Nu mai plânge, Ţară!

Lacrimile-s pietre…

Ţi le-or vinde Ăştia

– fără documente.

Nu plânge, Bătrâne,

lacrimile-ţi sfinte

nu le-a şterge nimeni

de-acum înainte!

Nu mai plânge, Mamă,

căutând un leu

într-o pungă, goală

de la Dumnezeu!

Nu plânge, Copile,

foamea e un dar!…

Ţi-au înscris-o Ăştia

şi-n abecedar!

Nu mai plânge, Frate,

vezi-ţi tu de drum!

Ce-a rămas acasă?

Cremene şi scrum!

Nu plânge, Iubito!

Ce frumos a fost!

A trecut şi viaţa

fără niciun rost!

Nu mai plânge, Ţară!

Bagă-te-n mortmânt!

Bine-a fi în ceruri,

ca şi pe pământ!

În literatura românească de călătorie, Florentin Smarandache e un fel de doi într-unul: Juan Sebastian El Cano şi Antonio Pigafetta dimpreună; navigator cărturar, dar totodată un reporter al propriei umbre.

Este ce face Florentin Smarandache şi în ştiinţă, şi în alte abordări literar-artistice: îmbină şi împacă. Împerecherile pe care le propune sunt surprinzătoare, nu îndeajuns evaluate, exploatate şi preţuite.

De la jurnalul clasic de călătorie la fotojurnalul instantaneu, fratele de cruce al meridianelor și al paralelor a parcurs nu doar drumuri spaţiale, ci şi interioare. Nu e doar transcrierea lumii văzute –  uneori în simplitatea ei cotidiană, alteori cu ochiul turistului americanizat sau al omului de ştiinţă prezent la conferinţe de tot mai mare anvergură –, ci şi transcrierea de sine, auto-transcrierea.

Nu au fost, fără îndoială, singurele daruri ale Ursitoarelor, dar Florentin Smarandache trebuie să se fi născut cu aparatul de fotografiat la gât şi creionul pe hârtie. Şi nu renunţă nici la ochiul terţ, nici la mâna a treia. Era inevitabil, în consecinţă, să ajungă la această nouă expresie literar-artistică: fotoideile.

Oarecum, acest album din deşert e un rebus de imagini. Gândurile asociate imaginilor au rolul de a conduce privitorul într-o intersecţie de drumuri multiple, spre destinaţii multiple, dar, paradoxist, posibil identice. Deşi autorul ne propune fotografii îngândurate, polii se pot uşor inversa, iar receptarea să atribuie intersecţiei în care a fost plasată semnificaţia de gânduri fotografiate.

Contează prea puţin dacă aforismul (gândul) emerge simultan cu suprinderea imaginii. Cum Florentin Smarandache gândeşte „cu creionul în mână”, după propria-i mărturisire, nu ne-ar mira deloc să fotografieze în aceeaşi postură. De fapt, l-am cunoscut aşa: conduce scriind sau rezolvând cele mai complicate ecuaţii. E, tot timpul, simultan, în două luntre, căutând soluţia de a le aduce la mal, cu toată încărcătura lor concretă şi metaforică.

Ce e important în această nouă elaborare literar-artistică marca Florentin Smarandache este, până la urmă, câmpul de receptare: libertatea de a îmbina şi împăca imaginea şi gândul; libertatea de a ieşi din imagine şi a intra în propriul gând; libertatea de a scormoni în propriile experienţe, derivând dintr-un pixel.

Călătoria este pentru Florentin Smarandache un pharmakon: leac şi otravă deopotrivă. Şi îl serveşte ca atare. Cine are curiozitatea să-i deseneze călătoriile pe hartă, va descoperi că nu mai e mult până profesorul de matematici de la New Mexico University va putea exclama, cu vorbele lui Seneca: nec sit terris ultima Thule!

