… Iată, câte fructe, la margină de drum!

Dar ce clopot îmi bate în tâmplă acum?

Ce plumb mă apasă pe gât şi pe piept?

Şi drumul acesta – de când e mai drept?

Ce stele sunt acestea ce nu-s?

Şi pietrele din preajmă – unde s-au dus?

Iată, cum cad cu ochii în cer!

Şi, iată, sânge – pe podeaua de fier!

Un strigăt albastru îmi rămâne pe gură.

E tot mai rece această căldură.

Drumul s-a aprins şi s-a stins într-un punct.

Fructele aproape s-au copt. Dar plouă mărunt.

Reclame

Eram doisprezece şi vedeam în asta o predestinare. Aşa eram toţi: legaţi, prin fire misterioase, de bunicii noştri, de ţăranii români. Ne visam urmaşi direcţi ai ţăranului dac, aşa cum îi vedeam pe bunicii noştri că sunt, sărind peste generaţia minunaţilor noştri părinţi, cărora, însă, începuse să le fie ruşine, cine ştie din ce pricini, de ascendenţa lor ţărănească. Făceam din provenienţa noastră o bravadă, vorbeam cum se vorbeşte la ţară, ne căutam gace şi chimeşi, ne visam bătrâneţele albe, la sfat, cum citeam noi fotografiile cu ţărani din alte vremuri.

Ne-au mânat părinţii noştri la şcoli, să ne facem un rost într-o lume în care nu mai credeau nici ei. Ar fi vrut să fim cuminţi şi să tăcem, să plecăm capul, pentru binele nostru mărunt, să ne conformăm, ca să ne căţărăm pe o scară socială, cum făcuseră, câte un pic, mai toţi dintre dânşii.

N-am ascultat, acesta e blestemul copiilor. Nu ne-am conformat la nimic, am dat cu cărţile vremii de toţi pereţii, ne ştergeam la fund cu fotografiile conducătorilor, am fluierat profesoraşii care vroiau să ne bage în cap comandamentele vremii, n-am semnat carneţelele roşii. Citeam din Eminescu şi din Arghezi ca din Biblie, nu recitam pe la colţuri din versurile interzise, ci în faţă, ne salutam ca legionarii, nu ne ardea de femei şi de băutură. Când s-a dat semnul, ne-am dezvelit piepturile şi am primit, cu dragoste, fiecare glonţ, pentru că dulce ca mierea este glonţul Patriei

Patria, însă, a murit odată cu noi. Şi-apoi, au început să ne moară bunicii. Şi-apoi, au început să renunţe părinţii. Ne-am trezit singuri şi morţi. Am ieşit din sicriele noastre într-o tinereţe care nu ne dorea. Le-am făcut cu de-a sila pe toate: ne-am apucat de toate relele, ne-am îmbătat ca porcii şi ne-am jucat frumuseţea la ruletă. Părinţii noştri vroiau să renunţăm, ca şi ei, pentru că, după o viaţă de om, înveţi că nu se mai poate şi ştii, dureros, ce e suta de lei. În beţia noastră, i-am suduit pe toţi, cu ţară cu tot, şi ne-am luat lumea-n cap. Am bătut toate cărările lumii şi ne-au bătut toate dorurile. Unii, abătuţi, ne-am mai întors, dar ne-am întors ca în basm: trecuseră câteva sute de ani. N-am mai cunoscut nimic şi pe nimeni. Nimeni nu ne-a aşteptat, nimeni nu ne-a cunoscut, nimeni nu ne-a primit. În lume, rosturile ne erau strâmbe, acasă nu mai aveam niciun rost.

Unii s-au dus înapoi, în lume, de tot. Alţii au rămas şi s-au conformat în sărăcie şi neputinţă. În fine, câţiva ne-am tras într-o parte şi am recurs la tristeţe. Nu mai aveam voie nici la vise, neroziile beţiilor noastre au început să cântărească tot mai greu.

