunză se usca.
Îmi vin în minte, nu ştiu de ce, versurile unui cântec popular: „Garofiţa s-a uscat, / Calul lui Gheorghe-a plecat!”
Sau poate de aceea îmi vin în minte aceste versuri, pentru a depăşi secvenţa despre cum facem noi, instituţional, imaginea turistică a ţării.
Să presupunem, deci, că, mai ajutaţi de Prinţul Charles al Marii Britanii, şi poate pune umărul şi Prinţul Laurent al Belgiei, îi facem cumva pe occidentali să spună: Vedi Romania e poi muori!
Să visăm puţin. Să lăsăm fantezia să ne joace festa aceasta şi să ne spunem că am reuşit să convingem, chiar dacă nu prin instrumentele instituţionale curente, mii de belgieni să ne viziteze ţara. Vor să ştie cum să o facă.
Am putea să ne spălăm pe mâini şi să îi trimitem la dna Păunescu, la MaxiTours. Ar fi un succes garantat. Dar să zicem că vrem să facem şi noi ceva, nu să tot aruncăm castanele fierbinţi în mâna altora.
Să le spunem belgienilor să vină cu maşina, ca să se poată bucura de peisajul extraordinar? Dar să nu uităm să le ascundem faptul că România e campioana Europei la morţi din accidente rutiere.
Cum belgienii sunt nişte conducători auto prudenţi, vor circula oricum cu foarte mare atenţie. Dar… să le spunem că avem mai puţini kilometri de autostradă decât Malta, cel mai mic stat din Uniunea Europeană (România fiind a şaptea ţară din Uniunea Europeană)?! Haidaţi să le spunem asta, şi o întoarcem ca la Ploieşti: aşa pot să admire şi mai bine peisajul. Noi intenţionat nu construim autostrăzi! Şi ne tot încurcă şantierele arheologice pe care le deschid cupele buldozerelor, scoţând la iveală valori patrimoniale care ne înspăimântă prin vechimea lor. Numai asta ne mai lipsea, să aruncăm banii pe şantiere arheologice! Parcă suntem blestemaţi…
Dar cum evităm să le vorbim despre calitatea drumurilor? Să presupunem că îi îndrumăm să viziteze Peştera Urşilor, aproape de graniţa de vest, într-o zonă cu o suită de obiective turistice unice în Europa, dar foarte prost exploatate. După ce trec vama Borş, vor trebui să o ia din Oradea spre Deva. Drumul european E79 e bombardat. Ce ne facem, că noi doar promovăm România, nu şi asfaltăm? Dar românii sunt ingenioşi. Au plantat flori în mijlocul drumului, în fiecare groapă, iar noi o întoarcem acum ca la Oradea şi folosim şi asta ca atracţie turistică!
Să ştiţi că aş putea continua până la dimineaţă cu acest fel de paradoxuri româneşti. O să credeţi că vreau să propun paradoxismul profesorului Smarandache ca brand de ţară, dacă mai spun o vorbă!
Şi vă rog să reţineţi că nu am spus nimic despre căruţe, nimic despre biciclişti, nimic despre tractoare, nimic despre vaci, nimic despre gâşte, nimic despre beţii ţărani care, în lipsa trotuarelor, înfruntă autoturismele ca şi cum s-ar fi pornit la război fără gloanţe.
Aşadar, să sintetizez ce am spus până acum:
Fără să mă extind, ţin să să spun că sunt conştient că resursele pentru promovarea externă prin mijloace instituţionale sunt insuficiente. Ştiu şi de ce: am avut pentru frunză şi am ajuns la fundul sacului. Dacă aveam pentru sămânţă, era altceva! Îi invit pe cei îndrituiţi să nu uite că:
Se poate că spun prostii de necunoscător. Ignoraţi-mă, dacă le consideraţi astfel. Credinţa mea este că se poate cu bani foarte puţini, se poate cu prieteni, se poate cu idei neconvenţionale. Ce ne mai trebuie? Două ingrediente: curaj şi dragoste.