Prefață la albumul de fotografii și aforisme FOTOGRAFII ÎNGÂNDURATE.Oradea: Duran’s, 2013

La sfârşitul anului 2011, dl. Cornel Popa, pe atunci senator PNL de Bihor, acum preşedinte al Consiliului Judeţean Bihor, mi-a acordat un interviu. Tema. satul românesc. Apoi, în platforma de candidat a d-sale, a sintetizat tot ce se poate citi în acest interviu într-un număr electoral al unui decalog: punctul 5.

Mă văd nevoit sa recapitulez acest interviu, in contextul protestelor care încep mâine la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor.

Suntem – şi eu, şi domnia-sa – implicaţi, într-un fel sau altul, în acest protest: eu, la un capăt, domnia-sa, la celălalt. Aceasta este, pentru mine, exemplificarea cea mai potrivită a unui paradox.

Şi doare.

Recitind acest interviu, dl. Popa va şti cu siguranţă de ce. Şi poate va şti, cum a ştiut de atâtea ori, să facă bine.

Lectură plăcută!

– Domnule Senator, puteţi fi des întâlnit la varii manifestări săteşti şi spectacole folclorice în Bihor. Mergeţi pentru că e un bun prilej de a discuta cu oamenii sau e şi altceva la mijloc?

R: Prezenţa mea la marea majoritate a acestor manifestări se datorează invitaţiilor primite din partea comunităţilor locale. Le răspund cu mare plăcere, mai ales că sunt şi un fervent susţinător şi, în egală măsură, un mare „consumator” de cântec şi jocuri (ori hore) populare. Este şi un excelent prilej de a-mi face meseria de parlamentar. Nicăieri nu afli mai direct şi nealterată realitatea cotidiană, traiul oamenilor.

– Aţi copilărit la ţară, într-o zonă bogată în tradiţii populare, dar care a dat şi numeroase personalităţi de talie naţională. Care sunt primele cuvinte care va vin in minte când vă gândiţi la aceasta?

R: Autentic, profunzime, tezaur naţional inestimabil!

– Cum vă amintiţi satul copilăriei? Cum vă raportaţi la acesta?

R: Cu oameni care se mişcau într-un Univers al muncii ostenitoare şi deloc aducătoare de mari câştiguri. Ba dimpotrivă! Era însă o lume în care respectul, coeziunea sufletească şi ajutorul reciproc erau la ele acasă! E suficient să spun că deşi n-aveau bani mulţi oamenii îşi ridicau fiecare o frumoasă casă. La care contribuiam fiecare familie, pe rând, cu munca fizică, la „clacă”. Aşa s-a înnoit întreg satul, prin contribuţie colectivă la zidirea fiecărei case a fiecărui gospodar.

– Povestiţi-ne, vă rog, o întâmplare care v-a marcat copilăria.

R: Cel mai mult am fost marcat de absenţa din familie a bunicului dinspre mamă, care era condamnat politic la 15 ani de temniţă grea, cu pierderea tuturor drepturilor cetăţeneşti. Ştiu că l-au „ridicat” într-o noapte, înainte să intru în clasa I. Pe umerii tatălui meu au rămas două familii la un venit de 500 lei pe lună. Şi teroarea de a avea pe urmele tale toate organele de opresiune. Şi cred că asta ne-a oţelit cel mai mult firea şi caracterul tuturor celor din familia mea, de la mic la mare. Şi ne-a făcut să fim deosebit de tenace şi de solidari.

– Prin ce era deosebit satul copilăriei faţă de satul de azi? Mental, dar şi material.

R: Înainte ne zbăteam cu toţii în neajunsuri, azi am reuşit să includ satul meu într-un program de modernizare: are apă, canalizare, staţie de epurare. Şi străzile asfaltate. Dar parcă oamenii încep să aibă mai puţină solidaritate şi coeziune sufletească! Sau poate mi se pare. Rămân însă aici cele mai frumoase sărbători de Paşti sau de Crăciun. Ceea ce la Oradea nu se întâmplă cu atâtea trăiri sufleteşti.

