Ba tu eşti mai european, Victor Ponta!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu prea îl pricep pe Victor Ponta.

După ce l-a trimis pe Mircea Geoană la Dăbuleni,

după ce l-a pupat pe obraji pe Mihai Răzvan Ungureanu la instalare, invocând o mai veche camaraderie,

după ce l-a numit şi l-a demis în decurs de câteva zile pe Dan Şova ca purtător de cuvânt al partidului pe care-l conduce,

după ce a făcut declaraţii de dragoste UDMR-ului,

fără să mai explice vreodată care erau păcatele lui Mircea Geoană, păcatele comise nu faţă de el, ci faţă de partidul lor, păcate care ar fi putut ieşi la iveală de atâta vreme la o adică, dacă existau,

fără să ne mai sufle o vorbă despre camaraderia care-l leagă de Mihai Răzvan Ungureanu, desigur, nu legată de servicii, cum intens s-a speculat, pentru că lucrurile astea merg mult mai sus şi mult mai departe,

fără să îşi asume vreo vină personală în promovarea celui care s-a ales cu eticheta de antisemitul numărul unu al României, ba mai mult, trimiţându-l la Washington, să viziteze muzee, când putea face măcar economie de bani la partid, bănuind că pe banii partidului ar merge Şova la DC, tremiţându-l în loc la bibliotecă, via premier, care are expertiză în domeniu, mai mult, socotindu-l pe Şova un ignorant, dar absolvindu-l de vina intenţiei, intenţie care ar exista, ştie el, la foarte mulţi români, că de aia românii n-au nicio problemă să-l voteze pe Oprescu,

fără să ne explice care ar putea fi motivele pentru care ar trebui să ne dorim falsă reprezentare etnic-proporţională în toate treburile administrative, iar nu reală competenţă, indiferent de etnie, cum ar fi, să zicem, la primăria Sibiului,

iată-l din nou pe Victor Ponta la Cluj, de data asta pentru a ne spune că el este pentru o mai mare autonomie a Transilvaniei, că transilvănenii sunt mai europeni decât cei din restul ţării şi că este un adept convins al ideii de dezvoltare regională a Transilvaniei.

Eu nu ştiu limba lui Victor Ponta. Ce a zis la Cluj, am citit aici:

http://www.jurnalul.ro/politica/ponta-cluj-transilvania-autonomie-descentralizare-606557.htm

Nu ştiu despre ce Transilvanie vorbeşte. Poate despre cea pe care o va inventa el? Administrativ, Transilvania nu există. Nici etnografic nu este o realitate. Abia istoric putem vorbi despre o Transilvanie. Istoric, putem vorbi însă de multe lucruri. Despre Transilvania aia face vorbire Ponta? În UE, la 2012?

Nu ştiu nici ce înseamnă să fii mai european. Eu ştiu că european nu are grad de comparaţie. Că Europa e multi- şi pluri- culturală şi iubeşte la nebunie diferenţele culturale. N-a stabilit UE nicio normă de europenism. N-a zis că neamţul e mai european ca românul. Doar Ponta ne zice că transilvănenii sunt mai europeni ca hăilalţi români. În UE, la 2012?

Nu ştiu cui se adresează cu autonomia şi dezvoltarea regională, toate – ale Transilvaniei, adică ale unei regiuni care nu există. Cu prioritate sau cu exclusivitate, nu e clar. Nu e clar, pentru că vorbeşte doar de autonomia şi dezvoltarea regională obligatorie a ceea ce numeşte el Transilvania. Dar moldovenii ce au? Nu vrea Ponta să-i regionalizeze şi să-i dezvolte şi pe ei? Pe motiv că sunt mai puţin europeni? În UE, la 2012?