Cei care au plecat sunt dascăli, sunt ingineri, sunt informaticeni sau simpli muncitori în ţări mari de pe faţa pământului. Am fost primiţi, pentru că ştiam carte, carte învăţată pe pâine în România, ţara care nu mai avea nevoie de cartea pe care ne-a dat-o.

Cei care au rămas şi s-au conformat n-au devenit lepre, nu se gudură pe lângă stăpâni şi nu stau cuminţi într-un fotoliul călduţ. Lucrează pe salarii de mizerie, bombăne şi în fiecare zi îşi pregătesc ştreangul şi săpunul, amănând izbăvirea cu încă o zi.

Cei care ne-am tras la o parte mai răbufnim foarte rar, ne-am pierdut ochii printre stelele nopţilor pe care nu le mai putem dormi, visându-ne când ţărani şi daci, când navigând spre americile noastre, din care ne-am întors.

Cei care au plecat şi au intrat în rând cu lumea care i-a primit, cei care au rămas şi s-au conformat, dar nu s-au murdărit de rahat pe la gură, nu mai sunt nişte oameni liberi şi ştiu. Singuri, cei care ne-am tras într-o parte, clamăm, sub ocupaţie: noi suntem dacii liberi! Suntem aşa de liberi, că nu avem nimic pe lumea asta. Nimeni nu ne poate lua nimic mai mult decât viaţa. Libertatea, însă, nu. Nici în moarte.

Ştim cine ne-a furat tinereţea. Ştim cine şi-a pus cizma murdară pe capul nostru. Dar nu îi duşmănim. Şi ei ne cunosc, ne numără, ştiu că existăm, ce hram purtăm şi se feresc de noi ca dracul de tămâie. Cum ne apucă şi pe noi dandaliile şi cerem ceva – orice, un ban pentru o carte -, cum scot lista noastră neagră şi ne râd în nas: nu avem!

Ne vom ridica de la pământ şi, cu dragoste, îi vom stârpi? Vom rămâne cu libertatea noastră ascunşi de toate vederile, iar când n-om mai putea, ne-om spânzura de bradul cel mai înalt, la răscruce? Ne vom lua iarăşi lumea în cap şi vom bate iar zările, cărările?

Fiecare dintre noi are o opţiune. Să ne adunăm şi să ne răsculăm împreună nu mai e cu putinţă. Noi am schimbat o dată lumea. Aceasta a fost minciuna noastră, rostul nostru minţit. Noi am murit o dată în viaţa asta şi de câte ori poate să moară un om într-o viaţă? Noi ştim, am ajuns să fim atât de bătrâni încât ştim: numai ce îi vom stârpi pe aceştia, că alţii, ca dânşii, le vor lua locul.

Suntem, atunci, nişte învinşi? În ordine lumească, din noi nu are să mai iasă nimica bun. Ne vom salva, ca atâtea generaţii de români, în spirit sau, poate, nimic nu ne mai poate salva.

Sau, poate, salvarea e o altă minciună.

 

Nu sunt un citadin. Inima mea este într-un cătun, într-un munte de la capătul lumii. Totuşi, bună parte din viaţă mi-am petrecut-o până acum în oraşe, mai mici sau mai mari, de la Oradea sau Cluj Napoca, până la Chicago, Phoenix sau New York. Am vizitat alte zeci, sute de oraşe.

Oradea a rămas, mereu, oraş de referinţă, pentru că acolo mi-am petrecut anii de liceu, acolo am învăţat ceva gazetărie, acolo mi-e parte din familie şi acolo au fost parte din prieteni.

O întâmplare, însă, nu o opţiune. Dacă vine vorba de opţiuni, aş alege, fără să stau pe gânduri, să ocolesc acest oraş fără substanţă.