– Nu vi se pare că ne-am despărţit prea uşor de cultura multimilenară a ţăranului român?

R: Ştiu că perpetuarea obiceiurilor populare stă în sarcina liderilor. Noi ne-am făcut un obicei ca primarii noştri să aibă fiecare un ansamblu folcloric, care să cultive pe mai departe ceea ce iau azi din lada de zestre a tradiţiilor noastre populare. Pierdem însă, pe zi ce trece, meşteri populari pe domeniu. E mare păcat că sumănarii, cojocarii de altădată n-au avut pe lângă ei oameni care să-şi lase după ei această tradiţie la nepoţii nepoţilor lor. Mai avem olarii pe care n-avem voie să-i mai lăsăm să li se întâmple acelaşi lucru. Şi ţesutul popular e în aceeaşi situaţie. Avem datoria de a trăi cu ochii deschişi şi spre aceste lucruri!

– Ne mai poate reprezenta cultura tradiţională în lume sau e vremea, cum cer imperios unii, să ne sincronizăm cu modelele sau mai degrabă modele culturale globale?

R: Prezenţa de la întâlnirile internaţionale ne-a dovedit întotdeauna că tradiţiile şi obiceiurile noastre sunt bine apreciate. Am văzut asta şi în vara aceasta. Şi trebuie să scoatem în continuare în lumea largă lumea satului românesc!

– Cum vă imaginaţi satul românesc de mâine?

R: Va rămâne în continuare izvor de valori spirituale autentice. Trebuie doar să cultivăm în continuare formarea de lideri locali şi regionali care să aibă la suflet aceste lucruri, lumea satului românesc cu toate nestematele sale! Nimeni nu poate trăi, în satul nostru drag, fiind absent la frumuseţile din jurul său. Dimpotrivă!

Dac-ai fi fost peşte, ce peşte ai fi vrut să fii?, m-a întrebat deunezi un copil.

Dintre toate întrebările de acest fel, pe aceasta până atunci o ratasem.

Şi totuşi, dac-aş fi trăit într-un basm, şi m-aş fi aflat în faţa unui zeu, nimerit şi eu pe-acolo pe la jumătatea creaţiei lumii, pus în situaţia să aleg ce peşte vreau să fiu, prinzând atotputernicul într-o zi bună?

Omuleţul din faţa mea aştepta nerăbdător să găsesc, cu modestele mele cunoştinţe piscicole, un răspuns.

Lostriţă, am rostit apăsat.

Aş fi hălăduit în apele unui pârâu de munte, nu m-aş fi lăsat prins în cârligul pescarului şi ar fi scris Vasile Voiculescu povestiri despre isprăvile mele.

Dar, mai presus de orice, pentru că nu există lostriţerii. Aş fi trăit în singurătatea împrejurului meu, ştiind că neam de neamul meu nu va putea fi crescut captiv, fie chiar în nişte confortabile amenajări piscicole.

Uneori, o formulare simplă, chiar dacă aparent absurdă, te poate defini mai uşor decât o mie de cuvinte: sunt o lostriţă.

Nu trăiesc în lostriţerii. Nu pup în fund piscicultorul pentru un pumn de granule care să-mi umfle burta şi să-mi înmoaie reflexele.

În faţa unor jigniri sau neadevăruri, tatăl meu şi tatăl tatălui meu aveau, în vremea când copilăream, reacţii diametral opuse: tata nu permitea nimănui şi se războaia cu oricine; bunicul împăciuia, căuta medierea, explica. Amândoi, însă, m-au îndemnat, oarecum paradoxal, acelaşi lucru: nu te lăsa călcat în picioare!

I-am ascultat cum am putut, câteodată semănând tatălui meu, mai ades bunicului, până am ajuns, într-o zi, să nu mai am nevoie de îndemn.

