Votaţi pentru Parcul Naţional Retezat!

Despre ce este vorba, aici:

http://www.new7wonders.com/c1/

Votaţi aici:

http://www.new7wonders.com/nature/en/nominees/europe/c/RetezatNationalParkNationalPark/

Zodii în cumpănă, vara 2009

Semnalez, cu ceva întârziere, prietenilor publicaţiei de atitudine naţională în cultură ZODII ÎN CUMPĂNĂ apariţia ediţiei de vară a anului 2009.

Pe blogul revistei sunt postate câteva materiale:

http://cumpana.wordpress.com/

Ofer cu titlu gratuit şi expediez la orice adresă, fie ea din străinătate, 10 exemplare din acest număr, în ordinea solicitărilor. Tot ce trebuie să faceţi e să îmi furnizaţi adresa dumneavoastră poştală la adresa de email: octavian.blaga@laposte.net

Contribuţiile pentru numărul de toamnă 2009 ale publicaţiei sunt aşteptate până la data de 1 septembrie a.c. la acceaşi adresă de email.

De asemenea, două noi Dialoguri AdSumus (Johnny Răducanu şi Ion Coja), ca şi cel mai recent Buletin AdSumus (un material semnat Ion Murgeanu) pot fi lecturate la:

http://adsumus.wordpress.com/

Cum se apară românismul la Bruxelles?

Recunosc: am fost sedus, pentru o scurtă bucată de vreme, de discursul ecologist al doamnei Daciana Sârbu, europarlamentar. Urmărind mai îndeaproape activitatea politică a domniei-sale, mai abitir în recenta campanie electorală, am început să bănuiesc că n-ar fi vorba, de fapt, decât de un exerciţiu de imagine, destul de bine instrumentat de vreun abil consilier, care a observat că mesajul ecologist a fost rămas descoperit. În fine, care o fi realitatea, n-am de unde şti, însă rezultatele continuă să nu fie vizibile.

Între timp, şi mesajul ecologist al doamnei Sârbu s-a mai stins, judecând după postările post-electorale de pe blogul domniei-sale. În schimb, doamna Daciana Sârbu verbalizează tot mai mult despre soarta românilor pierduţi prin colţuri de Europă, ceea ce e de apreciat, şi, judecând după recente declaraţii (un interviu acordat domnului Eugen Istodor pentru Academia Caţavencu), se va griji, în noua legislatură europeană, de “atitudinile antiromâneşti” care ar putea să se ivească în Parlamentul European, cauzate de prezenţa printre distinşii aleşi a “monştrilor” Corneliu Vadim Tudor şi Gigi Becali.

Interviul poate fi lecturat si pe blogul doamnei Sârbu:

http://dacianasarbu.wordpress.com/2009/06/12/romania-adevarata-e-mult-mai-diversa-si-mai-plina-de-nuante-decat-romania-televizata/

E bine de aflat că doamna Daciana Sârbu ştie că se găseşte la Bruxelles şi pentru a apăra românismul. Nu e târziu niciodată, pentru niciun europarlamentar al României, să îşi amintească de faptul că şi “a reacţiona” când sesizează “atitudini antiromâneşti” este una dintre sarcinile lor în înaltul for european.

Ce nu pricep în ruptul capului este de ce nu reacţionează distinsa doamnă la campania antiromânească a domnului Tokes Laszlo, din gura căruia nu am auzit, în precedenta legislatură europeană, decât mesaje separatiste, injurioase la adresa statului român şi, totodată, penale, şi la ce “atitudini antiromâneşti” se aşteaptă din partea preşedintelui singurului partid naţionalist românesc care are reprezentare la Bruxelles (PRM). Oricât de “monstruos” ar fi acesta.

Aşa că voi crede în “românismul” doamnei Sârbu când îl va taxa public pe domnul Tokes. Rămâne să mai sper că mesajul ecologist al domniei-sale nu a fost doar manevra unui consilier – de care să se fi despărţit între timp sau care nu a revenit din vacanţă. Sunt dispus să mă mai las sedus o dată…

PS Constat, într-un mesaj referitor la românii emigraţi, că doamna Daciana Sârbu nu face distincţia între emigraţie şi imigraţie. De dragul limbii române – care ar fi bine de apărat la Bruxelles, acum, când domnişoara Elena Băsescu, cu “inteligenţă vie” (Ion Cristoiu), are să ne stâlcească limba şi pe-acolo -, poate doamna Sârbu mai pune mâna şi pe DEX, înainte de a da publicităţii un comunicat de presă. Este vorba despre un text semnat dimpreună cu doamna Corina Creţu, care poate fi citit la:

http://dacianasarbu.wordpress.com/2009/06/18/romanii-din-strainatate-din-nou-in-pericol/

Greşelile de limbă, exprimarea greoaie şi folosirea improprie a unor termeni sunt tot mai frecvente printre politicienii români, când folosesc limba – bănuiesc! – maternă. Motiv pentru a-l regreta, o dată în plus, pe George Pruteanu. Şi de a le sugera, celor care se simt cu musca pe căciulă, să-şi angajeze, pe lângă stilişti de modă, un stilist… de limbă română!

UPDATE: La cateva ore de la postarea mea, doamna Sarbu (sau vreun consilier al domniei-sale) a corectat pricina uneia dintre observatii. A se vedea comentariile la acest post pentru lamuriri. Felicitari! As fi incantat ca si alte pricini sa primeasca macar nuantari.

Collegiale

Doi parteneri respectabili de blogosferă m-au eliminat din blogroll-ul domniilor-lor, după ce au onorat multă vreme greierii şi păpădiile mele cu o legătură directă. S-a petrecut fără avertisment sau explicaţii. Am trăit un scurt moment de nedumerire, după care gândul mi s-a împăcat cu păţania. Cum astfel de momente de nedumerire mi s-au dăruit cu nemiluita înainte vreme, ba chiar de la oameni cărora le-am pus inima la picioare, ca preş, să calce prin gunoaie fără să se murdărească pe tălpi, acum – când era vorba doar despre colegialitate aleatorie – nu mi-a fost greu chiar deloc să-mi văd de trebuşoare fără să mă împiedec în vreo lacrămă.

