Am avut plăcerea să colaborez, cu ocazia Festivalului EuropaNova, cu europarlamentarul PPE Iosif Matula. Îl ştiam de pe vremea când conducea Consiliul Judeţean Arad şi susţinea cu convingere şi generozitate o acţiune de larg impact cultural, generată de minunaţii mei prieteni Doina şi Baruţu Arghezi. Apoi, i-am urmărit activitatea la Parlamentul European cu interes special, fiindcă domnia-sa activează în Comisia pentru Cultură şi Educaţie.

Harnic, în topul prezenţelor la vot, cu numeroase intervenţii în cadrul şedinţelor plenare şi interpelări, dar şi cu activitate extraparlamentară bogată; totuşi, discret, într-o lume politică românească mereu tumultuoasă, cu politicieni puşi mereu pe scandal.

L-am provocat la un dialog, pe lângă dezbaterea din cadrul Festivalului EuropaNova despre drepturile şi nedreptăţile românilor din afara graniţelor naţionale, asupra căreia voi reveni.

– Vă ţineţi departe de harţa politică românească…  Cum reuşiţi?

– Răspunsul este destul de simplu: odată ce am ajuns în Parlamentul European, am înțeles că nu le poți face pe toate foarte bine și m-am dedicat muncii de aici. Legat de prezență, acest aspect nu e cu totul deosebit pentru ca dacă nu ești prezent și nu urmărești activitatea comisiilor din care faci parte, nu ai nicio șansă ca munca ta să conteze și să fie luată în serios.

De ce sunt discret? La fel consider că am fost și în țară și cred că termenul e înțeles puțin greșit la noi, în România. La Bruxelles am conștientizat cât de important este să ieși în față în domeniile tale de competență, acolo unde ai ceva de spus, mai exact să-ți faci meseria. În Parlamentul European, principiul se aplică problemelor din comisiile din care faci parte, nu tuturor subiectelor posibile.

Activitățile mele din țară poate că nu sunt la nivelul la care mi-aș dori, dar sunt prezent la fiecare sfârșit de săptămână, fără însă a face valuri.

Recunosc că nu mă caracterizează stilul conflictual, cu atât mai mult cu cât am înțeles, la Parlamentul European, că nu poți rezolva nimic durabil decât prin negociere și compromis.

– Promovaţi o politică de solidaritate a europarlamentarilor români, indiferent de apartenenţa de grup politic, în privinţa deciziilor în care este implicată România. Funcţionează colaborarea?

– Funcționează și nu prea. Au fost destule situații în care colaborarea a mers bine,  în beneficiul României. Cu surprindere, pot să spun că în Comisia pentru Dezvoltare Regională, în ultima perioadă, chiar a funcționat, ceea ce reprezintă o surpriză plăcută și un lucru bun. Trebuie să spun și faptul că adesea am avut regretul că problemele politice interne ale României au fost aduse la tribuna acestui înalt for. Consider că am fi câștigat mult mai mult, rezolvându-le acasă.

Activaţi în Comisia pentru Cultură şi Educaţie a Parlamentului European, care a trasat programele sale pentru perioada 2014 – 2020. Există vreun element care regretaţi să a scăpat atenţiei Comisiei?

– În negocierile pentru viitorul Cadru Financiar Multianual, Comisia pentru Cultură și Educație nu a pierdut nimic. Dimpotrivă, în condițiile în care bugetul general scade, acțiunile din domeniul culturii, educației, tineretului și sportului vor beneficia de fonduri mai mari. Bucuria mea ar fi sporită dacă participarea cetățenilor europeni ar fi mai mare în cazul tuturor proiectelor. Sigur, vorbim de programe cu finanțare relativ mică, dar cu o mare vizibilitate și o valoare adăugată evidentă la nivel european.

– Credeţi că politica europeană e suficient de atentă la aspectele culturale în vremuri de criză?