În prostia mea, habar n-am ce să cred – măcar despre proclamaţiile de la Cluj ale lui Victor Ponta. Să fie un politician aşa de slab, să nu priceapă că va înfuria sau măcar dezamăgi segmente largi de electori? Să fi vrut el să facă vorbire doar despre bani, care ar trebui, crede el, să rămână acolo unde sunt produşi? Şi s-a împleticit în vorbe? Sunt grupuri în partea asta de Românie, în special printre intelectuali, români şi unguri, care trâmbiţează ideea unei autonomizări ardelene. Ştie Ponta câtă aderenţă au ideile astea la prostime? Ştie Ponta că autonomie, fără adjectiv, aşa, lăsat de capul lui, e un cuvânt non grata în părţile astea, pentru o mare grămadă de prostănaci, printre care mă număr? Or fi unii la care chestia asta localistă prinde: bă, io-s mai grozav că-s d-aci! Am întâlnit destui prin Ardeal, prin Crişana, prin Maramu, prin Banat, care se cred mai cu moţ. Ăsta e pariul lui Ponta pentru ţara pe care vrea să o diriguiască?

Io trăiesc aproape de Cluj. Nici nu ştiu, după Ponta, sunt transilvănean? Dacă sunt transilvănean, sunt mai european. Dacă sunt mai european, pot să-i zic vreo două, de la obraz, mai pe europeneşte? Hai, că îndrăznesc:

Ba tu eşti mai european, Victor Ponta!

PS Mergem pe ideea că Şova e un ignorant; ca atare, cel care l-a pus purtător de voroave, poate fi la fel ca avocatul? Dacă Ponta e un ignorant, deci îl scutim de intenţie în declaraţiile lui de la Cluj, unde să-l trimitem? Că la Washington a fost…

O lostriţă

Dac-ai fi fost peşte, ce peşte ai fi vrut să fii?, m-a întrebat deunezi un copil.

Dintre toate întrebările de acest fel, pe aceasta până atunci o ratasem.

Şi totuşi, dac-aş fi trăit într-un basm, şi m-aş fi aflat în faţa unui zeu, nimerit şi eu pe-acolo pe la jumătatea creaţiei lumii, pus în situaţia să aleg ce peşte vreau să fiu, prinzând atotputernicul într-o zi bună?

Omuleţul din faţa mea aştepta nerăbdător să găsesc, cu modestele mele cunoştinţe piscicole, un răspuns.

-Lostriţă, am rostit apăsat.

Aş fi hălăduit în apele unui pârâu de munte, nu m-aş fi lăsat prins în cârligul pescarului şi ar fi scris Vasile Voiculescu povestiri despre isprăvile mele.

Dar, mai presus de orice, pentru că nu există lostriţerii. Aş fi trăit în singurătatea împrejurului meu, ştiind că neam de neamul meu nu va putea fi crescut captiv, fie chiar în nişte confortabile amenajări piscicole.

Uneori, o formulare simplă, chiar dacă aparent absurdă, te poate defini mai uşor decât o mie de cuvinte: sunt o lostriţă.

Nu trăiesc în lostriţerii. Nu pup în fund piscicultorul pentru un pumn de granule care să-mi umfle burta şi să-mi înmoaie reflexele.

În faţa unor jigniri sau neadevăruri, tatăl meu şi tatăl tatălui meu aveau, în vremea când copilăream, reacţii diametral opuse: tata nu permitea nimănui şi se războaia cu oricine; bunicul împăciuia, căuta medierea, explica. Amândoi, însă, m-au îndemnat, oarecum paradoxal, acelaşi lucru: nu te lăsa călcat în picioare!

I-am ascultat cum am putut, câteodată semănând tatălui meu, mai ades bunicului, până am ajuns, într-o zi, să nu mai am nevoie de îndemn.

M-am aşezat pe-un colţ de munte, sus, pe unde trece arar picior de om. Iar aici, cine are cracul aşa larg şi mobilitate suficientă să îşi poată ridica piciorul deasupra mea, nu am grija că o va face pentru a mă călca în picioare.

M-am şters de praful drumurilor şi al cărţilor şi, spălat până la piele, m-am trezit că sunt un ţăran. Un ţăran anonim din secolul XXI. O lostriţă.

PS Acest text se vrea şi o lămurire pentru unii lectori (Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère! – Baudelaire) care au găsit de cuviinţă să comenteze (aici sau aiurea) postarea precedentă de pe blogul meu, suplicând textul fie într-un pat procustian cu aşternuturi politice, comiţând un fel de aeronavis abstractio a prestituto cursu, fie într-o mare vidanjă, etichetându-l în categoria asinus asinum fricat. Literatura (bună, rea) nu e analiză politică, iar exerciţiul de admiraţie a unui zâmbet nu e pupincurism, ci pupinobrăzism. Ave atque vale!