Permiteţi-mi să vă îndemn: Dezvoltaţi-vă curajul de a vă iubi ţara! Aşa se pot muta munţii. Fie ei şi munţii Carpaţi.
Ar trebui să închei aşa, patetic şi triumfalist. Am vorbit despre ceva de care nu mă ocup, chiar dacă mă preocupă. Daţi-mi voie să fac o ultimă remarcă, dintr-un domeniu la care, de data aceasta, mă pricep un pic.
Sloganul Explore the Carpathian garden are un singur cuvânt… potrivit!, în opinia mea. Şi acela este cuvântul explore. Sunt absolut convins că acei care l-au ales habar nu au de etimologia latină a acestui cuvânt. Dar ironia paradoxală a limbii nu-i iartă. Originar, explorare desemna un strigăt vânătoresc, din ex, „în afară” şi plorare, „a striga”, dar şi „a plânge”.
Ar cam trebui să ne hotărâm ce fel de explorări ne dorim, că într-o zi facem semne cu frunza, în alta cu şistul. Exploatăm grădina sau exploatăm gazele? Împreună nu merg.
Transcript dupa o interventie la o dezbatere recenta de la Bruxelles.
Închei seria de observaţii personale referitoare la priorităţile pe care şi le-a propus senatorul Bodea pentru anul viitor cu un comentariu despre managementul instituţiilor publice. Cristi Bodea vrea o lege care să îl reglementeze. O lege absolut necesară, cred şi am spus-o public într-o emisiune TV în urmă cu jumătate de an, ca şi într-o intervenţie la o dezbatere în PE. O lege, aşa cum spune senatorul, nu doar în ideea de „a pune capăt simulacrelor de concursuri” pentru ocuparea funcţiilor de directori.
Cum vede însă senatorul treaba asta? Recunoscând numirea managerilor pe criterii politice, dar pe un mandat limitat.
Cristi Bodea ştie că e un subiect sensibil pentru mine, nu pentru că mi-aş fi dorit vreodată vreo astfel de funcţie, pentru care n-am nicio cădere, ci pentru că a devenit o chestiune personală în anul care moare curând tocmai presiunea, vag cretinoidă, ca să citez un clasic în viaţă, a politicului (cu aplicare la Bihor, dar de generalizat) în chestiunile de management ale unei instituţii de cultură. De aceea, mă va scuza pentru lipsa de plasticitate a comparaţiei la care voi apela.
Într-o campanie de cercetare etnografică din Bistriţa, am observat că, înainte de tăiere, porcul se spăla bine de tot la cur. Bineînţeles, asta nu spăla fecalele care nu ajunseseră la suprafaţă. Era un ritual de curăţire mai larg, fără prea mult rost practic în partea dorsală.
A face o lege a managementului instituţiilor publice fără să interzici explicit şi cu consecinţe drastice ingerinţa politicului, este ca şi cum ai spăla porcul la cur.
Cristi s-a zbătut să plece unul dintre aceşti „manageri”, chiar dacă era numit în funcţie chiar de partidul său (PNL). A reuşit şi are toată admiraţia mea, şi nu numai a mea. Nu cred că n-a înţeles, măcar atunci, că o asumare politică a unei poziţii de management înseamnă sugrumarea activităţii manageriale şi a activităţii unei instituţii.
Îmi permit să repet doar una dintre sugestiile mele: salariul managerului să fie egal cu salariul maxim din instituţie plus 1 leu, cu comision detaliat pe tipurile de fonduri atrase, unde este posibil, sau cu premii pentru activitate de succes justificată prin eficienţa economică, respectiv cu penalizări pentru ineficienţă. Praguri stabilite înainte, nu controlate politic. În funcţie de tipul de activitate a instituţiei. Neapărat, activitatea managerului trebuie evaluată prin expertiză independentă, nu de nişte tercheflici (cel mai adesea) impuşi de politicieni.
Fie şi numai atât, şi jumătate dintre neaveniţi vor pieri în neantul din care au fost extraşi. Vrei climat managerial proactiv, eficient? Îl stimulezi, nu-l subordonezi politic.