Mi-a fost clar: pentru cine ştie ce motiv, pe care nu-l puteam bănui, n-am mai încăput în inimile domniilor-lor. Oarecum, aş fi vrut să înţeleg de ce. Mă ştiu un om plin de lipsuri şi încă mă strădui să mai îndrept ce se poate. Nenumiţii fiind înzestraţi cu admirabile calităţi, în mintea mea un astfel de procedeu le-ar fi reclamat minimul gest de decenţă de a mă avertiza asupra despărţirii. Cu sau fără motivaţia aferentă.

În lipsa unor politeţuri de ăst fel, care aparţin, desigur, unei lumi pierdute, tot ce pot gândi e că nenumiţii mei foşti parteneri de blogosferă au socotit, probabil pe bună dreptate, că acest blog e neinteresant, ba, mai mult, că orice alăturare mai încolo cu greierii şi păpădiile mele le-ar aduce prejudicii. De imagine. Sigur că pare curios: acest gest vine în absenţă, când nu mai postasem nimic preţ de câteva luni; dar oamenii au revelaţii, iar dragilor mei nenumiţi trebuie că asta li s-a întâmplat: luni şi luni de zile n-au dat atenţia cuvenită măruntelor rânduri din spaţiul meu virtual, păstrând link-ul acesta care, bang!, boc!, subit, le-a provocat repulsie.

Nu-mi rămâne decât să-i rog de iertare pe respectabilii foşti parteneri că i-am obosit cu mâzgălelile mele; de încă o iertare că au ţinut atâta amar de vreme link-ul spre blogul de faţă în preţioasele bloguri ale domniilor-lor; şi de o altă iertare că dânsumi nu sunt capabil de reciprocitate: legăturile către blogurilor lor vor rămâne în blogroll-ul meu în continuare. Eu n-am dat afară pe nimeni, niciodată, din casa mea.

Cât despre inima mea, e prea mare pentru a nu fi loc, până mai bate, pentru cei care mă iubesc, pentru cei care nu mă iubesc, pentru cei care mă duşmănesc sau, ştiu eu?, mă urăsc, ca şi pentru cei cărora le sunt absolut indiferent.

Sancta indifferentia!