Reinventând democraţia: zâmbetul lui Claudiu Crăciun la Antena 3

Zâmbea. Zâmbea cald, temperat, prietenos, deschis. Zâmbea ca şi cum ar fi cules primul ghiocel. Zâmbea ca şi cum ar fi văzut o minune; sau ar fi bănuit-o. Zâmbea ca şi cum ar fi ştiut ceva  – încă ascuns beneficiarilor zâmbetului său.

N-am auzit aproape nimic din ce-a spus. Am priceput doar că se află în Parlamentul European, că nu e de-al casei şi că vorbeşte elegant engleza. Am aflat apoi că numele lui este Claudiu Crăciun, că este unul dintre obişnuiţii protestelor din Piaţa Universităţii, că este profesor de ştiinţe politice.

Într-o ţară îmbolnăvită, în care nu mai vrea să zâmbească nimeni (decât fie ironic, fie amar), felul cum zâmbea Claudiu vorbind despre democraţie mi s-a părut un miracol. Am fost tentat să cred, în primele secunde, că am de-a face cu zâmbetul ca politeţe, practicat – admirabil, chiar dacă deseori de faţadă – în civilizaţia vestică. Şi totuşi, zâmbetul lui Claudiu (căci se pot despica şi zâmbetele-n patru!) mi-a spus, pas cu pas, mai mult. Mai mult decât politeţe, decât bucurie, decât generozitate, decât optimism, decât candoare.

Mi-a povestit despre sfială. Sfiala ţăranului român. Sfiala, ca o memă spirituală (încă) activă, care ne opreşte să incendiem bănci şi să spargem geamuri ca grecii, să aruncăm spre comisari cu roşii ca spaniolii şi cu ouă ca francezii sau să ne proptim cu toţii în Piaţa Universităţii.

L-am văzut pe Claudiu Crăciun zâmbind cu sfială în nişte zile când zâmbetul s-a schimonosit în riduri obosite şi sfiala s-a ascuns în tăceri şi morminte.

M-am întrebat, când eram mai tânăr şi la minte curat (ca să parafrazez un mare poet dispărut), cum ar fi fost zâmbetul poporului român dacă ar fi putut să se bucure vreodată – până la zâmbet – de democraţie. Claudiu mi-a răspuns de pe micul ecran. Iată, am sărit electrocutat de pe fotoliu, iată zâmbetul democraţiei româneşti!

Aşa ar fi fost– îmi permit să-mi imaginez – zâmbetul democraţiei româneşti, dacă fiii ţăranului mioritic, creatorul poporului român, ar fi putut parcurge într-un mod (mai aproape de) firesc măcar ultimul centenar de istorie.

Era o emisiune a Antenei 3. Trebuie să o spun: nu sunt un devorator de televiziune, dar în primele săptămâni ale anului acesta am privit la micul ecran mai mult decât am făcut-o în toată căciula de ani pe care o port.

În cea mai mare parte a acestui timp-televizor, am sălăşluit în studiourile Antenei 3, pentru că acest post de televiziune echivalează acum pentru mine, într-un fel, ceea ce a fost Europa liberă pentru copilăria mea. Eu am crescut într-un sat de la capătul lumii, cu radioul fixat pe Europa liberă, duduind să se audă în grădină, unde tata planta trandafiri sau versuri, nu ştiam atunci prea bine, şi cu portretul lui Avram Iancu în locul portretului lui Nicolae Ceauşescu tronând în sala de clasă a şcolii primare.

Nu, nu-şi făcuse tata un cult din Europa liberă şi nu sunt nici eu deloc în pericol să îmi fac un cult pentru Antena 3. Ca şi Europa liberă, şi Antena 3 suferă de condiţionări. Dar ce îmi oferă Antena 3, şi ce mi-a oferit şi Europa liberă când dădea să mă bubuie adolescenţa cu pumnii în cap, este o stare de spirit.

O stare de spirit a luptei. A frondei. A setei de adevăr. De dreptate. De mai bine. De mai frumos. Mehr licht, ca să-l invoc pe Goethe.