– Cred că da. Există lobby susținut la nivel european în favoarea culturii, iar implicarea politicienilor care au tangență cu domeniul este constantă, chiar și în vremuri de criză. Vă pot da exemplul unui europarlamentar cu multe mandate în spate, care a reușit să-și pună amprenta asupra multora dintre proiectele pe care le avem astăzi în domeniul culturii și educației, chiar luptând împotriva măsurilor de austeritate impuse de Comisia Europeana. Este vorba de președintele Comisiei pentru Cultură și Educație, doamna Doris Pack. Ca dovadă, bugetul acțiunilor din sfera culturii și educației este mai mare față de perioada financiară precedentă, în ciuda scăderii bugetului general al UE.

Tot mai multe voci din sfera culturală a Europei reproşează politicienilor de la Bruxelles o distanţare faţă de realitate, dar şi faţă de spiritualitate. Au dreptate?

– N-aș zice că au dreptate. Am văzut la Parlamentul European politicieni care se bucură de o mare apreciere, nume sonore ale politicii europene, cărora le place să fie discreți și să nu iasă în față. Probabil că o astfel de atitudine este înțeleasă greșit în unele medii din România, unde negativismul pare să câștige teren, iar lucrurile pozitive nu sunt pe deplin reflectate public.

Aţi susţinut Festivalul EuropaNova de la Bruxelles. Ce v-a determinat să o faceţi?

– Răspunsul vine, oarecum, de la sine. Ca român, dar și ca europarlamentar, am aceleași obiective ca și dumneavoastră: susținerea internațională a României, cu lucrurile de care suntem mândri. În plus, sunt profesor și am susținut adesea acțiuni similare, fără a-mi pune prea multe întrebări. O voi face și de acum încolo, atât cât îmi permite programul și doresc să vă felicit pentru inițiativă.

– Ce vă mai face livada?

– (Râde.) De unde știți? Livada face binișor, dar anul acesta a fost capricios din punct de vedere meteorologic. Când au început să înflorească pomii, a venit înghețul. Am avut două reprize de gheață, dintre care una cu vreo 20 centimetri, ceea ce a făcut ravagii. Ca atare, livada a avut de suferit. Dar pomii se refac, o livadă având multe de spus pe termen lung. Mă ocup îndeaproape de ea, dincolo de munca de la parlament și de timpul dedicat familiei, aceasta fiind una dintre pasiunile pe care le am încă din copilărie. Mă bucură întrebarea și, mai ales, faptul că îmi urmăriți activitățile, chiar și pe acelea din afara sferei politice.

Anunțuri

Zilele acestea sunt la Bruxelles. Se întâmplă La Nuit de la Littérature; îi întâlnesc pe Agnė Žagrakalytė, Juan Gabriel Vasquez, Marek Šindelka, Michel Torrekens.

Sâmbătă, 18 mai, de la 17:00, recit poezie la EuropaNova, 3E, clos du Parnasse. Voi prezenta, în premieră, cel mai recent proiect poetic al meu, “Europa, desculţ”, alături de mici bucăţi mai vechi.

Fiindcă poezia mea e prea tristă, seara se încheie la EuropaNova cu un film de comedie regizat de prietenul Lucian Ţion.

Le mulţumesc celor implicaţi în proiectul EuropaNova, în particular doamnei Mirela Niţă-Sandu. Toată admiraţia pentru solicitudine, profesionalism şi entuziasm!

Un gând cald Luanei şi lui Horia, oamenii care fac Noua Capitală mai frumoasă pentru mine.

Dintr-un condei, sentimentele mele, la un suspin distanţă de EuropaNova:

Călătoream. Era-ntr-un vis / cu fluturi ca în paradis. / Furasem calul  şi-am oprit / s-admir un aspru asfinţit, / să-i dau odihnă lui Pegas, / la poarta 3, clos du Parnasse.

Când mâine nu mai vine,

când azi nu a mai fost,

când nu mai ştii ce-i bine,

când luna n-are rost,

când nici tu, şi nici eu,

când nici mamă, nici tată,

când zâmbetul e greu,

când mâine-i niciodată,

când nicicând, când niciunde,

când mâine-i iarăşi ieri,

când totul se ascunde,

când nimeni, nicăieri,

când eşti o amintire,

când nu-ţi ajunge pasul,

când nu mai ai privire,

când inima sau ceasul…

Nu mai plânge, Ţară!

Lacrimile-s pietre…

Ţi le-or vinde Ăştia

– fără documente.