Cacoethes scribendi

→Recent, Ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, a stupefiat (din nou) o parte a opiniei publice, anunţând că, din anul şcolar 2009-2010, istoria va fi eliminată ca materie de studiu pentru elevii de liceu, clasă ter-minală. Este vorba doar despre licee de “filieră tehnologică”, aşadar vorbim doar despre un procent de 80 la sută dintre liceeni. Studiul istoriei se păstrează la elevii de clasa a XII-a la “liceele de elită”, orice ar fi însemnând aceasta pentru Ministerul Educaţiei. → După ce educaţia fizică, dirigenţia, a doua limbă străină şi, cum altfel?, latina, fuseseră alungate din programa obligatorie la diferite paliere, iată că diriguitorii proiectului naţional de educaţie socotesc că şi istoria este un lest pentru generaţiile care vin. → Dar poate mai bine aşa! Oricum, tot mai mulţi profesori şi-au pierdut încrederea în meseria lor, ca personajul lui Corneliu Porumboiu din filmul său, recent laureat la Cannes, Poliţist, adjectiv, şi contribuie semnificativ, alături de aiuritoarele programe de educaţie desenate în ultimii ani la Bucureşti, la degringolada generală. Decât să fie predată o istorie falsificată, instrument de îndobitocire a noilor generaţii, mai bine lipsă. Decât să fie predată istoria naţiunii române cu scârbă şi incompetenţă, mai bine lipsă.→ E cazul ca un istoric sau un literat cu simţ de răspundere să scrie o istorie responsabilă a neamului românesc, de uz general, în care subiectele – tratate cu mănuşi, cu ultra-europenism sau chiar cu dispreţ faţă de neamul românesc în cele mai recente manuale şcolare -, de la traci până la comunişti, să fie punctate cu claritate şi dreptate. De-acum, educaţia umanistă a românilor viitori nu mai ţine atât de şcoală, cât de individualităţi puternice, ani-mate de naţionalism echilibrat, dedicate cauzei neamului, în pofida comanda-mentelor vremii, şi de modul cum vor şti acestea să se facă ascultate. → Cel care va scrie o astfel de carte de învăţătură va trebui să ţină cont şi de contribuţiile în temă ale lui Caşin Popescu. Domnia-sa a predat, recent, Societăţii cultural-ştiinţifice AdSu-mus, al treilea volum al tratatului de Istorie a românilor, adus până la secolul al VI-lea. Mai tragem speranţa că vom găsi fondurile necesare pentru editarea acestor volume. Ne-am lămurit că banii publici au mai totdeauna o altă destinaţie, ei sunt pentru a-i stipendia pe cei care terfelesc România. Dar noi mai visăm la un Gojdu, la un Jiga, sau, mai încoace vreme, la un Raţiu. → Milioane de euro din banii ro-mânilor sunt în continuare la discreţia unui H.R. Patapievici, care nu foloseşte limba română decât pentru a înjura, dar bren-duieşte România pe mâna lui Benedek Le-vente, care decorează harta României cu labii, îi pune lui Corneliu Zelea Codreanu un penis în gură sau inscripţionează pe aceeaşi batjocorită hartă: System failure. Sigur că nu putem să nu fim de acord cu Benedek Levente, atâta timp cât “arta” sa reprezintă România, iar Patapievici conduce Institutul Cultural Român: ne aflăm în plin system failure. → Cât despre mecenat, a trecut neobservată o apariţie editorială remarcabilă, cartea postumă a profesorului orădean Titus Livius Roşu dedicată vieţii şi activităţii lui Nicolae Jiga, editată la insistenţele lui Voicu David, cu sprijinul Consiliului Judeţean Bihor. Când DNA mai arestează de probă câte un biet românaş care a făcut o groază de bani în condiţii misterioase, ar putea să-l lase singur în celulă cu acest volum. Poate-poate ar înţelege să dea o destinaţie benefică banilor care s-au adunat în conturile lor împărăteşti. → Tot Consiliul Judeţean Bihor a sprijinit (parţial) şi editarea volumului Jertfa de sânge a Bihorului, coordonat de prof. Gheorghe Damian, preşedintele organizaţiei Vatra Românească – filiala Bihor. Intenţia cărţii – de cinstire şi pomenire a ostaţilor căzuţi pentru Patrie în cele două războaie mondiale – este lăudabilă, dar nu prea înţelegem de ce au trebuit evi-denţiaţi şi primarii actuali, directorii de şcoli ori preoţii care-şi desfăşoară azi activitatea în satele judeţului. Există şi scăpări, care nu fac cinste celor trei autori (Radu Milian, Radu Târnovean şi Augustin Ţărău, giraţi de autorităţi ca prof. univ. dr. Mihai Drecin, prof. univ. dr. Barbu Ştefănescu ori Mircea Bradu). Sub comuna Bulz, spre exemplu, găsim o serie de erori: monumentul eroilor din Bulz se crede că se găseşte în Remeţi, cel din Remeţi ni se spune că se află în Munteni, aflăm că la Munteni şi Remeţi mai există mori de apă şi, în realitate, nu mai sunt, dar în Bulz mai vieţuieşte una, însă autorii nu ştiu, sub monumente de arhi-tectură şi istorie sunt notate rezervaţii speo-carstice sau biologice şi… Barajul Leşu, satul Remeţi s-ar fi contopit cu “satul Lorău-Ponoară-Remeţi” ş.a. Când le-au dat banii, cei de la Consiliul Judeţean trebuiau să le ofere autorilor şi o hartă administrativă a judeţului, ca să nu stârnească zâmbete stânjenite la “modificarea” componenţei comunelor, mutând, de pildă, sate din comuna Bratca în comuna Bulz. Scripta non erubescit, cam aşa ar zice Cicero. Nu insistăm. Cum de o astfel de carte bihorenii aveau imperios nevoie, se impune o nouă ediţie, corectată cu acribie. Cum prezenta ediţie s-a făcut şi cu bani publici, costurile unei ediţii revizuite trebuie suportate, măcar parţial, de cei care au comis greşelile. → A apărut şi volumul al patrulea al hiper-monografiei Beiuşul şi lumea lui, coordonată şi finanţată de Ioan Degău. Ca şi pre-cedentele trei, acest tom este o cărămidă de peste 1000 de pagini, tratând şi elemente de etnografie şi folclor, dar şi de viaţă economică, viaţă privată sau turism. Este, probabil, cea mai vastă monografie a unei localităţi româneşti publicată vreodată. Lucrarea este monumentală şi pare incredibil că s-a realizat într-un timp extrem de scurt. Ioan Degău se aşează, în felul său, cu aceste cărţi, dar şi prin alte acte ale domniei-sale, în descendenţa mecenaţilor de care am făcut înainte vorbire. În partea de coor-donare a autorilor, finanţistul Ioan Degău a fost ajutat de poetul şi etnologul Nicolae Brânda, o prezenţă, din păcate, tot mai discretă azi în publicistica bihoreană. Poate graba, poate superficialitatea vreunui tehno-redactor au făcut să se strecoare o duzină de greşeli în preţioasa Antologie de folclor din zona etnofolclorică Bihor, o antologie oferită de Centrul Judeţean pentru Con-servarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor. O singură remarcă mai dorim să facem, pe care am fi trecut-o cu vederea în acest context, dacă punctele noastre nu menţionau, din capul locului, scoaterea din programa şcolară, la cele mai multe paliere, a latinei. Pe coperta a IV-a a acestui volum, Ioan Degău semnează un scurt excurs, care începe şi se termină cu câteva cuvinte în latină. Dacă s-ar fi consultat cu un latinist (e drept, nişte rara avis în Bihor), eco-nomistul ar fi aflat că dictonul cu care îşi deschide excursul “sună” niţel diferit de cum îl foloseşte domnia-sa: forma corectă este Finis coronat opus. → Am ajuns şi la Centrele Judeţene pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale. Centrul din Constanţa a tipărit o emoţionantă carte în memoria Elenei Roizen, Cântecul unei amintiri, o ediţie îngrijită de prof. Petre Paul Nicolescu şi Iulian Talianu, Centrul din Dolj a editat postum, în îngrijirea prof. Nicolae Dumitru, o culegere de folclor lite-rar din Dolj, realizată de cel care a fost ini-mosul ing. Mihai Bălăianu, intitulată De prin Dioşti adunate, iar de la Satu Mare şi Cluj-Napoca ne-au venit ultimele apariţii ale revistelor editate de Centrele judeţene aferente, Confluenţe şi Tradiţii clujene. Tezaure umane vii, două publicaţii de ca-litate. Printre materialele de specialitate sau simplele consemnări de la manifestări specifice, ambele publicaţii conţin un bilanţ de activitate îmbucurător. Aviz altor Centre similare din ţară: în 2008, Clujul a editat zece titluri CD, zece volume de studii şi cercetări, revista semestrială de specialitate Tradiţii clujene, a întreţinut website-ul www.traditiiclujene.ro şi a desfăşurat un număr de 131 de activităţi culturale, ne informează directorul Tiberiu Groza. Iar directorul Centrului de la Satu Mare, Felician Pop, scrie în editorialul Confluenţelor din februarie despre realităţi pe cât de triste, pe atât de revoltătoare, deplângând stupidul renume câştigat de “folclor” în vremurile de pe urmă, prin mijlocirea unor posturi TV, “unul mai sinistru decât celălalt”, care “au transformat “lada de zestre a neamului” în harnice şi lucrative puşculiţe personale”. Şi iarăşi despre educaţia şcolară naţională: “şcolile raportează mândre scoaterea pe bandă rulantă a noi şi noi generaţii de oa-meni fără urmă de cultură ori discernământ artistic”. → O altă revistă de ţinută care ne parvine la redacţie este Studii de ştiinţă şi cultură, editată trimestrial de Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” din Arad (redactor şef: prof. Vasile Man). Publicaţia găzduieşte texte în română şi engleză, este evaluată de Consiliul Naţional al Cercetării ştiinţifice din Învăţământul Superior şi indexată în Baza de Date Internaţională CEEOL. Revis-ta publică articole tematice de cercetare ştiinţifică umanistă. Numărul din martie este dedicat Traductologiei, iar proxima ediţie anunţată este dedicată lui Tudor Arghezi. → Am primit la redacţie şi o serie de scrisori. Dintre cele recente, ne-a bucurat şi impre-sionat foarte puternic scrisoarea unui român trăitor de şase decenii la Rio de Janeiro, nonagenarul Alexandru Frâncu. Scrisoarea conţine o serie de aprecieri măgulitoare la adresa publicaţiei noastre; iată una dintre acestea: “Zodii în cumpănă nu este o revistă. E o enciclopedie!”. Pentru cei care nu îl cunosc pe Alexandru Frâncu, e de menţionat că domnia-sa a editat în exil patru publicaţii: România (cu ajutorul prinţesei Ileana), Nouvelles D’Argentine (finanţată integral de Juan Domingo Peron), Însemnări (cu ajutorul şi sacrificiul legionarilor de la faţa locului) şi revista literară (în patru limbi) Goetheana (susţinută de Librăria Goethe). N-am avut norocul (încă!) să îl întâlnim pe Alexandru Frâncu. Dar am avut norocul să întâlnim mai multe personalităţi ca domnia-sa, români în lumea largă, de o mare calitate intelectuală şi morală, de o vastă cultură, la o etate înaintată, împinşi de tăvălugul comunist în toate zările, cărora li se refuză preţuirea mai mult decât cuvenită în ţară. Unii s-au dus dintre noi într-o lume mai bună, iar amărăciunea cu care i-am lăsat să plece e un păcat care ne atârnă în spi-nare. Oriunde i-a purtat destinul, ei au rămas animaţi de o adâncă dragoste de neam, dăruindu-se fără preget şi fără mar-gini cauzei naţionale. Şi noi? Ce am făcut şi ce facem noi pentru ei? Cum le folosim înţelepciunea şi dăruirea? Elitele postromâniste i-au declarat indezirabili, în loc să înge-nuncheze în faţa lor. Şi fiindcă aceştia cu-noşteau realităţile locului, Filialele Institutului Cultural Român din întreaga lume ar fi trebuit măcar să se lase consiliate de aceşti oameni, cum greu o să mai avem. ←