O lege a managementului instituţiilor publice care să conţină cuvântul politic fără o negaţie alături este nulă. Convingerea mea, nu a senatorului Bodea, se pare.
Printre priorităţile anului viitor ale senatorului Cristian Bodea, priorităţi despre care am vorbit şi în postarea anterioară, se găseşte una care are darul să mă tulbure. Senatorul vrea privatizarea televiziunii şi radioului public. Pe ce motiv? Presa ne spune că senatorul ar fi precizat că acestea înghit sume uriaşe pentru a fi folosite ca instrumente de propagandă a Guvernului.
Dacă acesta este motivul, de ce trebuie privatizate aceste obiective? Nu e mai simplu să gândim la eliminarea ingerinţei politicului în treburile radioului şi televiziunii şi la menţinerea acestora ca instrumente educative de masă?
Poate senatorul să-mi afirme că o televiziune privată, să ne referim la atât, va realiza producţii-documente ca „Zestrea românilor” sau emisiuni ca „Profesioniştii” sau „Garantat 100%”? Sau poate senatorul să-mi spună că acestea nu sunt necesare?
Poate senatorul să mă contrazică dacă aş spune că televiziunile private au ajuns tot instrumente de propagandă?
Ideea ca privatizarea unui obiectiv de acest tip duce la rentabilizarea lui este, în sine, păguboasă. Unele lucruri nu se măsoară în bani. Poate că ar mai trebui încercat o dată: afară cu politicul din management, afară cu politicul din emisiuni, afară cu politicul din publicitate – în posturile de radio şi TV publice.
Înghit acestea sume uriaşe de bani? O parte din costuri ar fi justificate, dacă destinaţia instituţiilor în cauză ar fi complementară şcolii (nu aşa cum e desenată şcoala azi, desigur). Cealaltă parte ar dispărea, odată cu miza politică şi crearea unui nou peisaj de acţiune a instituţiilor.
Dacă susţine că privatizarea posturilor de radio şi TV publice este calea cea bună, din raţiuni economice, atunci senatorul, fiind consecvent cu ideile sale, trebuie să meargă până la capăt: privatizarea bisericii, privatizarea şcolilor şi, mai ales, privatizarea parlamentului.
Senatorul Cristian Bodea a informat recent publicul asupra priorităţilor lui pe anul 2014, în opt puncte. Dacă la majoritatea am reacţionat pozitiv, trei dintre ele îmi provoacă nedumeriri şi chiar… tristeţuri provinciale. Este vorba despre o lege specială a gazelor de şist, despre privatizarea posturilor radio şi tv publice şi despre o lege a managementului instituţiilor publice, care să pună capăt simulacrelor de concursuri, dar recunoscând numirea pe criterii politice. Am să dedic câte o postare fiecăreia dintre cele trei priorităţi ale senatorului, pe care, spun din capul locului, sper să şi le reevalueze sau măcar să le nuanţeze.
Senatorul ne spune că vrea o lege specială a gazelor de şist, care să prevadă garanţii clare de mediu şi financiare, precum şi despăgubiri reale din partea companiilor exploatatoare pentru cetăţenii afectaţi.
Cristi ştie că românii nu vor exploatarea gazelor de şist. Sigur, nu avem un indicator sociologic pentru a susţine asta, dar avem altceva, chiar mai edificator: refuzul autorităţilor de a organiza un referendum cu această temă. Oricui vrea să judece, refuzul spune că autorităţile ştiu că procentul opozanţilor e colosal şi nu poate fi schimbat semnificativ nici prin mijloacele „subtile” pe care le au la dispoziţie.
Şi atunci, de ce şi în numele cui vrea senatorul Bodea o lege a gazelor de şist cu garanţii de mediu şi financiare?
Singura explicaţie pe care mi-o pot da e că senatorul Bodea ştie mai multe. De exemplu, că înţelegerile care s-au făcut fără ştiinţa poporului asupra exploatării resurselor naturale sunt imposibil de atins. Secretizarea contractelor asta demonstrează. Jandarmii asta arată. Hărţile concesionărilor strigă o împărţire procentuală între puteri de peste capetele noastre prea puţin luminate.