M-am aşezat pe-un colţ de munte, sus, pe unde trece arar picior de om. Iar aici, cine are cracul aşa larg şi mobilitate suficientă să îşi poată ridica piciorul deasupra mea, nu am grija că o va face pentru a mă călca în picioare.

M-am şters de praful drumurilor şi al cărţilor şi, spălat până la piele, m-am trezit că sunt un ţăran. Un ţăran anonim din secolul XXI.

Deci: sunt o lostriţă.

PS Acest text se vrea şi o lămurire pentru unii lectori (Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère!) care au găsit de cuviinţă să comenteze (aici sau aiurea) unele postări de pe blogul meu, suplicându-mi textele fie într-un pat procustian cu aşternuturi politice, comiţând un fel de aeronavis abstractio a prestituto cursu, fie într-o mare vidanjă, etichetându-l în categoria asinus asinum fricat. Literatura (bună, rea) nu e analiză politică, iar exerciţiile de admiraţie nu sunt pupincurism, ci pupinobrăzism. Ave atque vale!

Se întâmpla anul trecut, cam pe vremea aceasta.

Eram în Boston, la MIT, împreună cu alţi zece rătăciţi; primiserăm un pont cum că una dintre cele mai luminate minţi ale lumii americane de azi, Noam Chomsky, avea să treacă taman pe holul îngust în care ne înghesuiserăm. Fiecare dintre noi speram să-i putem adresa o întrebare; sau, poate, Întrebarea.

În aşteptare, fiecare îşi butona telefonul, tableta; îmi amintesc că amicul meu care aflase pontul, un iranian, răsfoia din proaspăt apăruta carte a lui Chomsky, Occupy. Eu citeam pe internet ştirile din România. Campanie electorală, pe undeva pe la început. Aşa am ajuns la platforma electorală a dlui Cornel Popa, candidat la preşedinţia Consiliului Judeţean Bihor.

Îl cunoşteam de multă vreme pe dl. Cornel Popa, îl preţuiam, îl îndrăgeam. Ba chiar nu cu multă vreme înainte de campanie, ne întâlniserăm, îmi acordase şi un interviu. Eram sigur că va învinge în Bihor şi eram sigur că Bihorul va avea numai de câştigat.

Citeam platforma electorală a dlui Cornel Popa şi, când am ajuns la punctul 5, am scos o exclamaţie, uitând unde mă aflu. Colegii mei de aşteptare s-au alertat din cauza exclamaţiei mele, se agitau fără direcţie, impacientaţi, peşti speriaţi într-un acvariu.

Ei crezuseră că exclamaţia mea semnala venirea lui Noam Chomsky, dar nu-l vedeau nicăieri.

Nu era Noam Chomsky. Era doar punctul 5 din platforma electorală a dlui Cornel Popa.

UPDATE: Mă simt obligat să răspund scurt celor două întrebări cu care am fost asaltat în urma acestei postări: dacă l-am văzut, până la urmă, pe Chomsky; şi ce este cu punctul 5, pentru că platforma electorală a dlui Popa nu mai e de găsit pe net. Răspunsul meu:

Aşa cum l-am văzut pe Chomsky…

La vârsta mea, îţi alegi cu mare grijă prietenii. Am grijă de cele câteva prietenii bine consolidate de-a lungul timpului, în rest întreţin relaţii amicale cu o serie de parteneri serioşi de dialog, pe subiecte ştiinţifice, literare – oricum, tematice.

De neunde, în urmă cu ceva mai bine de doi ani, am început o colaborare cu un tânăr. Înainte de a-l cunoaşte, aveam convingerea că vom schimba două vorbe şi nu ne vom mai întâlni niciodată.

Urmare a unei conjuncturi nefericite, a ajuns să conducă o instituţie de cultură din Bihor. Întâmplarea nefericită era decesul unui important om de cultură, director al acelei instituţii pentru 20 de ani, o instituţie unde acest om mă convinsese cu greutate să vin.