Dar, cum spuneam: sunt o mână de oameni la care ţin care au încremenit discret în acest oraş. Tot mai puţini, pentru că mai toţi au ales deja ce aş alege şi eu, deşi mult mai legaţi de acest oraş, unii chiar prin copilărie, nu ca mine: să se ţină departe.

Numai ieri, un foarte bun prieten, ultimul prieten – fără să socotesc familia – din acest oraş, mă anunţă că nu se mai poate şi mă invită la o întrevedere de rămas bun. El nu spune doar asta: că nu se mai poate în acest oraş. El spune mai mult, şi mai dureros: că nu se mai poate în ţara lui şi a mea, cotropită de haimanale.

M-am pornit aiurea pe străzi cu ceva vreme înainte de ora stabilită, simţind deja gustul amar al unui nou gol: al singurului prieten orădean – în afara familiei – cu care mai schimbam lumea la o sticlă de vin, mereu în acelaşi loc, măcar o dată pe lună. Prietenul meu e mai tânăr cu câţiva ani, e la vârsta când porneam şi eu să cuceresc lumea, iar, odată cucerită, am socotit că locul meu este ţara mea, cătunul meu, gândindu-mi posibilă aşezarea doar acasă.

Prietenul meu nu vrea să repete greşeala mea. Aşa îi zice dumnealui: greşeală. M-am pornit cu gândul să îl combat, m-am pornit înainte de vreme, să poposesc într-un parc, să îmi număr argumentele. Am dat să intru în parcul cel mai cunoscut al Oradiei, printr-un loc lăturalnic, pe care l-am folosit de când l-am descoperit prima oară, copilandru mânat de la muntele lui să se facă domn, om cu carte. M-am izbit de un gard înalt de fier forjat şi am căscat ochii ca în faţa unei minuni: parcul este împrejmuit roată cu un gard înalt. Era primul parc public pe care îl vedeam împrejmuit cu un gard înalt de fier. Nicăieri în Europa, în Statele Unite, ba nici la est de România, pe unde m-au purtat paşii, nu mi-a fost dat să văd asemenea batjocură.

Contorsionat, am căutat totuşi o cale de acces, o poartă, pe care am găsit-o, în cele din urmă. M-am îndreptat ţintă spre banca mea, banca pe care îmi amintesc ca acum că am plâns prima oară în oraşul acesta, la 14 ani, la o săptămână după ce fusesem trimis la şcoli mari, să devin altceva decât inima mea vroia. Frunze mari, galbene, fluturi mari, cu o aripă, ca într-un vers al lui Caşin Popescu, pluteau peste creştetul meu, peste ochii mei împlântaţi adânc în cer, cu întrebări. Acolo şezum şi plânsem…

Banca aceea e tot acolo: ruptă. Mă aşez pe osatura de beton şi povestesc deja cu prietenul pe care va să îl întâlnesc în curând. Ce să îi spun? Că nu putem pleca toţi, că avem lupte de dat în ţara noastră? Nu pot, căci l-am rugat chiar dânsumi să se mişte puţin prin lume, ca să înţeleagă mai bine chiar neamul său. Să-i spun că se poate, totuşi, şi acasă, trăi onorabil, făcând ceea ce ştie el să facă, scrisul, şi ceea ce e pregătit să facă: muncă în sistemul juridic? Nu pot, căci nu mai am niciun exemplu de om care să trăiască onorabil din scris cinstit sau să ţină capul drept în justiţie. Or fi, dar, uite, eu nu mai ştiu pe nimeni. Dar am o groază de exemple care nu mai scriu cinstit, ca să trăiască, ori care nu mai scriu deloc, pentru că nu pot ca, din scris cinstit, să trăiască.

În fond, ce aş putea să-i spun? Că suntem tineri şi ziua de mâine e a noastră? Nu mai suntem tineri şi ziua de mâine a venit. Şi ne-a prins pe drumuri, cum ar spune prietenul meu, dacă l-aş zgândări. Nici case nu avem şi casa noastră, noi, cu mâinile noastre, cum am avea putinţa să ne-o facem – ţinând să rămânem ceea ce suntem – în România de azi?