Bănuiesc că, dincolo de activitatea pe social media, Cristi mai merge şi în teritoriu. Că mai are importanţă pentru el ce cred oamenii, chiar şi atunci când el s-ar putea să vadă altfel lucrurile. Că mai ştie că e în Parlament nu numai pentru a gândi, pentru a se lupta pentru oameni, ci şi pentru a ne reprezenta. Urâţi, săraci, proşti, cum om fi.
Mai mult, om fi noi, cei „de rând”, mai tolomaci, dar asimilăm şi pe academicieni prostiei noastre? Academia a spus nu gazelor de şist. Sunt parlamentarii mai deştepţi şi ca academicienii acum?
Vrea senatorul Bodea totuşi o lege a gazelor de şist, care să nu lupte direct cu înţelegerile asumate de cei care se cred stăpânii acestei ţări şi să ne dea şi nouă niţică satisfacţie? Cum ar suna asta (dau un exemplu, nu o sugestie): exploatările să se afle la o distanţă mai mare de 100 km de rezervaţii şi parcuri naturale, de zone de interes turistic. Simultan sau niţel anterior, o reevaluare a obiectivelor naturale şi turistice. Dacă l-am fi ascultat pe Prinţul Charles, am avea suficient de multe parcuri naturale, încât orice discuţie despre exploatări periculoase să fi fost sterilă. Fără referendum, fără jandarmi, fără garanţii. Şi fără „radicalismul ecologist” la care am ajuns să rezumăm orice discuţie.
Îl rog pe senatorul Bodea să facă o vizită împreună cu senatorul Boeriu în circumscripţia acestuia şi să ia la gustat apele minerale de la Tinca, unde e doar exploatare petrolieră. Şi să se ia la povestit cu locuitorii din preajma viitorului obiectiv de explorare de la Tulca. Să-mi spună şi mie apoi cum e să cădem din nou în plin obscurantism şi dacă mai avem vreo garanţie de dat, când va afla că bătrânele din zonă ţin post negru, când s-a reactivat credinţa în magie şi practica acesteia – epuizând orice speranţă şi redescoperind o „modalitate” de luptă care nu mai ţine de prostie. Ci de disperare.
Orice cercetător ar fi fericit să calce acum în zonă. Nu degeaba spune profesorul Kahl că România e paradisul oricărui cercetător.
Să meargă doar în profunzimea consecinţelor sociologice ale intenţiilor de explorare a gazelor de şist, şi sunt sigur că senatorul Bodea, împreună cu distinsul domniei-sale coleg, ar reevalua prioritatea unei legi a gazelor de şist cu garanţii de mediu şi financiare şi ar fi alături de noi, pe faţă sau printr-o cale mai puţin perceptibilă nouă, celor care suntem privaţi momentan de decizie asupra prezentului şi viitorului acestei ţări, care nu vrem exploatare, nici măcar explorare, unii dintr-un „radicalism ecologist”, alţii din convingerea că orice resursă şi orice privatizare este făcută astăzi pe şest.
Avertizez, cred în premieră, asupra redeclanşării unor fenomene socio-etnografice ce ţin de o lume clasată, provocate de isteria explorării gazelor de şist, pe care nicio clasă politică nu va fi capabilă să le ţină sub control. Jandarmii nu pot fi trimişi să lupte cu magia. Dar, dacă îmi amintesc de flacăra violet, mi-e teamă că s-ar găsi destui acolo, sus, care ar fi capabili să intersecteze planurile. În calitate de mărunt cercetător, sunt entuziast. Aşa putem avea un nou Voiculescu, un nou Eliade. Aşa am putea retradiţionaliza satul românesc. În calitate de cetăţean român al secolului XXI, sunt trist. Şi n-are rost să pun întrebarea: cine a întors în urmă cu un secol mintea acestor oameni?