Tânărul a fost trimis de autoritate să ia hăţurile instituţiei. Nu avea de-a face nici în clin, nici în mânecă cu subiectul când a deschis uşa instituţiei. Până la urmă, era manager, iar autoritatea continuă să fie atât de stupidă, încât să creadă că un manager fără legătură cu actul cultural poate face bine într-o instituţie de cultură. Poate, eventual, doar după ce se familiarizează suficient cu actul cultural!

Numirea lui Radu a fost strict politică, cum se practică în România la greu. A venit cu ceva idei fixe, dar cu o mare deschidere. S-a pus cu burta pe carte; sigur, metaforic. Carte avea, în alt domeniu, minte avea, calităţi manageriale avea. Poate n-o fi excelat, dar era muncitor şi, cât îi permitea tinereţea, foarte serios, aplicat şi aplecat. Ulterior, a trecut cu brio de un concurs pe post, iar conotaţia politică a numirii sale s-a estompat, dacă nu a chiar dispărut. Până mai ieri; dar voi reveni la asta.

Eram şi eu pe-acolo, cum spuneam. I-am spus din prima zi ce opţiuni are cu mine. Simplu: acestea sunt proiectele mele, i-am zis, aruncându-i în faţă o mapă. Fapte, nu vorbe. Muncă, nu condică. Principii, nu jumătăți de măsură. Dotări, nu jucării. Dacă nu, am plecat. Nici măcar n-a clipit, nu s-a mirat nicio secundă, n-a încercat să exercite autoritatea administrativă pe care i-ar fi conferit-o funcţia. Iar opţiunile pe care i le-am pus în faţă nu erau chiar uşor de acceptat. Aşa că n-am plecat şi ne-am pus, uşor-uşor, pe treabă.

N-am reuşit nici zece procente din ce ne-am propus în prima zi în cei trei ani plini de colaborare. Nu din vina lui n-a fost mai mult, nici dintr-a mea. Sunt şi lucruri pe care nu le poţi face singur. Dar cât de mult înseamnă cele zece procente, când mă uit înapoi! Voi face un bilanţ după ce scandalul în care a fost târât se va estompa. La rece.

Pe nesimţite, am devenit prieteni. Prieteni de proiecte, întâi, prieteni de gânduri, apoi. Uneori, prieteni de fapte. De o săptămână, prieteni de drum.

Ştiam de câteva luni că i se pregăteşte ceva. Nu ştiam cum urma să fie îndepărtat din instituţie, dar ştiam, din surse sigure, că va fi mazilit. L-am prevenit. Pentru că, între timp, am înţeles că pentru Radu funcţia nu era mai importantă decât fapta. Ştiam, îmi spusese nu o dată, că, dacă noua conducere a autorităţii nu-l sprijină sau nu-l vrea, îşi va da demisia fără clipire. Nu mai ştiam, însă, cum avea de gând să identifice semnalele prin care să înţeleagă că nu mai e dorit de autoritate; eu le vedeam în fiecare zi; pentru că autoritatea, cum altfel, avea un client politic la poartă.

Nu ştiam cum urmează să-l îndepărteze din funcţie, aşadar. Nici nu m-a preocupat foarte tare, mi-e lehamite de cum se fac tărăşeniile astea. I-am spus-o la începutul acestui an: plec, Radu, nu mai pot. Am aşteptat, la sugestia lui, să vedem cum reacţionează autoritatea la câteva dintre proiectele mele. Nu mai zic că tremuram să nu câştigăm un proiect european la care eram parteneri, de frică să nu ne refuze autoritatea cofinanţarea! Autoritatea nu reacţionează nici la proiectul „Zestrea românilor” al TVR, cum să reacţioneze la proiectele mele?!