Să îi spun că dorul de acasă, de neamul tău şi neamurile tale e mai greu decât oricare dintre boli? Dar durerea şi disperarea de a fi acasă, lângă neamul şi neamurile tale, între ele, şi a nu putea face nimic pentru mai binele lor, cât de grea boală să fie aceasta? Ar avea dreptate să îmi răspundă aşa.

Şi totuşi, ce aş putea să îi spun, nu ca să nu plece, pentru că trebuie că face bine că pleacă, ci ca să nu plece cu gândul cu care îmi amintesc că a plecat un tânăr scriitor ieşean, cu şapte ani în urmă: săturat de România?

Nimic nu pot să mint. Ştiu că pleacă – aşa ca atâţia – cu neamul său şi pământul neamului său în suflet. Iar că pleacă, nu e că s-a săturat de neamul său şi de pământul neamului său, ci că s-a săturat să fie călcat în picioare, să câştige cât să moară de foame în ţara lui, să fie batjocorit în ţara lui.

Peste drum, ochii mi se aşează pe o inscripţie cu vopsea neagră. E în ungureşte şi e un nume de stradă, care nu este traducerea din româneşte a numelui de stradă oficial. Urma să văd pe toate străzile nume de stradă neoficiale, în ungureşte, inscripţionate pe clădiri cu vopsea neagră, batjocură la adresa românilor. Batjocorit în ţara lui şi de cocoţacii care s-au suit pe capul nostru, şi de şobolanii pustei, prietenul meu se tot duce. Mă ridic şi eu de pe bancă, nu am ce argumente să număr.

Trec pe lângă statuia lui Mihai Viteazu, a cărei curăţire, aflu că a costat 1 milion de euro. Lucrurile astea nu se fac pe bani: ne adunam noi, ultima mână de români, şi îl ştergeam pe Domnul Mihai de găinaţi, pe degeaba. Trec pe lângă statuia lui Mihai Eminescu şi văd construindu-se un alt gard. Cineva are în acest oraş o afacere cu garduri. Îngenunchez în faţa lui Eminescu şi câţiva curioşi se opresc şi chicotesc: uite un nebun!

Stau în genunchi, cum am stat şi când au pus statuia pe soclu. Aveam, cred, 17 ani. La dezvelirea statuii, am fost şi eu invitat să spun un cuvânt, din partea tinerimii oraşului. Numai ce ieşisem din orânduirea socialistă, să intrăm direct în groapa cu rahat. Ce ştiam? Abia îmi deschisesem aripile. N-am dat ascultare comandamentelor nici pe vremea cealaltă, rupeam fotografiile bietului Ceauşescu din toate cărţile şi am fost pârît. Dar acum? În anii 90? De ce mă întreabă acest dăscălaş ce am să spun la statuie? Hai, că se gândeşte poate că nu mă descurc… Despre chestiunea evreiască şi despre chestiunea ungurească, i-am spus. (Statuia e cu spatele la sinagogă şi cu faţa la Ungaria.) Şi am să recit Doina, îi mai spun. Şi dăscălaşul, de ce se face roşu ca racul şi fierbe de furie? Nici să nu te gândeşti, mi-a spus. Nici să nu mă gândesc. Nici nu m-am gândit. Am tăcut, am zâmbit, am plecat, am spus ce ţineam să spun şi m-am pus în genunchi. Habar n-aveam că, atunci când te pui în genunchi să te rogi, cineva abia aşteaptă să pună piciorul pe spatele tău. N-am înţeles ce va să vie. La fel, când Ceauşescu era încă la putere şi Doina era zice-se fără voie a se recita, am recitat pe scenă. Nu era curaj, nici înainte, nici după. Era credinţă. Dar ce înţelegeam eu?