Zodii in cumpana, vara 2009

Imn Ţării. La moartea lui Grigore Vieru

Mai dă-mi o zi, mai dă-mi înc-o zi,

să plâng şi să râd, să mor şi să-nvii!

Mai dă-mi un suspin, doar înc-un suspin,

pentr-un sărut sau pentru un spin!

Mai dă-mi o lacrămă, doar încă una,

pentr-o tristeţe sau pentru niciuna!

Şi mai dă-mi şi-o tăcere, mai mică, mai mare,

cât o iubire şi cât o negare!

Mai dă-mi un gând şi doar o mirare,

îndură-mi un frate, arată-mi o zare!

Dă-mi încă un ochi şi înc-o privire,

mai dă-mi o inimă şi adă-mi o ştire:

că Ţara e-napoi aşa cum o ştiu,

de aici pân’la Mare, de la Nistru la Jiu!

Şi-apoi am să merg, îţi jur c-am să merg!

Poate-oi fi iarbă, poate un cerb,

sau poate-oi fi pas, căci aud o chemare,

la Nistru, la Jiu, aici sau la Mare!

Ia-ne acasă, Grigore!

bucată dintr-o carte de dialoguri Octavian Blaga – Ion Murgeanu,

încă în lucru

Ion Murgeanu: Am cunoscut mulţi scriitori basarabeni însă din toţi memorabilă va rămâne întâlnirea cu Grigore Vieru la Mărţişorul lui Tudor Arghezi; mi-aduc aminte cum citeam noi acolo versuri, la o şezătoare organizată de Mitzura, era poate în luna lui mai, puţin înaintea lui decembrie 1989, şi, deodată, vedem un om subţirel, un băiat aproape, venind prin curte spre noi, acolo unde pe vremuri fusese tipografia Biletelor de papagal. Atât de simplu şi de direct şi decis: Grigore Vieru de la Chişinău…

Ei începuseră să se mişte cu perestroica şi glastnostul lui Gorbaciov, la noi teroarea ajunsese la paroxism, şi atunci i-am spus eu lui Grigore: Ia-ne acasă, Grigore!

Mare poet, aproape un fenomen, izvorul acela subtil, dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, care nu a secat şi nu va seca niciodată, un firicel limpede şi un susur care îngână cea mai haină istorie, căderi de împărăţii şi hotare furate, şi ce durabilă-n limba lui apa limpede, ocrotită de cine ştie ce îngeri sau de însuşi Dumnezeul neamului nostru, căci avem şi noi până la urmă un Dumnezeu, nu-i aşa?

Zodii în cumpănă, iarna 2008

Vă invit să “răsfoiţi” în format .pdf ediţia de iarnă a publicaţiei ZODII ÎN CUMPĂNĂ, care va ieşi de sub “teascurile” Tipografiei Original Prod în această săptămână:

http://cumpana.wordpress.com/2008/12/07/zodii-in-cumpana-iarna-2008-paginile-1-40/

Cu tot dragul.

Precizare

Mi s-a adus la cunostinta ca as fi postat aici:

http://www.bihoreanul.ro/premiile-lui-bihorel/poftim-cultura-3567279#comments

niste comentarii sub nickname-ul “tavi blaga”. Dati-mi voie sa atrag atentia intamplatorilor cititori ai acelor comentarii – care ar fi in tema pentru ce precizarea de fata este necesara – ca nickname-ul “tavi blaga” nu imi apartine.

Precizarea o socotesc necesara, intrucat, de-a lungul timpului, am avut anumite polemici cu dl Traian Stef (in presa culturala, eu, in presa de carciuma, domnia-sa). Divergentele de idei sunt una, vorbele de coltul strazii sunt altceva. Ma impac, pe masura posibilitatilor, cu primele, le detest pe cele din urma. Eu nu dispretuiesc oameni, contest, eventual, idei, cum imi permit maruntele mele inzestrari.

Il rog foarte cordial pe utilizatorul acestui nickname, in masura in care nu reprezinta o realitate onomastica, sa nu il mai foloseasca pentru a crea diversiuni. Minore, dar diversiuni. La locul faptei, sunt, sper ca “tavi blaga” sa inteleaga, deranjante si improprii pentru mine.

In tema, il asigur si pe dl Stef, si pe cei care s-au grabit sa ma identifice unde nu eram de identificat, ca nu am ce sa comentez si nu am de ce, iar daca as avea, formele si locurile de exprimare pe care le-as folosi ar fi, ca totdeauna, cu totul altele.