Modul cum l-au îndepărtat cei care-i purtau sâmbetele m-a revoltat peste măsură. I-au organizat o execuţie publică la evaluările anuale. După ce, cu un an înainte, la evaluarea din 2012, a fost punctat aproape cu nota maximă, acum i-au zvârlit o notă de 5 şi ceva. Pentru cine nu ştie, contractul de management al unei instituţii de cultură încetează de drept dacă la o evaluare anuală managerul este punctat sub nota 7.

Acum, Radu a contestat notarea şi aşteaptă răspunsul; termenul legal de răspuns e deja depăşit, dar cui îi pasă? De ce aşteaptă Radu răspunsul? Nu pentru a rămâne pe funcţie, pentru că el stă cu demisia în alb. Ci pentru a primi explicaţii. Pentru demnitate. Un an din viaţa lui a fost umplut cu rahat. Pentru demnitatea lui Radu, îi sunt alături. Nu cu vorba. Cu fapta. Eu aşa ştiu. Din solidaritatea prieteniei, părăsesc şi eu instituţia, foarte curând. Mai am, însă, câteva treburi de făcut înainte.

Ce treburi? Am început prin câteva proteste, avem un plan amplu de acţiune, care va depăşi măruntul judeţ de la margine de ţară. Una dintre confirmările recente pe care le am este că se va încerca discutarea politizării instituţiilor de cultură din România, prin exemplul instituţiei pe care o conducea Radu, în comisia de cultură a PE. Dar amploarea acţiunilor nu o pot nici bănui cei care ne ignoră azi.

Ni s-au alăturat cinci experţi în comunicare, din Belgia, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Bucureşti. Staţi, că mai aşteptăm! De ce ni s-au alăturat? Pentru că autoritatea bihoreană a creat contextul excepţional de a lansa o dezbatere naţională mult amânată. Nu e locul să mă extind aici, dar voi reveni.

Protestele pe care le-am demarat la instituţia pe care o conducea Radu nu sunt pentru susţinerea lui. Încercând să arunce în derizoriu protestele noastre, comunicarea oponenţilor noştri merge pe două căi: atacul la pesoană, murdărirea individuală; şi speculaţiile că, pe de o parte, vrem ca Radu să rămână sau că unul (sau mai mulţi dintre protestatari) râvnesc la funcţie. Aşa funcţionează: când nu poţi dezbate idei, murdăreşti.

Eu sunt convins că Radu îşi va ţine cuvântul şi va demisiona, în cazul în care contestaţia sa se va rezolva pozitiv. Nişte explicaţii extinse ale comisiei de evaluare sunt obligatorii. Penalizarea lor, în condiţiile legii, e, iarăşi, obligatorie, dacă au fost partizani. Va trebui discutat serios modul în care se numesc oameni în aceste comisii, criteriile de evaluare şi influenţa politică. Vom cere să vedem, comparativ, raportul pe anul trecut, când Radu a fost notat cu notă foarte mare, vom cere să vedem, comparativ, evaluările altor directori, vom cere unor experţi independeţi să noteze şi ei activitatea lui Radu pe 2012.

Drumurile mele şi ale lui Radu nu se vor mai întâlni la acea instituţie. Rămân cu o amintire foarte plăcută a entuziasmului, dar şi a naivităţii sale. A dorinţei lui de acţiune şi a generozităţii sale (a contribuit din bani proprii la o deplasare a mea la Harvard University).

Tânărul Radu a încasat o palmă de la viaţă. A făcut, în încercarea de a găsi modalităţi propice de exprimare, un pas spre politic. Să-i spunem acestui pas: Pactul. Dar pentru asta e tinereţea: pentru greşeli. Sunt ferm convins că palma aceasta îl va ajuta enorm în viaţă.

O palmă era suficient. Dacă era cumva musai. Dar de la o palmă, la picioare în fund e cale lungă. În Biblia pe care Radu o poartă cu el la piept totdeauna, îi scrie să întoarcă şi celălalt obraz. Dar nu-i scrie ce să facă atunci când încasează picioare în fund.