Dac-aş trăi într-o lume normală, aş privi Antena 3 o dată pe lună, ca un cetăţean (ruşinat de absenţa şi absenteismul de care ar fi  dominat) care vrea să mai ia pulsul ţării, probabil mai atent la o intervenţie articulată şi ritmată a lui Radu Tudor, rimând cu gardurile bucovinene, sau pentru vreun reportaj tulburător pus la cale de Carmen Avram. Pentru că, până la urmă, Antena 3 nu îmi oferă o cercetare despre dacii de la râul Irthing, nu-mi prezintă o documentare etnografică a ultimelor case tradiţionale ţărăneşti lăsate în vraiştea timpului şi nu garantează o emisiune de cultură cu Romulus Vulpescu, Ion Murgeanu sau Nicolae Dabija. Aş trăi, şi aşa ar trebui să fie pentru un cal bătrân, necălărit, nărăvaş ca mine, în lumi paralele cu Antena 3, având cu totul alte preocupări decât cele cotidian-politice.

Dar, în vremurile care ne-au prins, privesc la televizor. Traian Băsescu, hăhăind. Emil Boc, înghiţând foneme. Daniel Funeriu, cu un ciorap în gură. Dan Şova, răstindu-se la Victor Ciutacu. Ion Iliescu, veşnic. Elena Udrea, vorace. Victor Ponta, mimând onctuos raţiunea. Crin Antonescu, crispat de naivitate. Mihai Răzvan Ungureanu, apăsând rar cuvintele, ca şi cum ar vorbi unor oligofreni, puturoşi pe deasupra. Ioan Olteanu, răstindu-se cu zaiflâc. Mircea Toader, vorbind despre beţivi. Şi iarăşi, Traian Băsescu, hăhăind. Stau cu ligheanul pe-aproape, mi s-a instalat în stomac o reacţie fiziologică fluidă, ca un perpetuum mobile.

Şi-atunci, apare în colţul ecranului zâmbetul democratic al lui Claudiu Crăciun. Zâmbetul acela: ca-ntr-un joc de reinventare a democraţiei ateniene; ca un fel de drapel al democraţiei.

Am această revelaţie personală: pot de-acum să-mi văd iar de treburile mele mărunte. Poporul român (felia aceea de popor român pentru care mă împung în inimă oasele strămoşilor mei), între un recital Tudor Gheorghe, o poveste Dan Puric şi un zâmbet Claudiu Crăciun, se face bine.

De restul, bănuiesc, s-ar ocupa un televizor, uitat pe Antena 3, televiziunea unui mogul căpos care pariază pe o pictură pe dedesupt a poporului român.

Noi, cei nimicnici, după o zi de lene şi o beţie de iarnă, ne-om putea culca sfios pe-o ureche, zâmbind. Zâmbind cu zâmbetul sfios al lui Claudiu, ca într-un antrenament al democraţiei.

Pentru că democraţie fără zâmbet nu se poate. Şi popor român fără sfială nu se poate.

Fără titlu

Tinereţe, foc, ani de patimă,

gândul din cuvânt mi se clatină!

 

Tinereţe, hoit, cu prieteni hoţi,

unde i-ai ascuns, mai apoi, pe toţi?

 

Tinereţe, zbor, printre flori şi stele,

unde ai zătrit visurile mele?

 

Tinereţe, vers, cu ochi verzi de fată,

de te-aş mai trăi, măcar înc-o dată!

 

Tinereţe, ciob, ai avut vreun rost?

Tinereţe, colb, fost-ai sau n-ai fost?

O mare în partaj

(răspuns la o provocare a bunului nostru Prieten, minunatul Poet Ion Murgeanu)

O mare în partaj
A doua mare-ar naşte—
Şi-aceea—scriem pe tartaj—
A treia ar cunoaşte—

Şir de mări sub stele—
Cu ţărmuri îngereşti—
Hotărnicite doar de ele—
Veşnicie—Tu eşti—

(versiune proprie a poeziei “As if the Sea should part”, by Emily Dickinson; originalul, aici: http://www.poemhunter.com/poem/as-if-the-sea-should-part/)

Ciceronis Oratio in Basescum

Quo usque tandem abutere, Basesce, patientia nostra? quam diu etiam furor iste tuus nos eludet? quem ad finem sese effrenata iactabit audacia? (…)