Multumesc. A bon entendeur, salut!

“Sunt un român prost care plânge la imnul de stat” (Ion Murgeanu)

Dintr-un dialog mai amplu cu poetul Ion Murgeanu

OCTAVIAN BLAGA Şi vine din nou 1 Decembrie şi paşii îi poartă pe români în Ardeal…

ION MURGEANU: În legătură cu Transilvania, eu pun totul în joc sau nimic. Eu am susţinut şi o fac în continuare că ar trebui mutată capitala ţării la Alba Iulia, în inima Transilvaniei, şi România reconstruită pe acest criteriu de adâncime în timp şi polarizare în spaţiu. Dar românilor le lipsesc marii conducători şi când apare câte unul, devine implicit un lider regional înainte de-a fi ucis. Ceau-şescu se gândea să mute capitala la Târgovişte, deşi agita “pericolul unguresc”. Eu nu cred că ungurii sunt un pericol, dacă nu-i “roagă” să fie unul real marile puteri europene, cu precădere Germania, pe care noi ori de câte ori ni s-a ivit ocazia în istorie “am defectat-o”. Ungurii sunt unguri cum sunt şi românii români, au fundamentaliştii, dar şi indiferenţii lor, ca prieteni pot fi sentimentali şi de caracter, am avut câţiva prieteni unguri şi eu, iar cel care n-a fost corect până la capăt – reunosc cu ruşine a fi fost eu, chiar dacă “din cauza condiţiilor”… Vorbeam despre nemţi; ei nu uită şi probabil de se va ivi prilejul nu vor ierta. Gena imperialistă a Germaniei nu va dispărea niciodată. Aţi observat papa neamţ de la Vatican ce vrea? Supremaţie şi imperialism prin catolicism.Vedeţi ce a făcut Ger-mania cu Iugoslavia? I-au greşit sârbii mai mult ca românii? Cred că nemţii numai ne-au amânat. Este greu să dai verdicte politice când nu eşti politician. Eu ştiu atât: dacă pierdem, Transilvania pierdem România. Cu moldovenii, aşa cum au ajuns ei azi să fie, de la Ştefan cel Mare încoace şi e ceva timp!), nu vom fi decât ceea ce am mai fost, nişte suburbii ale fostelor mari imperii. Pentru mine Ţara E Transilvania, cum şi Băl-cescu o descrie, şi capitala ei tre-buie să strălucească la Alba Iulia, la înălţime. Uneori m-am rugat, dacă ar fi o reîncarnare, să-mi dea mie Dumnezeu rolul acesta, puterea aceasta, să repar ţara aceasta în “mândra Transilvanie”, cu toate că, în urma unui pelerinaj prin Transilvania, de anul trecut, numai “mândră” nu am regăsit Transilvania de după potop… Cu sufletul meu patetic de azi şi cu lumina lui clară, aş sta de vorbă cu Dumnezeu ca tânărul Avram, devenit ulterior Avraam, la porţile Sodomei şi ale Gomorei, dar l-aş implora să numere bine: imposibil să nu mai fie în ţara noastră cel “o sută de drepţi”… Dar nu ştim noi să punem punctul pe ei. Ştiu însă că ei vor ieşi la iveală taman când ţării îi va fi cel mai greu…

OCTAVIAN BLAGA Să fie Ţara Transilvania, dar Transilvania, Ardealul, prefer eu, e Alba-Iulia? Ştiu că vorbiţi de un spirit, dar dacă v-aş sili să puneţi un deget pe hartă şi să îmi arătaţi ce este Transilvania, ce aş găsi sub deget?

ION MURGEANU Ai găsi Alba Iulia, cu mileniile sale de adân-cime pre-romană, cu martiriul lui Horia, cu împlinirea visului de unitate naţională de la 1 decembrie 1918, premers de unirea lui Mihai Viteazu de la 1600… Sigur că “Ţara e Transilvania” e o figură retorică. Mai curând Ţara e Dacia îna-inte de suicid. Dar cine mai ia în calcul această posibilitate? Ultimul a făcut-o Napoleon III, care şi-ar fi dorit o nouă Dacie în Orient, ca un pandant al puterii france din Occident. Dar noi nu am fost pregătiţi niciodată să fie şi de capul nostru ceva; prea mare ne-a fost blestemul des-fiinţării Daciei hiperboreene…

Ce spun eu: se mai găseşte câte un nebun sublim ca poetul Ion Gheorghe, care susţine ideea Daciei hiperboreene vărsată pe supra-structurile noastre linguistice: de-numirile munţilor, apelor, stâncilor, satelor de pe coclauri… Recent am fost poftit în oraş la o întâlnire de taină cu Ion Gheorghe pentru a-mi da ultima lui carte Eponimiile eternităţii în tăbliţele de plumb, o polemică a poetului cu istoricii ca-re iau explicaţii de-a gata ale “epo-nimelor eternităţii”. Uite ce lucru teribil aflu: că Zamolxe, aşa zisul zeu suprem al dacilor, nu a fost nici sclavul lui Pitagora şi nici unicul zeu al tracilor; “Conceptul Samolsxoy este un plural” afirmă categoric cercetătorul-poet, în cunoştinţă de cauză ,descifrând nişte tăbliţe de plumb puse la dispoziţie lui încă de arheologul Dinu V. Rosetti, considerat la vremea lui tot „un trăsnit” , cu cercetările sale dincolo de „zona interzisă” a Geticei lui Pârvan şi etc.