Nicio lege, nicio companie şi niciun om de pe lumea asta nu ne poate oferi garanţiile de care avem nevoie azi. Să mai încercăm peste vreo zece ani. Ca să grăiesc cum ar grăi un „radicalist ecologist” care nu sunt: Dacă în zece ani lumea nu va fi asumat deja că orice tulburare a ordinii naturii are un efect global şi nu va fi făcut deja o religie din protejarea, indiferent de costuri, a unei planete îmbolnăvite de un grup minuscul de inconştienţi!
Că, dragă Cristi, dacă am putea emigra pe Marte cum emigrăm din România, ar fi mai simplu.
Senatorul PNL Cristian Bodea ma onorează cu un dialog pe social media (facebook şi blog). Concluzia senatorului, în urma unui schimb de replici neaprofundate, este că eu am căzut într-o greşeală. Istoricul conversaţiei noastre, aşa cum e sintetizat de senator, aici:
http://cristianbodea.blogspot.ro/2013/12/somnul-natiunii.html
În esenţă, Cristi spune că o ţară nu se poate conduce fără politică, iar că, atunci când ajungi să crezi asta, rațiunea e supusă furiei. Jucându-mă cu formularea lui Cristi, dar fără a-l contrazice deloc, mi-am permis să spun că, tot aşa, când priveşti în detaliu clasa politică a României de azi, dincolo de chipurile care o populează, s-ar putea să fie o iluzie să crezi că aceasta se poate reforma din interior. Am spus-o, pentru că am impresia că senatorul crede cu tărie că se poate. Şi desfăşoară o luptă de lup (aproape) singuratic în acest sens.
Cristi îmi atribuie greşeala de a susţine că se poate rezolva cu barda ceva. Furia care te mână să pui mâna pe bardă? Iluzia că o construcţie putredă poate dura doar schimbând perdelele? Protestari radicali, de o parte, Cristi şi alţi câţiva idealişti, de alta. Admir, cât de paradoxal o fi părând, ambele poziţii, dar nu caut cu stricteţe rezolvări într-una dintre ele. Nu ştiu de ce, senatorul mă vede în prima „tabără”, dacă m-am îndoit de viabilitatea soluţiei celei de-a doua.
Siguranţa de sine a lui Cristi – în acest dialog şi în altele – arată un om puternic, ferm şi hotărât. Aşa cum îl ştiu. Îmi doresc mult să cred că senatorul ştie că acţiunile lui, dacă n-ar fi dublate (şi) de radicalii la care face referire, ar deveni forme fără fond. Să cred că senatorul vede, de fapt, că ţinta e comună: România normală de mâine. Să cred că senatorul a avut o reţinere când a vorbit despre nerăbdarea românilor, recapitulând comparativ istoria profundă a acestui neam, pe care o cunoaşte bine. Să cred că senatorul emite cu atâta uşurinţă judecăţi de valoare cu caracter de generalizare după ce s-a asigurat că generalizarea este aplicabilă.
Altfel, cum am avertizat pe facebook, avem de-a face cu dublă măsură: senatorul nu vrea să generalizăm clasa politică, dar ne generalizează el pe noi.
În politica românească, iar asta e o banalitate, s-a creat un sistem de promovare care numai cu competenţa nu are a face. Ce zic competenţă?! E mult prea mult. Fac pariu cu Cristi pe o căruţă de fân şi o căldare de vin că, dacă facem o dictare de gimnaziu cu parlamentarii şi preşedinţii de Consilii Judeţene (să nu mergem mai departe), jumătate dintre ei ar cădea un test elementar de limba română. Până bem vinul în miroaznele de fân, am să-l las pe Cristi să îmi spună cum să fac să cred în cocoţacii care ţin să conducă neamul românesc fără ca măcar să stăpânească limba română (şi nu vobesc de fineţuri).
Lucrurile se văd aşa: politica românească de azi e un pat al lui Procust în care niciun om care are valori morale şi capacităţi intelectuale intacte nu vrea să doarmă. Câteodată, o excepţie scapă sau păcăleşte acest filtru. Cristi e una dintre ele. Nu ştiu cum a făcut, dar sunt convins că, dacă unii ar putea da timpul înapoi, Cristi nu ar fi fost propus pe listele de partid la alegeri. De altfel, am văzut o caricatură (nepublicată) reprezentându-l pe cel care l-a promovat pe Cristi pe linie de partid smulgându-şi părul din cap. Are mai multe motive, dar Cristi e unul dintre primele.