Radu nici nu trebuie să ştie; e tânăr, puternic, muncitor. Ia-ţi drumul tău, Radu. Du-te! Nu pierde vremea cu nimicuri. Ai multe de făcut şi poţi! Mai stau puţin pe aici şi ne revedem acolo!

Rămâne cum am stabilit.

PS Să mai spun cum mi-am câştigat o grămadă de duşmani? Se întâmplă, la porţile orientului: dacă ai principii, dacă lansezi idei pe piaţă, dacă stai drept, eşti duşmanul celor care nu o fac. Şi, cum nu au cu ce să-ţi răspundă, cum nu sunt în stare să susţină dezbateri de idei, fac pe tine şi îţi dau foc. Vai, dar ei habar n-au cum ard eu! Deşi s-ar putea informa, au încercat şi alţii: şi după ani, mai au comşmaruri cu vălvătăile ce i-au cuprins.

Va apare, în curând, un prim volum dintr-o serie CRIŞANA TRADIŢIONALĂ, la care am colaborat cu satisfacţie şi convingere. Principalul „vinovat” de această nouă apariţie editorială este neobositul Ioan Degău. Semnează, alături de acesta, Miron Blaga, Radu Claudiu Canahai, Adrian Apan, regretatul Gavril Hădăreanu şi, last… and least, întreţinătorul acestui blog.

Acest prim volum reflectă fragmentar modul în care modernitatea întâlneşte Crişana tradiţională; o întâlnire fatală pentru tradiţie. Azi, după un centenar de pre-, cvasi- şi apoi post- modernitate – progresând, la început, la pas, cuplându-se, apoi, cu motoarele uniformizării comuniste, în fine, asfixiind, în ultimele două decenii – peisajul Crişanei tradiţionale (şi peisajul tradiţional românesc, în general) se găseşte în reevaluare. Reevaluarea nu mai este, însă, una interioară, a purtătorilor de tradiţie, ci una exterioară, de beneficiar: fie acesta un operator de turism cultural, un interpret de muzică populară, un manager de proiect ş.a.m.d.

Beneficiarul de azi al culturii tradiţionale – particularizând la cazul nostru, al culturii tradiţionale ţărăneşti din Crişana – nu posedă, de cele mai multe ori, decât cunoştinţe superficiale şi, din nefericire, nici disponibilitate de aprofundare. Consecinţa este dramatică, o deteriorare grosolană a formelor şi fondului tradiţional, dincolo de deposedarea tradiţiilor prin furt; căci furt se numeşte să foloseşti producţiile şi produsele tradiţionale, fără a răsplăti în vreun fel comunitatea din care s-au născut şi în care s-a păstrat de-a lungul vremilor, chiar dacă legea a uitat să-ţi spună.

Două cauze se pot atribui, în principal, acestei situaţii: abandonul specialiştilor şi incapacitatea autorităţilor. Acest volum răspunde numai primei cauze, dorindu-se o contribuţie, după puterile noastre, la creionarea tuşelor unui portret al Crişanei tradiţionale, care poate fi citit ca îndrumar de beneficiarii de tradiţie; desigur, însă, cartea nu se adresează numai acestora.

Cât despre autorităţi – fie acestea locale, fie centrale –, aşteptăm, cu descumpănire şi revoltă, măsurile eficiente în protejarea culturii tradiţionale, dezvoltarea adecvată a cadrului legal, investiţii în educaţie şi educare, dar, mai ales, în acţiuni – altele decât spectacole pretins folclorice şi recompense pentru amiciţii sau agitatori electorali.

Soluţii am propus şi vom mai propune. Nu abandonăm.

Dac-ai fi fost peşte, ce peşte ai fi vrut să fii?, m-a întrebat deunezi un copil.

Dintre toate întrebările de acest fel, pe aceasta până atunci o ratasem.