Pornim de la „conceptul Samolxoy”: „De pe acest podium vom vedea altceva şi o altă orchestră va susţine simfonia, nu a unui ins, ci a unei categorii de bărbaţi ai armelor, magistraţi eponimi – CRONOŞII istoriei lor. Am fost duşi în eroare de texte clasice perfid alcătuite, fie strecurate prin ceea ce a mai rămas din vechile palimpseste raşchetate de „sfinţii părinţi” spre a ne ancora în monoteismul inexistent în Dacia – Cimeria – Hiperboreea cele barbare. Vom argumenta cu vârf şi îndesat pe descriptarea Tăbliţei nr. 2. despre Samolsxioi- Dei.” Samolsxioii au fost în cultura şi religia dacilor ce au fost leviţii la evrei…Dar noi nu avem timp de speculaţii din moment ce noi transformăm istoria clipei într-o tabla de acadele din care ne înfruptăm cât mai stau acadelele pe tabla…În alte părţi din nebunia acestui poet genial totuşi s-ar porni o mare discuţie şi s-ar face o problemă naţională…mai vorbind şi despre firea cea bună din gena poporului român şi nu doar văicăreala balcanică şi manelist-orientală. Întâmplarea a făcut – Ion Gheorghe să-mi fi dat şi o carte anterioară a sa „Cogaioanele- Munţii Marilor Pontifi” despre care eu am şi scris în suplimntul meu de la „Meridianul Românesc”. Dacă aş fi dat articolul în ţară precis nu s-ar fi publicat. Funcţionează şi azi perfect „strategiile” ceauşiste, conform cărora ce merge la export nu este de nasul pieţei interne. Vă pun la dispoziţie mica mea cronichetă la „Cogaioanele…” care i-a procurat lui Ion Gheorghe o reală satisfacţie. Măcar şi atât.

OCTAVIAN BLAGA Ar fi atâtea de mult de spus în temă. Dar o să revenim. În schimb, vreau să vă întreb dacă nu sunteţi nedrept cu moldovenii? De la Ştefan cel mare încoace, nimic?! Dar Corneliu Zelea Codreanu de unde a venit să dea răsuflare unei ţări întregi? Iar la tinerii de la Chişinău – cei din urmă cu 10-15 ani măcar – nu e nimica de admirat?

ION MURGEANU Nu sunt deloc nedrept cu moldovenii “mei”, care au scăpat cum-necum de evrei, dar s-au asimilat cu robii ţigani de altădată… aşa încât acum la nunţi şi cumetrii cântă manele în locul slăvitelor de altădată oraţii şi incantaţii… Eu despre Codreanu iau de bun, nu atât binecunoscutul “portret al Căpitanului” făcut de Emil Cioran, dar ulterior haşurat cu laşitate, de parcă nu ar fi încăput mai departe şi eseul „Un popor de singuratici” – un imn în contumacie al poporului regelui David şi-al lui Iisus Hristos, în fond; pe care-l blamează Cioran, lamentabil, probabil ca fiu de popă ortodox…

Eu despre Codreanu iau de bună mărturia directă a bine-cunoscutului Dr. Dorin Hociotă, cunoscut în exilul anticomunist românesc din America şi Canada, mai ales sub numele de “Hatmanul Hojbotă”, unul din locoteneţii lui Corneliu Codreanu; întors în ţară după ce împlinise 90 de ani (poate mai trăieşte şi azi?!) la redacţia “Curierului Românesc” am stat cale de vreun ceas, pe o canapea, de vorbă cu dânsul, invitându-l să mă lămurească, în fine, ce-a fost cu legionarii şi pe ce se bazau ei, cum ar spune un personaj literar al lui Marin Preda. Bătrânul “hat-man” (el chiar se trage de neamul lui dintr-un hatman al lui Ştefan cel Mare) mi-a mărturisit că gene-raţia lor în Codreanu au văzut o clipă reîncarnarea sfântulul voie-vod Ştefan al Moldovei… “Am stat de-a lungul vieţii mele, în exil fiind, alături de cel puţin 4 şefi de stat, cum stau aici pe canapea cu mata-le, preşedinţi americani şi Adenna-uer, cancelarul Germaniei, dar nici unul nu mi s-a părut a concura inteligenţa Căpitanului.” Şi acum ce mai putem face? L-am întrebat în continuare. Bătrânul a avut o-nestitatea să recunoască “tempo-ralitatea” acelei oportunităţi istori-ce. Legionarismul azi nu mai este de actualitate şi nici nu ar mai avea sorţi de izbândă. Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacri-ficiu. În altă ordine, un cunoscut sculptor, Paul Neagu, rezident până la sfârşitul său prematur în Londra, mi-a spus că, în exil, cele trei şanse care îţi garantează succesul sunt: relaţia cu evreii, homo-sexualitatea şi liberul arbitru. Deci temeneaua minimă făcută evreilor nu a fost nevinovată, şi nici inven-tată de Cioran; Mircea Eliade, la rândul său, şi-a haşurat el însuşi trecutul şi “s-a pus bine cu evreii” în cariera lui universală… Vrem sau nu, universalismul se sprijină pe evrei, băieţi cultivaţi şi mereu oportuni, care citesc de aproape şapte mii de ani, de când au avut primii revelaţia dumnezeului unic, pe care, logic şi dialectic aproape, l-au livrat nu numai mozaismului iudeu, dar şi islamismului arab şi creşti-nismului euro-atlantic. Precum spune Fericitul Augustin, de altfel: “Noul Testament în cel vechi se ascunde” (Introducerea 73 la Ieşire)… Cariera noastră universală, sau fie şi numai europeană, ar fi nulă în absenţa totală a evreilor, deşi, N. Iorga a spus, mi se pare, că fiecare popor are evreii pe care îi merită…Până şi aici ne-am auto-blamat şi “afurisit”. Cioran a înţeles această strategie în lungul său sejur parizian din care nici nu s-a mai întors. Sunt dintre cei care nu mor de dragul lui Cioran, oricât de lin mângâie el limba lui Voltaire, înainte de-a fi esenţializat şi o frază a limbii române, în care scrisese la 22 de ani “Pe culmile disperării”. Era atât de “disperat” pe-atunci…încât promitea să nu mai scrie mai încolo nimic. Şi nu s-a ţinut de cuvânt. A supt toată viaţa lui dintr-o acadea neagră, neagră, neagră, i-a înjurat şi pe dumnezeu şi pe diavol (mai cu circumspecţie pe acesta din urmă) şi nici nu vreau să-mi dau seamă cât de amară sau de fals-dulce va fi fost acadeaua lui…