Lui Cristi trebuia să i se taie limba demult, după criteriile politicianiste de azi. Acum, nu prea se mai poate, pentru că, spre surprinderea tuturor, chiar şi a unei bune părţi a celor care l-au ales, Cristi a apărut ca un bărbat puternic, care nu poate fi tras de urechi, nici cumpărat, nici ameninţat cu dosare. Cei care au urmărit activitatea senatorului, ştiu că s-a încercat să i se închidă gura. Nu se poate şi pentru că în spatele lui s-au aşezat mulţi oameni obişnuiţi, unii radicali, alţii nerăbdători.
Revenind, greşeala pe care mi-o atribuie Cristi nu îmi aparţine. Nu mă recunosc în niciun cuvânt din descrierea pe care o face greşelii despre care crede, de altfel, că ar aparţine mai tuturor românilor. Şi totuşi, am convingerea că această greşeală trebuie să existe, la nivel de expresie (şi doar atât). Măcar pentru ca senatorul Bodea că aibă o mică şansă în a-şi susţine lupta de lup (aproape) singuratic.
Între timp, alţii pictează Ţara de mâine pe dedesupt, cum pictezi icoanele. Nu au barda în mână, nu îşi fac iluzii că din clasa politică românească de azi se poate construi un viitor cu un procent mai mare de 10% dintre chipurile care o populează. Alţii, care proiectează o Românie paralelă cu statul efemer reprezentat de cei care-l reprezintă, o Românie frumoasă, cinstită şi demnă.
Îmi iau libertatea de a reformula pretextul polemicii mele amicale cu senatorul Bodea: când nu crezi nici în oferta politică, nici în bardă, rațiunea e doar sclava dragostei.
Patetic şi ridicol să mai vorbeşti de dragoste de ţară, azi, nu? Ei bine, aceasta e greşeala în care cred. Furia trece, iluziile mor, dragostea e veşnică. Dragostea, acolo unde e, se va întâlni şi la furioşi, şi la idealişti, în casa României de mâine.
Florentin Smarandache introduce o noua specie poetica: poemele cu poeme. Doua plachete de „poeme cu poeme” sunt la dispozitia cititorilor: „ReSentimentele” (Oradea, 2013) si „PreSimtiri si PostSimtiri” (Oradea, 2013).
Poemele cu poeme ale lui Florentin Smarandache sunt o surpriză plăcută în peisajul oarecum anost al poeziei româneşti de început de mileniu trei.
O succesiune ameţitoare de metafore şi personificări, de eboşe şi meditaţii, de expresii sucite şi alăturări paradoxiste, care fac un tot al unui document criptat (scriptum furtivum, scriptum cifratum), scoase pe bandă rulantă ca dintr-o bancă de idei al cărei proprietar împrăştie mărgăritare cu generozitate, nonşalanţă sau aparentă lipsă de discernământ.
Pentru cititorul pretenţios de poezie, micile inegalităţi estetice pot deranja. Sunt convins că până şi acestea sunt căutate cu lumănarea de autor. Până la urmă, Florentin Smarandache şi-a propus şi ne-a spus-o, nu o dată, să ia literatura în serios până la o linie. Dincolo de linia aceea, începe revolta.
Publicul românesc de literatură trebuie să fie şi are să fie tot mai atent, n-am îndoieli, la ce face Florentin Smarandache şi de o parte, şi de alta, a liniei.
Neobosit, alert, productiv, vivace, Florentin Smarandache nu şi-a epuizat – dovadă peremptorie şi aceste poeme cu poeme – resursele. Nici pe departe.
