Greieri şi păpădii

Pe tot întinsul lunilor martie, aprilie şi mai activitatea acestui blog este suspendată. Între cer şi pământ.

Autorul umblă creanga. Cu tot dragul, Octavian Blaga

Se făcea că eram alaltăieri într-o cramă,

era înghesuială, stăteam ghemuit, de parcă

n-ar mai fi fost în oraş nicio altă…

Am băut ceva ca un vin din cupa de-aramă,

cred că nu era decât apă cu piparcă.

Am vrut să plec, dar unul, din poartă,

m-a întors, arătându-mi că mă aşteaptă o damă.

După ochi, după mers, am ştiut că-i hoţoaică.

Şi-a rădicat spre cer rochia-naltă.

N-aveam scăpare, dar n-am luat-o în samă,

am mai cerut să beu din vinul fără marcă.

Şi-am cioplit o altă damă c-o daltă.

Am oprit la vamă.

M-am urcat în altă arcă.

N-am mai avut nicio haltă.

Nicicând n-am să pricep de ce

privirea ta se-ntoarce rece

pe lângă mine rece trece

când paşii dintr-o întâmplare

ni se-mpreună-n burgul mare

în burgu-acesta rece-n care

obişnuiam odinioară

să ne iubim într-o cămară!

Sau ne iubeam doar într-o doară?

Obişnuiam odinioară

să ne petrecem într-o vară

ce azi aud c-a fost amară.

Tu ai ales altă cărare.

Parfumul tău de nepăsare

m-a înjughiat şi încă doare.

Dar cel puţin să ştiu de ce

un zâmbet ochiul tău s-aplece

nu poate-atunci când mă petrece…

Am să vin într-o seară la fereastra ta

să ascult cum îţi cântă inima.

Am să trec, tiptil, prin grădină

să mă strecor la tine în inimă.

Ai sa m-auzi? Ai să mă crezi?

Căci de văzut nu poţi să mă mai vezi…

Sunt umbră şi în urma mea

nu mai adie nicio stea.

Sunt floare şi ca rădăcină

am pasul meu şi o inimă.

Petalele îmi sunt aripe…

Mi-am petrecut demult cele din urmă clipe.

Să mai treci să rupi o petală,

ca floarea să rămână goală.

Ori poate să mă sădeşti la fereastră,

de vei găsi şi pentru mine vreo glastră.

Tu nu mai vii pe la fântâna

cu apele adânci!

Parc-a trecut doar săptămâna

de atunci!…

Nici gustul apei n-am uitat,

nici setea gurii tale!

Parcă nu ani s-au dumicat

la vale!…

Dar până unde poţi s-ajungi

cu ochii?

Tot câmpul azi e presărat cu rugi!

Şi plopii…

Cât au crescut de ieri şi s-au umplut

cu stele!

Atâtea stele ce-aş fi vrut

să fie-a mele!…

Şi-atâtea lacrămi în fântâna noastră!

Şi-un peşte

zace-n noapte ei albastră

ca-ntr-un cleşte…

Ah, cărnurile obosite,

privirile fugite din orbite,

pacea-adunată-ntr-o căldare

sub timpul negru fără soare

şi fluierele mele toate

prin care vântul lung răzbate,

izbucul meu cu oile,

în lumea cea cu relele,

o, prin păşunea nimănui,

cătând berbecul care nu-i,

cătând berbecul care să

mai ştie drumul spre acasă,

cătând berbecul care cum

să mă petreacă peste fum,

îmblând în căutarea lui

eu sunt ciobanul care nu-i,

eu sunt ciobanul care nu

mai ştie bine unde tu

te-ai însoţit cu lupii răi,

ai făcut lupii fraţii tăi,

ca să mă pierzi pe mine, da,

şi să te-nfrupţi din carnea mea,

pe care scris-a dumnezeu

un vers ce îl cetesc doar eu,

pe care dumnezeu a pus

un deget şi apoi s-a dus.

Mergea călugărul cântând,

cântând sucit-alcătuire

şi răsucita devenire

a lucrurilor pe pământ:

Eu sunt călugărul năimit,

nu ştiu de unde am venit,

dar ştiu prea bine unde plec:

la schitul vechi, la schitul vechi!

Nu am nici nume, nici poreclă,

în traistă n-am decât o sfeclă,

şi pantalonii au un crac,

şi nu pot nici să-i mai dezbrac,

şi pitpalac, şi pitpalac.

Dar schitul vechi unde o fi?

Pe drumul alb, şi crem, şi gri,

eu m-am tot dus, fără a şti

pe unde, cum - să pot ieşi

la schitul vechi, şi alb, şi gri.

Sau poate schitul nici nu e…

Cărarea mea tot suie, suie…

Şi pasul meu nu se termină

şi parc-ar prinde rădăcină….

… Iată, câte fructe, la margină de drum!

Dar ce clopot îmi bate în tâmplă acum?

Ce plumb mă apasă pe gât şi pe piept?

Şi drumul acesta - de când e mai drept?

Ce stele sunt acestea ce nu-s?

Şi pietrele din preajmă - unde s-au dus?

Iată, cum cad cu ochii în cer!

Şi, iată, sânge - pe podeaua de fier!

Un strigăt albastru îmi rămâne pe gură.

E tot mai rece această căldură.

Drumul s-a aprins şi s-a stins într-un punct.

Fructele aproape s-au copt. Dar plouă mărunt.