OCTAVIAN BLAGA: Nu vă opriţi, vă rog…

ION MURGEANU: Trebuie să ne dăm bine seama cine suntem şi unde ne aflăm în clipa de faţă. Despre Vadim. Eu nu vorbesc despre poet, pentru că din copilăria lui literară, când am fost o clipă colegi de birou la România liberă, nu l-am mai prea citit. A existat fireşte şi o prejudecată din cauza lichelismului său ceauşit. Acele ode de-a dreptul dezgustătoare dedicate mai ales “ei” decât “lui”. Versificaţii comice în fond, şi incontinente, dar care atunci au făcut mult rău literaturii în general. “Mamă bună şi prestigios savant”, uite că-mi amintesc un vers de Corneliu Vadim Tudor. Dar lui unii istorici literari i-au dedicat mai mult spaţiu decât altora mai oneşti, să zicem. Deşi, o cultură nu se face neapărat cu “oneşti”. Romanul istoriei abundă mai ales de personaje vinovate. Fără vină n-ar fi existat nici Oedip rege şi nici Hamlet. Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare. Fenomenul creat de aşa zisa lui „politică” e mai nociv chiar decât „patriotismul” ceauşist. Nu întâmplător vine acum un oier şi-l des-şurubează cu ajutorul unor istorici-mercenari, aruncându-l aproape la gunoi. Oierul în schimb are bani şi vorbeşte de-acelaşi Dumnezeu ca şi Vadim. Un Dumnezeu calp, care se lasă cumpărat de conjuncturi. I-aş interzice, dacă aş putea, intruvabilului Becali, cum i-aş fi interzis şi lui Vadim, să tot ia numele Domnului în deşert.

Vadim s-a dat în faţa electoratului drept „creştin practicant”, inoculând ideea unei practici ortodoxe, fireşte, ce altceva ar putea înţelege în ţara românească „poporul majoritar” ortodox?!– când el de fapt, de va fi practicat vreodată creştinismul, a făcut-o în cadrul unei secte neoprotestante, de care se ataşaseră părinţii lui…Este un fanfaron care îşi pune la gât nişte medalii care se cumpără pe câteva sute de dolari sau euro mai nou. Am acasă un tenc de scrisori din Englitera şi America, în care am fost numit şi eu „omul anului 2000” sau declarat şi medaliat, şi orice altceva, trebuie doar să achit. Vadim a achitat dar mica distracţie nu este un merit în sine. Nu a jucat corect de aceea va şi pierde. Pe urmă face erori impardonabile cu „erudiţia” sa. Întrebat cândva cine este Alcibiade a răspuns prompt şi fără a roşi cel puţin prin sticlă: „Un general roman”. Sau despre „Eclesiastul” că ar fi…ultima carte a Bibliei. Vă daţi seama. La un moment dat debitul contează nu şi ce debitează „atoateştiutorul”.

Toţi cei ce mizează pe naivitatea, ori şi mai rău, pe prostia poporului, vor pierde lamentabil. Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos. Tinerii de la Chişinău de acum 10-14 ani fac parte din sistemul de referinţă al inteligenţei româneşti. Iar ca supremă în sistem e limba noastră românească ce ne va aminti tot timpul cine suntem şi de unde venim. E discutabilă teza “daciştilor” – inclusiv Ion Gheorghe, cel preaslăvit mai sus, dacă înaintea găinii a fost oul sau invers, şi înaintea boilor punem carul…E un mister al latinităţii noastre mai profund decât limba latină în sine, dar nedescifrabil deocamdată…Să nu desfiinţăm însă mica “insulă de latinitate” din nesfârşita baltă slavă… Vedem ce strategii foloseşte “misteriosul caracter slav”, spre a-l cita din nou pe Ion Gheorghe – de data aceasta dintr-un poem inedit al său… Putin ameninţă, mai nou, pe varianta Kosovo, cu varianta Transilvania maghiară şi Dobrogea bulgară…Vedem în ce situaţie tragică ne aflăm. Trebuie neapărat să ne reîntâlnim, iarăşi, la vreo răscruce cu Dumnezeu, şi să mai numărăm odată: chiar nu se află printre noi nici un singur drept? Eu mizez pe cel puţin o sută de drepţi din sânul poporului din care şi eu mă trag. Dar miza mea este a unui poet.

OCTAVIAN BLAGA Aţi ajuns pe Nistru? Ce simţiţi pentru Basarabia? Ce relaţii aveţi cu scriitori basarabeni? Pe care îi îndrăgiţi mai mult şi mai mult şi de ce?

ION MURGEANU: Când am ajuns la Chişinău, imediat “după eliberare”, am avut deloc strania simţire că mai fusesem acolo şi altădată! Era deja vu sau şi mai mult poate… Călătorisem în tren cu Mitzura Arghezi şi cu o poetă de la Chişinău, Valeria Grossu, foarte specială, ca toţi poeţii basa-rabeni, pe urmă am rămas singur să mă descurc printre ruşii nostalgici după pă-mântul care atunci le fugea de sub picioare. Din păcate pentru noi, acum ne fuge de sub picioare nouă pământul lui Ştefan cel Mare… Eu sunt genetic construit din cele două contraste: Basarabia şi Transilvania. Le spun “contraste”, dar ştiu bine de ce! Aşa cum după mama sunt transilvan, iar asta se resimte din accentul vorbirii mele, după mama tatălui meu sunt sigur basara-bean: bunica Saviţa, ce fenomen de om şi ce “zaporojeană” muiere! A rămas văduvă cu 12 copii la 40 de ani poate, sau şi mai puţin (când i-o fi făcut pe toţi?), şi era o legendă de om în fuste: înaltă, frumoasă ca toate fetele din rasa ei, şi vitează, când apă-rea ea la crâşmă se dădeau într-o parte roată bărbaţii, lăsând-o să-şi bea ea rachiul (nu primea de la nimeni să-i facă cinste!), apoi mulţumea şi pleca…Din copilărie resimt şi acum aroma cofeturilor şi-a covrigilor pe care mi-i aducea în buzunarele vestitei sale caţaveiece cu guler de blană de vulpe…Am fost în răsfăţul celor două personaje magni-fice ale copilăriei mele: Bunicul Nică Grama, transilvanul care înainte de-a intra cu plugul în brazdă îşi punea cămaşă albă pe el “ca Hristos” la cuminecare, şi bunica Saviţa, basarabeaca falnică şi frumoasă până la bă-trâneţe, alintându-mă cu acest cuvânt: “Co-lonelu mamii!”. Bunicul Grama m-ar fi dorit preot şi episcop, tata, mai pragmatic şi dat cu vremurile, numai director de şcoală la Zorleni. N-a ieşit nimic din tot acest eres. Când îţi scriu aici despre lumea mea de sub pământ, n-ai să mă crezi, dar îmi curg lacrimile… Ei au pus de la un capăt la altul ţara cea tristă şi nemângâiată în sufletul meu…