Am avut plăcerea să colaborez, cu ocazia Festivalului EuropaNova, cu europarlamentarul PPE Iosif Matula. Îl ştiam de pe vremea când conducea Consiliul Judeţean Arad şi susţinea cu convingere şi generozitate o acţiune de larg impact cultural, generată de minunaţii mei prieteni Doina şi Baruţu Arghezi. Apoi, i-am urmărit activitatea la Parlamentul European cu interes special, fiindcă domnia-sa activează în Comisia pentru Cultură şi Educaţie.
Harnic, în topul prezenţelor la vot, cu numeroase intervenţii în cadrul şedinţelor plenare şi interpelări, dar şi cu activitate extraparlamentară bogată; totuşi, discret, într-o lume politică românească mereu tumultuoasă, cu politicieni puşi mereu pe scandal.
L-am provocat la un dialog, pe lângă dezbaterea din cadrul Festivalului EuropaNova despre drepturile şi nedreptăţile românilor din afara graniţelor naţionale, asupra căreia voi reveni.
– Vă ţineţi departe de harţa politică românească… Cum reuşiţi?
– Răspunsul este destul de simplu: odată ce am ajuns în Parlamentul European, am înțeles că nu le poți face pe toate foarte bine și m-am dedicat muncii de aici. Legat de prezență, acest aspect nu e cu totul deosebit pentru ca dacă nu ești prezent și nu urmărești activitatea comisiilor din care faci parte, nu ai nicio șansă ca munca ta să conteze și să fie luată în serios.
De ce sunt discret? La fel consider că am fost și în țară și cred că termenul e înțeles puțin greșit la noi, în România. La Bruxelles am conștientizat cât de important este să ieși în față în domeniile tale de competență, acolo unde ai ceva de spus, mai exact să-ți faci meseria. În Parlamentul European, principiul se aplică problemelor din comisiile din care faci parte, nu tuturor subiectelor posibile.
Activitățile mele din țară poate că nu sunt la nivelul la care mi-aș dori, dar sunt prezent la fiecare sfârșit de săptămână, fără însă a face valuri.
Recunosc că nu mă caracterizează stilul conflictual, cu atât mai mult cu cât am înțeles, la Parlamentul European, că nu poți rezolva nimic durabil decât prin negociere și compromis.
– Promovaţi o politică de solidaritate a europarlamentarilor români, indiferent de apartenenţa de grup politic, în privinţa deciziilor în care este implicată România. Funcţionează colaborarea?
– Funcționează și nu prea. Au fost destule situații în care colaborarea a mers bine, în beneficiul României. Cu surprindere, pot să spun că în Comisia pentru Dezvoltare Regională, în ultima perioadă, chiar a funcționat, ceea ce reprezintă o surpriză plăcută și un lucru bun. Trebuie să spun și faptul că adesea am avut regretul că problemele politice interne ale României au fost aduse la tribuna acestui înalt for. Consider că am fi câștigat mult mai mult, rezolvându-le acasă.
– Activaţi în Comisia pentru Cultură şi Educaţie a Parlamentului European, care a trasat programele sale pentru perioada 2014 – 2020. Există vreun element care regretaţi să a scăpat atenţiei Comisiei?
– În negocierile pentru viitorul Cadru Financiar Multianual, Comisia pentru Cultură și Educație nu a pierdut nimic. Dimpotrivă, în condițiile în care bugetul general scade, acțiunile din domeniul culturii, educației, tineretului și sportului vor beneficia de fonduri mai mari. Bucuria mea ar fi sporită dacă participarea cetățenilor europeni ar fi mai mare în cazul tuturor proiectelor. Sigur, vorbim de programe cu finanțare relativ mică, dar cu o mare vizibilitate și o valoare adăugată evidentă la nivel european.
– Credeţi că politica europeană e suficient de atentă la aspectele culturale în vremuri de criză?