Egredere ex urbe, Basesce, libera rem publicam metu, in exilium, si hanc vocem exspectas, proficiscere. (…)

Quamquam quid loquor? te ut ulla res frangat, tu ut umquam te corrigas, tu ut ullam fugam meditere, tu ut ullum exilium cogites? (…)

Văi şi drumuri în Remeţi (Bihor)

Am colaborat, cu plăcere şi satisfacţie, la redactarea unei lucrări speciale despre câteva din văile şi drumurile din localitatea natală (Remeţi, Bihor). Greul lucrării l-a dus un prieten deosebit, dr. Aurelia-Florina Dumiter, umila mea persoană contribuind doar cu scurte notiţe de etnografie şi istorie.

Reproduc aici cuvântul introductiv, pentru a clarifica premiza de la care a pornit această colaborare.

 

Un afluent al Văii Iadului se numeşte, extrem de expresiv, Valea cu calea. Este multă poezie în acest microhidronim, dar nu este numai poezie.

Ideea acestei cărţi s-a născut din constatarea, aparent banală, că fiecare pârâu afluent al râului Valea Iadului (Bihor), care stră-bate satul Remeţi, este acompaniat de un drum sau cel puţin de o cale. De aici până la a afirma o realitatea subtilă a locului (şi, în general, a satelor din Apuseni), aceea că pâraiele şi traseele de picior sau de care însoţitoare se constituie într-un adevărat sis-tem nervos central al activităţilor localnicilor, nu este decât un pas. Pasul acesta trece, însă, prin aprofundarea multidisciplinară a locurilor şi a mentalului locuitorilor.

Este ceea ce am încercat să facem, un geograf şi un etnograf, adunând în teren o serie de date, care, din păcate, nu au încăput decât parţial între copertele acestei lucrări.

Gradul mare de fragmentare a reliefului şi altitudinile relativ mici întâlnite în acest bazin hidrografic au constituit premise fa-vorabile pentru popularea, chiar dacă pe alocuri numai tem-porară, a văilor şi versanţilor arealului de studiu. Astfel, versanţii şi văile afluente colectorului principal, Iadul, sunt brăzdate de drumuri de care sau de poteci şi cărări care făceau – şi mai fac încă – legătura între aşezările umane grupate în valea principală şi cătune sau sălaşe, ultimele fiind folosite de locuitorii Văii Iadului pentru vărarea animalelor sau ca adăposturi pentru perioadele în care îşi lucrau pământurile situate la o anumită distanţă de locuinţa de bază. Unele dintre drumurile ce însoţesc cursurile de apă erau folosite de muncitorii forestieri pentru a ajunge la parchetele în exploatare, care ulterior erau împădurite, fapt ce determina utilizarea acestor drumuri de care sau poteci de munte un timp relativ îndelungat.

Pentru o mai bună înţelegere a termenilor şi denumirilor specifice arealului Văii Iadului, e necesară o precizare. Astfel, termenul de „vale”, chiar dacă ea reprezintă o formă de relief, este adesea folosit în denumirea cursurilor de apă de către localnici. Locuitorii Văii Iadului nu denumesc râul „Iad”, aşa cum el apare pe hărţi sau în scrieri mai vechi care fac referire la acest areal, ci îi spun Valea Iadului, atât cursului de apă, cât şi arealului care intră în orizontul lor de cunoaştere ca aparţinând de cursul de apă. Acelaşi fenomen este întâlnit şi pentru alte râuri din această regiune: Valea Gugii (Guga), Valea Leşului (Leşu), Valea Dăicii (Daica), Valea Izvorului (Izvorul) ş.a. În lucrarea de faţă, termenul de „vale” va fi folosit în desemnarea numelor cursurilor de apă doar în dezbaterea chestiunilor de etnografie.

Pentru a face această lucrare interesantă pentru un public mai larg (turişti, operatori de turism, administraţie locală), am adăugat cercetărilor noastre câte un mic capitol de atracţii turistice pentru fiecare „vale”.

Dacă partea geografică este mai dezvoltată în cuprinsul volumului, o sumedenie de informaţii de microtoponimie şi de istorie locală rămân pentru o prezentare viitoare.