Nu plânge, Bătrâne,

lacrimile-ţi sfinte

nu le-a şterge nimeni

de-acum înainte!

Nu mai plânge, Mamă,

căutând un leu

într-o pungă, goală

de la Dumnezeu!

Nu plânge, Copile,

foamea e un dar!…

Ţi-au înscris-o Ăştia

şi-n abecedar!

Nu mai plânge, Frate,

vezi-ţi tu de drum!

Ce-a rămas acasă?

Cremene şi scrum!

Nu plânge, Iubito!

Ce frumos a fost!

A trecut şi viaţa

fără niciun rost!

Nu mai plânge, Ţară!

Bagă-te-n mortmânt!

Bine-a fi în ceruri,

ca şi pe pământ!

În literatura românească de călătorie, Florentin Smarandache e un fel de doi într-unul: Juan Sebastian El Cano şi Antonio Pigafetta dimpreună; navigator cărturar, dar totodată un reporter al propriei umbre.

Este ce face Florentin Smarandache şi în ştiinţă, şi în alte abordări literar-artistice: îmbină şi împacă. Împerecherile pe care le propune sunt surprinzătoare, nu îndeajuns evaluate, exploatate şi preţuite.

De la jurnalul clasic de călătorie la fotojurnalul instantaneu, fratele de cruce al meridianelor și al paralelor a parcurs nu doar drumuri spaţiale, ci şi interioare. Nu e doar transcrierea lumii văzute –  uneori în simplitatea ei cotidiană, alteori cu ochiul turistului americanizat sau al omului de ştiinţă prezent la conferinţe de tot mai mare anvergură –, ci şi transcrierea de sine, auto-transcrierea.

Nu au fost, fără îndoială, singurele daruri ale Ursitoarelor, dar Florentin Smarandache trebuie să se fi născut cu aparatul de fotografiat la gât şi creionul pe hârtie. Şi nu renunţă nici la ochiul terţ, nici la mâna a treia. Era inevitabil, în consecinţă, să ajungă la această nouă expresie literar-artistică: fotoideile.

Oarecum, acest album din deşert e un rebus de imagini. Gândurile asociate imaginilor au rolul de a conduce privitorul într-o intersecţie de drumuri multiple, spre destinaţii multiple, dar, paradoxist, posibil identice. Deşi autorul ne propune fotografii îngândurate, polii se pot uşor inversa, iar receptarea să atribuie intersecţiei în care a fost plasată semnificaţia de gânduri fotografiate.

Contează prea puţin dacă aforismul (gândul) emerge simultan cu suprinderea imaginii. Cum Florentin Smarandache gândeşte „cu creionul în mână”, după propria-i mărturisire, nu ne-ar mira deloc să fotografieze în aceeaşi postură. De fapt, l-am cunoscut aşa: conduce scriind sau rezolvând cele mai complicate ecuaţii. E, tot timpul, simultan, în două luntre, căutând soluţia de a le aduce la mal, cu toată încărcătura lor concretă şi metaforică.

Ce e important în această nouă elaborare literar-artistică marca Florentin Smarandache este, până la urmă, câmpul de receptare: libertatea de a îmbina şi împăca imaginea şi gândul; libertatea de a ieşi din imagine şi a intra în propriul gând; libertatea de a scormoni în propriile experienţe, derivând dintr-un pixel.

Călătoria este pentru Florentin Smarandache un pharmakon: leac şi otravă deopotrivă. Şi îl serveşte ca atare. Cine are curiozitatea să-i deseneze călătoriile pe hartă, va descoperi că nu mai e mult până profesorul de matematici de la New Mexico University va putea exclama, cu vorbele lui Seneca: nec sit terris ultima Thule!

Prefață la albumul de fotografii și aforisme FOTOGRAFII ÎNGÂNDURATE.Oradea: Duran’s, 2013

La sfârşitul anului 2011, dl. Cornel Popa, pe atunci senator PNL de Bihor, acum preşedinte al Consiliului Judeţean Bihor, mi-a acordat un interviu. Tema. satul românesc. Apoi, în platforma de candidat a d-sale, a sintetizat tot ce se poate citi în acest interviu într-un număr electoral al unui decalog: punctul 5.