– Cred că da. Există lobby susținut la nivel european în favoarea culturii, iar implicarea politicienilor care au tangență cu domeniul este constantă, chiar și în vremuri de criză. Vă pot da exemplul unui europarlamentar cu multe mandate în spate, care a reușit să-și pună amprenta asupra multora dintre proiectele pe care le avem astăzi în domeniul culturii și educației, chiar luptând împotriva măsurilor de austeritate impuse de Comisia Europeana. Este vorba de președintele Comisiei pentru Cultură și Educație, doamna Doris Pack. Ca dovadă, bugetul acțiunilor din sfera culturii și educației este mai mare față de perioada financiară precedentă, în ciuda scăderii bugetului general al UE.
– Tot mai multe voci din sfera culturală a Europei reproşează politicienilor de la Bruxelles o distanţare faţă de realitate, dar şi faţă de spiritualitate. Au dreptate?
– N-aș zice că au dreptate. Am văzut la Parlamentul European politicieni care se bucură de o mare apreciere, nume sonore ale politicii europene, cărora le place să fie discreți și să nu iasă în față. Probabil că o astfel de atitudine este înțeleasă greșit în unele medii din România, unde negativismul pare să câștige teren, iar lucrurile pozitive nu sunt pe deplin reflectate public.
– Aţi susţinut Festivalul EuropaNova de la Bruxelles. Ce v-a determinat să o faceţi?
– Răspunsul vine, oarecum, de la sine. Ca român, dar și ca europarlamentar, am aceleași obiective ca și dumneavoastră: susținerea internațională a României, cu lucrurile de care suntem mândri. În plus, sunt profesor și am susținut adesea acțiuni similare, fără a-mi pune prea multe întrebări. O voi face și de acum încolo, atât cât îmi permite programul și doresc să vă felicit pentru inițiativă.
– Ce vă mai face livada?
– (Râde.) De unde știți? Livada face binișor, dar anul acesta a fost capricios din punct de vedere meteorologic. Când au început să înflorească pomii, a venit înghețul. Am avut două reprize de gheață, dintre care una cu vreo 20 centimetri, ceea ce a făcut ravagii. Ca atare, livada a avut de suferit. Dar pomii se refac, o livadă având multe de spus pe termen lung. Mă ocup îndeaproape de ea, dincolo de munca de la parlament și de timpul dedicat familiei, aceasta fiind una dintre pasiunile pe care le am încă din copilărie. Mă bucură întrebarea și, mai ales, faptul că îmi urmăriți activitățile, chiar și pe acelea din afara sferei politice.
Zilele acestea sunt la Bruxelles. Se întâmplă La Nuit de la Littérature; îi întâlnesc pe Agnė Žagrakalytė, Juan Gabriel Vasquez, Marek Šindelka, Michel Torrekens.
Sâmbătă, 18 mai, de la 17:00, recit poezie la EuropaNova, 3E, clos du Parnasse. Voi prezenta, în premieră, cel mai recent proiect poetic al meu, “Europa, desculţ”, alături de mici bucăţi mai vechi.
Fiindcă poezia mea e prea tristă, seara se încheie la EuropaNova cu un film de comedie regizat de prietenul Lucian Ţion.
Le mulţumesc celor implicaţi în proiectul EuropaNova, în particular doamnei Mirela Niţă-Sandu. Toată admiraţia pentru solicitudine, profesionalism şi entuziasm!
Un gând cald Luanei şi lui Horia, oamenii care fac Noua Capitală mai frumoasă pentru mine.
Dintr-un condei, sentimentele mele, la un suspin distanţă de EuropaNova:
Călătoream. Era-ntr-un vis / cu fluturi ca în paradis. / Furasem calul şi-am oprit / s-admir un aspru asfinţit, / să-i dau odihnă lui Pegas, / la poarta 3, clos du Parnasse.
Când mâine nu mai vine,
când azi nu a mai fost,
când nu mai ştii ce-i bine,
când luna n-are rost,
când nici tu, şi nici eu,
când nici mamă, nici tată,
când zâmbetul e greu,
când mâine-i niciodată,
când nicicând, când niciunde,
când mâine-i iarăşi ieri,
când totul se ascunde,
când nimeni, nicăieri,
când eşti o amintire,
când nu-ţi ajunge pasul,
când nu mai ai privire,
când inima sau ceasul…
greieri şi păpădii 