Abia azi, şi e târziu, ştiu: ne sufocă dăscălaşii în casa noastră. Ne-au călărit şi nu mai ştim să-i dăm jos de pe grumazul nostru. O luăm care încotro, să ne salvăm. Câte unul singur: nu vom mai birui! Mai rămân – câtă vreme? – în picioare statuile lui Eminescu. Ni le lasă, nu că respectă măcar atât, ci că să pricepem – nu importă cât de mici suntem fiecare la picioarele Domnului Nostru Mihai – ce aşteaptă pe cel care ar îndrăzni.

Aşa este, prietenul meu drag: nu ne-a rămas loc de mântuire. Să te retragi într-un cătun, la munte, să nu mai vezi mizeria dimprejur? Asta am făcut toată istoria noastră, ai dreptate: ne-am tras mai pe munte, mai sus, şi au tot venit peste noi. Să ridici capul, să mergi ca mielul la tăiere? Nu avem tărie de nicadori. Aşa că ne rămâne să ne împrăştiem prin lume şi să adunăm de pe acolo, în toamna aceasta ce ne-a ajuns, furnici, şi nu greieri, cum toată vara am fost, cele trebuincioase izbăvirii.

Îţi spun, prietene, la ceasul nostru de despărţire fugară, cum le-am spus tuturor prietenilor care au plecat: ia darul meu cu tine. Făcusem deja 18 ani când primul prieten a plecat să nu se mai întoarcă în ţara lui şi a mea şi a ta: era o tânără domniţă care este acum dascăl universitar pe meleaguri unde pleci şi tu. Şi i-am zis dânsei, tăind cu cuţitul o felie mare de suflet: domniţă, ia cu tine darul acesta! Şi am tot tăiat felii mari de suflet şi am tot împărţit căci, unul după altul, toţi s-au dus în toate zările, în toate părţile. Credeam – naiv cum mă ştii – că sufletul e ca râma: tai o bucată şi cresc două. Nu este, prietene. Aşa am rămas cu ultima felie în mână. Ţi-o întind. Ia darul meu, prietene, cu tine.

Rămân după noi umbrele, care se mai văd, însă foarte puţin.

Miercuri, la prima oră, drujba mea trezea cocoşii întârziaţi. Îi auzii pe vreo doi, pe la orele opt ale dimineţii, certându-mă că le-am stricat somnul. Le explic, în gând, că n-avui vreme să aştept după ei, să mă scuze. Nu o dată, s-a întâmplat să fie invers, aşa că suntem, cumva, chit. Curăţ de sălcii un teren lăsat în paragină de peste două decenii. Mă prinde primăvara, şi sălciile, îmi spune un bătrân, sunt ca râmele: tai una şi răsar două.

Sunt la Moara Ciuhandrului, pe Valea Iadului. Pe vremuri, un străbunic de-al meu, primar al Remeţiului, ţinea o moară vestită pe văile locului. Moara n-a supravieţuit, dar eu încerc să refac traseul părâului morii şi, poate, am să reuşesc să pun o nouă moară pe locul celei vechi, în amintirea unor vremuri ce trebuie că erau minunate.

S-a făcut spre orele zece, când vederea periferică sesizează un grup numeros de bătrâni adunaţi peste vale, pe drum. Mă opresc din truda mea să dau bineţe. Recunosc câţiva dintre bătrâni, pe alţii nu, dar înţeleg: toţi mă privesc, şi mă privesc cu dojană. Sau nu? Trebuie să ştie că locul a fost părăsit multă vreme şi se uită cu obidă la un tânăr care îşi face de lucru. Poate că, totuşi, mă privesc cu drag: tineri fiind, vor fi prins moara aceea şi le e cu bănat părăsirea în care a ajuns.