Mă văd nevoit sa recapitulez acest interviu, in contextul protestelor care încep mâine la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor.

Suntem – şi eu, şi domnia-sa – implicaţi, într-un fel sau altul, în acest protest: eu, la un capăt, domnia-sa, la celălalt. Aceasta este, pentru mine, exemplificarea cea mai potrivită a unui paradox.

Şi doare.

Recitind acest interviu, dl. Popa va şti cu siguranţă de ce. Şi poate va şti, cum a ştiut de atâtea ori, să facă bine.

Lectură plăcută!

– Domnule Senator, puteţi fi des întâlnit la varii manifestări săteşti şi spectacole folclorice în Bihor. Mergeţi pentru că e un bun prilej de a discuta cu oamenii sau e şi altceva la mijloc?

R: Prezenţa mea la marea majoritate a acestor manifestări se datorează invitaţiilor primite din partea comunităţilor locale. Le răspund cu mare plăcere, mai ales că sunt şi un fervent susţinător şi, în egală măsură, un mare „consumator” de cântec şi jocuri (ori hore) populare. Este şi un excelent prilej de a-mi face meseria de parlamentar. Nicăieri nu afli mai direct şi nealterată realitatea cotidiană, traiul oamenilor.

– Aţi copilărit la ţară, într-o zonă bogată în tradiţii populare, dar care a dat şi numeroase personalităţi de talie naţională. Care sunt primele cuvinte care va vin in minte când vă gândiţi la aceasta?

R: Autentic, profunzime, tezaur naţional inestimabil!

– Cum vă amintiţi satul copilăriei? Cum vă raportaţi la acesta?

R: Cu oameni care se mişcau într-un Univers al muncii ostenitoare şi deloc aducătoare de mari câştiguri. Ba dimpotrivă! Era însă o lume în care respectul, coeziunea sufletească şi ajutorul reciproc erau la ele acasă! E suficient să spun că deşi n-aveau bani mulţi oamenii îşi ridicau fiecare o frumoasă casă. La care contribuiam fiecare familie, pe rând, cu munca fizică, la „clacă”. Aşa s-a înnoit întreg satul, prin contribuţie colectivă la zidirea fiecărei case a fiecărui gospodar.

– Povestiţi-ne, vă rog, o întâmplare care v-a marcat copilăria.

R: Cel mai mult am fost marcat de absenţa din familie a bunicului dinspre mamă, care era condamnat politic la 15 ani de temniţă grea, cu pierderea tuturor drepturilor cetăţeneşti. Ştiu că l-au „ridicat” într-o noapte, înainte să intru în clasa I. Pe umerii tatălui meu au rămas două familii la un venit de 500 lei pe lună. Şi teroarea de a avea pe urmele tale toate organele de opresiune. Şi cred că asta ne-a oţelit cel mai mult firea şi caracterul tuturor celor din familia mea, de la mic la mare. Şi ne-a făcut să fim deosebit de tenace şi de solidari.

– Prin ce era deosebit satul copilăriei faţă de satul de azi? Mental, dar şi material.

R: Înainte ne zbăteam cu toţii în neajunsuri, azi am reuşit să includ satul meu într-un program de modernizare: are apă, canalizare, staţie de epurare. Şi străzile asfaltate. Dar parcă oamenii încep să aibă mai puţină solidaritate şi coeziune sufletească! Sau poate mi se pare. Rămân însă aici cele mai frumoase sărbători de Paşti sau de Crăciun. Ceea ce la Oradea nu se întâmplă cu atâtea trăiri sufleteşti.

– Nu vi se pare că ne-am despărţit prea uşor de cultura multimilenară a ţăranului român?

R: Ştiu că perpetuarea obiceiurilor populare stă în sarcina liderilor. Noi ne-am făcut un obicei ca primarii noştri să aibă fiecare un ansamblu folcloric, care să cultive pe mai departe ceea ce iau azi din lada de zestre a tradiţiilor noastre populare. Pierdem însă, pe zi ce trece, meşteri populari pe domeniu. E mare păcat că sumănarii, cojocarii de altădată n-au avut pe lângă ei oameni care să-şi lase după ei această tradiţie la nepoţii nepoţilor lor. Mai avem olarii pe care n-avem voie să-i mai lăsăm să li se întâmple acelaşi lucru. Şi ţesutul popular e în aceeaşi situaţie. Avem datoria de a trăi cu ochii deschişi şi spre aceste lucruri!