Şi totuşi, dac-aş fi trăit într-un basm, şi m-aş fi aflat în faţa unui zeu, nimerit şi eu pe-acolo pe la jumătatea creaţiei lumii, pus în situaţia să aleg ce peşte vreau să fiu, prinzând atotputernicul într-o zi bună?

Omuleţul din faţa mea aştepta nerăbdător să găsesc, cu modestele mele cunoştinţe piscicole, un răspuns.

-Lostriţă, am rostit apăsat.

Aş fi hălăduit în apele unui pârâu de munte, nu m-aş fi lăsat prins în cârligul pescarului şi ar fi scris Vasile Voiculescu povestiri despre isprăvile mele.

Dar, mai presus de orice, pentru că nu există lostriţerii. Aş fi trăit în singurătatea împrejurului meu, ştiind că neam de neamul meu nu va putea fi crescut captiv, fie chiar în nişte confortabile amenajări piscicole.

Uneori, o formulare simplă, chiar dacă aparent absurdă, te poate defini mai uşor decât o mie de cuvinte: sunt o lostriţă.

Nu trăiesc în lostriţerii. Nu pup în fund piscicultorul pentru un pumn de granule care să-mi umfle burta şi să-mi înmoaie reflexele.

În faţa unor jigniri sau neadevăruri, tatăl meu şi tatăl tatălui meu aveau, în vremea când copilăream, reacţii diametral opuse: tata nu permitea nimănui şi se războaia cu oricine; bunicul împăciuia, căuta medierea, explica. Amândoi, însă, m-au îndemnat, oarecum paradoxal, acelaşi lucru: nu te lăsa călcat în picioare!

I-am ascultat cum am putut, câteodată semănând tatălui meu, mai ades bunicului, până am ajuns, într-o zi, să nu mai am nevoie de îndemn.

M-am aşezat pe-un colţ de munte, sus, pe unde trece arar picior de om. Iar aici, cine are cracul aşa larg şi mobilitate suficientă să îşi poată ridica piciorul deasupra mea, nu am grija că o va face pentru a mă călca în picioare.

M-am şters de praful drumurilor şi al cărţilor şi, spălat până la piele, m-am trezit că sunt un ţăran. Un ţăran anonim din secolul XXI. O lostriţă.

PS Acest text se vrea şi o lămurire pentru unii lectori (Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère! – Baudelaire) care au găsit de cuviinţă să comenteze (aici sau aiurea) postarea precedentă de pe blogul meu, suplicând textul fie într-un pat procustian cu aşternuturi politice, comiţând un fel de aeronavis abstractio a prestituto cursu, fie într-o mare vidanjă, etichetându-l în categoria asinus asinum fricat. Literatura (bună, rea) nu e analiză politică, iar exerciţiul de admiraţie a unui zâmbet nu e pupincurism, ci pupinobrăzism. Ave atque vale!

Tinereţe, foc, ani de patimă,

gândul din cuvânt mi se clatină!

 

Tinereţe, hoit, cu prieteni hoţi,

unde i-ai ascuns, mai apoi, pe toţi?

 

Tinereţe, zbor, printre flori şi stele,

unde ai zătrit visurile mele?

 

Tinereţe, vers, cu ochi verzi de fată,

de te-aş mai trăi, măcar înc-o dată!

 

Tinereţe, ciob, ai avut vreun rost?

Tinereţe, colb, fost-ai sau n-ai fost?

(răspuns la o provocare a bunului nostru Prieten, minunatul Poet Ion Murgeanu)

O mare în partaj
A doua mare-ar naşte—
Şi-aceea—scriem pe tartaj—
A treia ar cunoaşte—

Şir de mări sub stele—
Cu ţărmuri îngereşti—
Hotărnicite doar de ele—
Veşnicie—Tu eşti—

(versiune proprie a poeziei „As if the Sea should part”, by Emily Dickinson; originalul, aici: http://www.poemhunter.com/poem/as-if-the-sea-should-part/)