Fiecare vale şi fiecare loc au o poveste care trebuie spusă, iar urmele etnografice – în special clădiri – stau sub urgenţa de a fi consemnate şi propuse spre conservare.

Un mic fragment din acest volum:

valea gugii

Proiectul s-a desfăşurat cu ajutorul Consiliului Judeţean Bihor, prin Direcţia de Dezvoltare şi Implementare Proiecte şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor. Cartea apare sub sigla Editurii Duran’s, cu sprijinul nepreţuit al prietenului Ovi D. Pop.

Cu senatorul Cornel Popa, despre satul românesc şi tradiţiile sale

Am avut bucuria, plăcerea şi onoarea să discut cu senatorul Cornel Popa (PNL, Bihor) despre satul românesc şi tradiţii:

http://www.oradeapress.ro/2011/11/cornel-popa-%E2%80%9Ecel-mai-mult-mi-a-marcat-copilaria-condamnarea-politica-la-15-ani-de-temnita-grea-a-bunicului-meu%E2%80%9D/

http://adsumus.wordpress.com/2011/11/28/senatorul-cornel-popa-trebuie-sa-scoatem-in-continuare-in-lumea-larga-lumea-satului-romanesc/

Îi mulţumesc pentru timpul de calitate pe care mi l-a acordat.

Lansare de carte

Marţi, 18 octombrie, de la orele 18:00, Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai” şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor organizează lansarea de carte a volumului „Secante româneşti – Sécantes roumaines”, de Adrian Irvin Rozei, apărut la Editura Duran’s, reunind articole publicate în presa din zece ţări şi pe internet, prezentate bilingv (română – franceză), punând în lumină legături culturale, artistice şi ştiinţifice franco-române.

Autorul s-a născut la Bucureşti în 1947 şi a emigrat în Franţa în 1967; este inginer minier, activând peste 30 de ani în exportul produselor chimice utilizate în industria minieră a giganţilor Elf şi Total. După încheierea activităţii lucrative, Adrian Irvin Rozei a devenit jurnalist cultural, căutând prezenţe româneşti mai puţin cunoscute sau uitate  în toate colţurile lumii.

Cartea va fi prezentată de directorul Bibliotecii, Ligia Mirişan, şi de Octavian Blaga, redactor responsabil al publicaţiei „Zodii în cumpănă”.

Câteva aspecte ale graiului din Remeţi (Bihor). Fişe de lucru

Fişele de faţă sunt rodul unor cercetări intreprinse independent de cei doi autori pe un palier de timp cuprins între 1970 – 2010. Cercetarea iniţială s-a făcut pe un corpus de texte folclorice culese şi transcrise de Miron Blaga, cu preponderenţă între anii 1970-1980, şi pe relevee fonetice, morfosintactice, dar mai ales lexicale ale aceluiaşi, pe un interval de timp foarte lung (1970-2010), chiar dacă în salturi. Cercetarea a continuat prin constituirea unei arhive sonore, prin înregistrări pe bandă magnetică şi pe suport electronic, realizate între anii 2003-2010 de Octavian Blaga. Unele aspecte de lexic au fost surprinse din mers, în timpul vizitelor de lucru, ca şi a unor situaţii cotidiene, participând la activităţi colective sau în contexte familiale etc.
Unul dintre scopurile acestor cercetări, obiectivate şi în volumele precedente ale celor doi autori dedicate arealului, a fost desenarea tuşelor importante ale fizionomiei graiul crişan vorbit în Remeţi, degrevată oarecum de influenţele moderne ale ultimilor 30-40 de ani.

Informatorii principali au fost sătenii de vârsta a treia (născuţi aproape exclusiv înainte de al doilea război mondial). Afirmăm – pentru a câta oară? – urgenţa cu care trebuie abordată prelevarea de date lingvistice şi etnografice, la nivel naţional, de la ultima generaţie de ţărani care păstrează mostre esenţiale de autentic. După dispariţia acestei generaţii, cercetătorii domeniului se vor muta, definitiv, în arhive, şi este de responsabilitatea  noastră, a celor de azi, să le alimentăm, aşa cum au făcut-o, uneori cu sârg, şi cei dinaintea noastră.

Volumul, în format .doc şi .pdf:

 

graiul final

graiul final

coperta graiul