– Ne mai poate reprezenta cultura tradiţională în lume sau e vremea, cum cer imperios unii, să ne sincronizăm cu modelele sau mai degrabă modele culturale globale?

R: Prezenţa de la întâlnirile internaţionale ne-a dovedit întotdeauna că tradiţiile şi obiceiurile noastre sunt bine apreciate. Am văzut asta şi în vara aceasta. Şi trebuie să scoatem în continuare în lumea largă lumea satului românesc!

– Cum vă imaginaţi satul românesc de mâine?

R: Va rămâne în continuare izvor de valori spirituale autentice. Trebuie doar să cultivăm în continuare formarea de lideri locali şi regionali care să aibă la suflet aceste lucruri, lumea satului românesc cu toate nestematele sale! Nimeni nu poate trăi, în satul nostru drag, fiind absent la frumuseţile din jurul său. Dimpotrivă!

Dac-ai fi fost peşte, ce peşte ai fi vrut să fii?, m-a întrebat deunezi un copil.

Dintre toate întrebările de acest fel, pe aceasta până atunci o ratasem.

Şi totuşi, dac-aş fi trăit într-un basm, şi m-aş fi aflat în faţa unui zeu, nimerit şi eu pe-acolo pe la jumătatea creaţiei lumii, pus în situaţia să aleg ce peşte vreau să fiu, prinzând atotputernicul într-o zi bună?

Omuleţul din faţa mea aştepta nerăbdător să găsesc, cu modestele mele cunoştinţe piscicole, un răspuns.

Lostriţă, am rostit apăsat.

Aş fi hălăduit în apele unui pârâu de munte, nu m-aş fi lăsat prins în cârligul pescarului şi ar fi scris Vasile Voiculescu povestiri despre isprăvile mele.

Dar, mai presus de orice, pentru că nu există lostriţerii. Aş fi trăit în singurătatea împrejurului meu, ştiind că neam de neamul meu nu va putea fi crescut captiv, fie chiar în nişte confortabile amenajări piscicole.

Uneori, o formulare simplă, chiar dacă aparent absurdă, te poate defini mai uşor decât o mie de cuvinte: sunt o lostriţă.

Nu trăiesc în lostriţerii. Nu pup în fund piscicultorul pentru un pumn de granule care să-mi umfle burta şi să-mi înmoaie reflexele.

În faţa unor jigniri sau neadevăruri, tatăl meu şi tatăl tatălui meu aveau, în vremea când copilăream, reacţii diametral opuse: tata nu permitea nimănui şi se războaia cu oricine; bunicul împăciuia, căuta medierea, explica. Amândoi, însă, m-au îndemnat, oarecum paradoxal, acelaşi lucru: nu te lăsa călcat în picioare!

I-am ascultat cum am putut, câteodată semănând tatălui meu, mai ades bunicului, până am ajuns, într-o zi, să nu mai am nevoie de îndemn.

M-am aşezat pe-un colţ de munte, sus, pe unde trece arar picior de om. Iar aici, cine are cracul aşa larg şi mobilitate suficientă să îşi poată ridica piciorul deasupra mea, nu am grija că o va face pentru a mă călca în picioare.

M-am şters de praful drumurilor şi al cărţilor şi, spălat până la piele, m-am trezit că sunt un ţăran. Un ţăran anonim din secolul XXI.

Deci: sunt o lostriţă.

PS Acest text se vrea şi o lămurire pentru unii lectori (Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère!) care au găsit de cuviinţă să comenteze (aici sau aiurea) unele postări de pe blogul meu, suplicându-mi textele fie într-un pat procustian cu aşternuturi politice, comiţând un fel de aeronavis abstractio a prestituto cursu, fie într-o mare vidanjă, etichetându-l în categoria asinus asinum fricat. Literatura (bună, rea) nu e analiză politică, iar exerciţiile de admiraţie nu sunt pupincurism, ci pupinobrăzism. Ave atque vale!