OCTAVIAN BLAGA: Dar despre excepţionalii scritori basarbeni?…

ION MURGEANU: Am cunoscut mulţi scriitori basarabeni, însă din toţi memorabilă va rămâne întâlnirea cu Grigore Vieru la Mărţişorul lui Tudor Arghezi; mi-aduc a-minte cum citeam noi acolo versuri, la o şezătoare organizată de Mitzura, era poate în luna lui mai, puţin înaintea lui decembrie 1989, şi, deodată, vedem un om subţirel, un băiat aproape, venind prin curte spre noi, acolo unde pe vremuri fusese tipografia “Biletelor de papagal”, atât de simplu şi de direct şi decis: Grigore Vieru de la Chişi-nău! Ei începuseră să se mişte cu peres-troica şi glastnostul lui Gorbaciov, la noi teroarea ajunsese la paroxism, şi atunci i-am spus eu lui Grigore: Ia-ne acasă, Grigore! Mare poet, aproape un fenomen, izvorul acela subtil, dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, care nu a secat şi nu va seca niciodată, un firicel limpede şi un susur care îngână cea mai haină istorie, căderi de împărăţii şi hotare furate, şi ce durabilă-n limba lui apa limpede, ocrotită de cine ştie ce îngeri sau de însuşi Dumnezeul neamului nostru, căci avem şi noi până la urmă un Dumnezeu, nu-i aşa? Şi pe urmă a venit Ion Lazu, ultimul dar al destinului, un alt mesager basarabean, trăit în Oltenia (Alelei!) autorul unei saga: “Veneticii”, despre exodul basarabenilor în patria-mumă, după ultima cedare a pământului strămoşesc dintre Prut şi Nistru. El, vorba inginerului Ionel Brătianu, “ştie măsura”, fiind la bază însuşi inginer geolog.

Am fost la Nistru, am fost până la Căuşenii lui Alexei Mateeevici, şi pot spune că am văzut dintr-o răsuflare toată Basarabia, inclusiv cetăţile ştefanite de pe Nistru. Basarabia pitulată printre vii şi pomi fructiferi mai înalţi decât casele ei mici acoperite invariabil, acum, cu azbest cenuşiu! “Trei judeţe şi patru stâni”, cum, cu amară ironie, îşi persifla extraordinara poetă Leonida Lari “consătenii” basarabeni dedaţi la hicleniile politiceşti, care nu s-au lăsat uniţi încă oda-tă cu Ţara. Leonida Lari, o Ioana d’Arc basarabeană, supusă la două dezastre dintr-odată: căzută-n alcoolism şi-n politică la Vadim, un mizerabil şi-un impostor, “patrio-tard” mai mult decât “patriot”, care a alun-gat-o din partidul lui de cacao, atribuindu-i cele mai abjecte cuvinte…De-ar avea el talent literar cât negru sub unghii are basa-rabeanca… Şi lista ar putea continua, dar mă opressc aici. Oricum, basarabenii mă fascinează. Ultimul poet basarabean de care m-am îndrăgostit a fost Aura Christi, dar ea a făcut ceva totuşi să mă dezamăgească, nu ca poetă… Adăugând că lista Basarabiei începe în viaţa mea cu “Prinţul Anatol E. Baconsky”, care m-a iubit şi pe care-l iubesc şi postum deosebi… Congenerii lui îl dezmierdau “cneazul”, dar lui îi plăcea când eu îi scriam de la Botoşani pe scrisori în răspăr cu vremurile de-atunci: “Prinţului A. E. Baconsky”. Basarabean şi el, din Hotin…

OCTAVIAN BLAGA: Pe unde aţi fost prin lume? Care locuri vi s-au întipărit în memorie ca frumoase sufletului Vostru?

ION MURGEANU: Pe unde n-am fost! Dar la Paris nu am ajuns încă. Am fost într-o dimineaţă la Marea Neagră şi m-am plim-bat o săptămână întreagă pe malul mării îna-inte de-a răsări soarele cu picioarele goale. Eu veneam dintr-o parte şi din partea cealal-tă venea ca şi mine un om desculţ şi singur cu gândurile lui. Era Ioan Alexandru. Ne-am reîntâlnit tot la fel un şir de dimineţi. A treia dimineaţă a apărut din spuma mării parcă între noi şi Ana Blandiana, desculţă şi cu gândurile ei. Mi-au plăcut clipa şi locul acela. Dar din străinătăţi, n-am reţinut mare lucru. Un tren de noapte de la Kiev la Cernă-uţi, în care a fost toată Rusia, şi dimineaţa, când m-am trezit şi m-am uitat pe fereastra vagonului, mi-am văzut ţara: intrasem în Bucovina. Trenul puţea ca infernul, iar acolo, în faţa cochetelor case din satele bu-covinene, înfloreau trandafirii târzii, muşcatele şi crizantemele. Locuri de vis. Nimic nu este ca ţara noastră, fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini.

OCTAVIAN BLAGA: V-a tentat vreodată să vă luaţi lumea în cap, să emigraţi din România?

ION MURGEANU: Nu. Chiar nu m-a tentat niciodată. Sunt un român prost care plânge la imnul de stat, dar mai ales la cântecele noastre populare şi când am ocazia să mă prind la horă, o fac cu tot aleanul şi tot elanul (cât mi-a rămas…)! Numai când e pomenit în anume situaţii numele lui Hris-tos Iisus mai plâng aşa. Mă descătuşez. Darul lacrimilor…

OCTAVIAN BLAGA: Tatăl Domniei Voastre a fost un încăpăţânat, a spus-o Luigi Orhidi. Bag seamă că îi sămănaţi. Care o fi cea mai mare încăpăţânare a lui Ion Murgeanu?

ION MURGEANU: Cea mai mare încăpăţânare a mea a fost este şi va rămâne Poezia. Am pierdut pentru ea tot ce se putea pierde, într-o viaţă, care fără un singur vers reuşit, cel puţin, tot nu ar fi însemnat ceva. Oare să fi scris eu acel vers?!