Trec puntea, căci una dintre bătrânele de peste vale îmi strigă ceva. Dar nu aud, Valea Iadului este singurul glas care se aude clar în preajmă. O recunosc. Nu îi ştiu numele, doar porecla: Pleanga. O bătrânica tare simpatică şi foarte cumsecade. Sărutmâna, îi zic, dzîua bună să vă dea Dumnedzău, le zic tuturor. Mi se mormăie un răspuns, nemulţumit. Trebuie că am făcut ceva prostioară, de toţi aceşti bătrâni mă privesc chiorâş.

Mă lămureşte Pleanga:

– Da pruncu mnieu, tucma astizi ţ-ai găsît di lucru?

Eu sunt foarte nedumerit: de ce azi nu e o zi bună de lucru? Soarele zâmbeşte pe un colţ de cer, nu ninge, după câteva zile albe ca vata, ce-o fi?

Tot Pleanga îmi zice, ca din carte: prunciu mnieu, dapu tu nu ştii că astizi îi pominire Sfinţîlor noşti părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi Vasili cel Mari, Grigori Cuvântătoru di Dumnedzău şi Ioan Gurî di Auru?

Am încurcat-o. Nu, nu ştiam, nu ştiu nici ce zi este, ştiu doar că acuma mi-am făcut vreme pentru treaba pe care o fac. Explicaţia nu ţine în faţa acestor atât de frumoşi bătrâni coborîţi din altă lume.

– Nu-l supara pă Dumnedzău, îmi spune unul dintre ei.

Nu vreau eu să supăr pe nimeni, darmite pe Dumnezeu! Gata, bag drujba în casă, securea după şură şi, împreună cu toţi cei opt bătrâni care mă privesc acum cu alţi ochi, la crâşma de alături, a doamnei Margareta, ce doamna rară!

Stăm ce stăm şi povestim ce povestim. Dar Pleanga tot nu e mulţumită:

– D-apu tu ieşti prunc fain, di ce ţ-ai lăsat barba cee spurcatî? Tre şi o tai pruncu mnieu…

Am înţeles să fac concesii: să nu îi jignesc pe bătrânii aceia frumoşi lucrând într-o zi lăsată de Dumnezeu spre nelucrare. Dar cu ei de barbă nu mă trag.

– Nana me, îi spun Pleangăi, păi cum îi amu: zâua asta îi lasatî di Dumnezău şi nu lucri mnicî, da barba di cini îi lasatî? Nu tăt di dânsu? Iaca, io nu vreu şi-l supăr pă Dumnezău, dacî mi-o lasat aşe o mândreţi di barbă, io şi bag brişca-n ie?

Pleanga mă priveşte ca lovită de fulger. Probabil n-a privit niciodată lucrurile în felul acesta. Dânsa ştie că tot bărbatul care se respectă îşi rade barba. Eu ştiu că barba mea e o prelungire a inimii mele şi nu m-am lipsit de ea de când a dat să-mi crească, numaidecât te lipseşti de iarbă. Îi spun şi asta Pleangăi şi celorlalţi: aşa cum pământului îi iei iarba de câteva ori pe an, să îţi hrăneşti animalele şi să îţi crească mai frumoasă la anul, tot aşa şi cu barba: o rad şi eu, de trei-patru ori pe an. În rest, e cu mine şi cui nu-i place, privească în altă parte!

Pleanga nu ştie pe unde să scoată cămaşa şi încearcă într-o direcţie moartă:

– Da nu să ma uitî nici o fatî la tini dacî ţîi barba iasta…

Na, Pleanga pricepe într-un final, ajutată şi de bărmăniţa care roşeşte de fiecare dată când îmi întâlneşte ochii, că nu e lipsă, că, vorba poetului, în barba mea, aborigenele văd un semn de prăsilă şi admite că, dacă ar fi mai tânără cu vreo 50 de ani, tot i-ar fi drag de mine, cu barbă cu tot.

Şi scormoneşte un alt bai: de ce nu mi-e barba sură.

Îmi este, îi mai spun. Pe dinlăuntru.