arhivă

Note, comentarii, dialoguri

Am colaborat, cu plăcere şi satisfacţie, la redactarea unei lucrări speciale despre câteva din văile şi drumurile din localitatea natală (Remeţi, Bihor). Greul lucrării l-a dus un prieten deosebit, dr. Aurelia-Florina Dumiter, umila mea persoană contribuind doar cu scurte notiţe de etnografie şi istorie.

Reproduc aici cuvântul introductiv, pentru a clarifica premiza de la care a pornit această colaborare.

 

Un afluent al Văii Iadului se numeşte, extrem de expresiv, Valea cu calea. Este multă poezie în acest microhidronim, dar nu este numai poezie.

Ideea acestei cărţi s-a născut din constatarea, aparent banală, că fiecare pârâu afluent al râului Valea Iadului (Bihor), care stră-bate satul Remeţi, este acompaniat de un drum sau cel puţin de o cale. De aici până la a afirma o realitatea subtilă a locului (şi, în general, a satelor din Apuseni), aceea că pâraiele şi traseele de picior sau de care însoţitoare se constituie într-un adevărat sis-tem nervos central al activităţilor localnicilor, nu este decât un pas. Pasul acesta trece, însă, prin aprofundarea multidisciplinară a locurilor şi a mentalului locuitorilor.

Este ceea ce am încercat să facem, un geograf şi un etnograf, adunând în teren o serie de date, care, din păcate, nu au încăput decât parţial între copertele acestei lucrări.

Gradul mare de fragmentare a reliefului şi altitudinile relativ mici întâlnite în acest bazin hidrografic au constituit premise fa-vorabile pentru popularea, chiar dacă pe alocuri numai tem-porară, a văilor şi versanţilor arealului de studiu. Astfel, versanţii şi văile afluente colectorului principal, Iadul, sunt brăzdate de drumuri de care sau de poteci şi cărări care făceau – şi mai fac încă – legătura între aşezările umane grupate în valea principală şi cătune sau sălaşe, ultimele fiind folosite de locuitorii Văii Iadului pentru vărarea animalelor sau ca adăposturi pentru perioadele în care îşi lucrau pământurile situate la o anumită distanţă de locuinţa de bază. Unele dintre drumurile ce însoţesc cursurile de apă erau folosite de muncitorii forestieri pentru a ajunge la parchetele în exploatare, care ulterior erau împădurite, fapt ce determina utilizarea acestor drumuri de care sau poteci de munte un timp relativ îndelungat.

Pentru o mai bună înţelegere a termenilor şi denumirilor specifice arealului Văii Iadului, e necesară o precizare. Astfel, termenul de „vale”, chiar dacă ea reprezintă o formă de relief, este adesea folosit în denumirea cursurilor de apă de către localnici. Locuitorii Văii Iadului nu denumesc râul „Iad”, aşa cum el apare pe hărţi sau în scrieri mai vechi care fac referire la acest areal, ci îi spun Valea Iadului, atât cursului de apă, cât şi arealului care intră în orizontul lor de cunoaştere ca aparţinând de cursul de apă. Acelaşi fenomen este întâlnit şi pentru alte râuri din această regiune: Valea Gugii (Guga), Valea Leşului (Leşu), Valea Dăicii (Daica), Valea Izvorului (Izvorul) ş.a. În lucrarea de faţă, termenul de „vale” va fi folosit în desemnarea numelor cursurilor de apă doar în dezbaterea chestiunilor de etnografie.

Pentru a face această lucrare interesantă pentru un public mai larg (turişti, operatori de turism, administraţie locală), am adăugat cercetărilor noastre câte un mic capitol de atracţii turistice pentru fiecare „vale”.

Dacă partea geografică este mai dezvoltată în cuprinsul volumului, o sumedenie de informaţii de microtoponimie şi de istorie locală rămân pentru o prezentare viitoare.

Fiecare vale şi fiecare loc au o poveste care trebuie spusă, iar urmele etnografice – în special clădiri – stau sub urgenţa de a fi consemnate şi propuse spre conservare.

Un mic fragment din acest volum:

valea gugii

Proiectul s-a desfăşurat cu ajutorul Consiliului Judeţean Bihor, prin Direcţia de Dezvoltare şi Implementare Proiecte şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor. Cartea apare sub sigla Editurii Duran’s, cu sprijinul nepreţuit al prietenului Ovi D. Pop.

Am avut bucuria, plăcerea şi onoarea să discut cu senatorul Cornel Popa (PNL, Bihor) despre satul românesc şi tradiţii:

http://www.oradeapress.ro/2011/11/cornel-popa-%E2%80%9Ecel-mai-mult-mi-a-marcat-copilaria-condamnarea-politica-la-15-ani-de-temnita-grea-a-bunicului-meu%E2%80%9D/

http://adsumus.wordpress.com/2011/11/28/senatorul-cornel-popa-trebuie-sa-scoatem-in-continuare-in-lumea-larga-lumea-satului-romanesc/

Îi mulţumesc pentru timpul de calitate pe care mi l-a acordat.

Marţi, 18 octombrie, de la orele 18:00, Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai” şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor organizează lansarea de carte a volumului „Secante româneşti – Sécantes roumaines”, de Adrian Irvin Rozei, apărut la Editura Duran’s, reunind articole publicate în presa din zece ţări şi pe internet, prezentate bilingv (română – franceză), punând în lumină legături culturale, artistice şi ştiinţifice franco-române.

Autorul s-a născut la Bucureşti în 1947 şi a emigrat în Franţa în 1967; este inginer minier, activând peste 30 de ani în exportul produselor chimice utilizate în industria minieră a giganţilor Elf şi Total. După încheierea activităţii lucrative, Adrian Irvin Rozei a devenit jurnalist cultural, căutând prezenţe româneşti mai puţin cunoscute sau uitate  în toate colţurile lumii.

Cartea va fi prezentată de directorul Bibliotecii, Ligia Mirişan, şi de Octavian Blaga, redactor responsabil al publicaţiei „Zodii în cumpănă”.

Sunt două decenii şi-o ciosvârtă de când poporul român, trezit dintr-o mahmureală prelungită, fu cuprins de un acces de furie şi, mai ales, de auto-furie. Trase nişte nori într-o parte, izbi cu nişte meteoriţi de pământ, curăţi pânzele de paianjen de pe ochii soarelui şi avu în ţară niţică lumină. Până să se dumirească ce-i de făcut, se puse pe o ploaie ciorogârlă, comandată, se pare, de nişte inşi cu relaţii la nea Ilie. Când plouă aşa, mai iei o pelerină, mai ţii o umbrelă, dar parcă tot mai bine te ascunzi în casă, până nu îţi intră la apă şi gândurile. Cât stătu de ploaie bietul popor, se făcu că se face iar întuneric. Atât aşteptară inşii aceia cu relaţiile susmenţionate! Îi veniră la poartă cum că ştiu ei cum să facă lumină, cum să oprească ploaia şi, în general, cum să trăiască bine şi poporul român. Credul din fire şi din toţi rărunchii, poporul îi numi pe inşii aceia guvernanţi, guvernanţii îşi aduseră guvernantele cu dânşii, iar lângă guvernante, totdeauna se găsesc şi nişte gigolo pe-acolo, să mai pipăreze greutăţile vieţii şi ale morţii.

Şi aşa, sunt două decenii de când guvernanţi, guvernante şi gigoloi circulă în mare viteză, pe întunericul dat, în nişte bolizi gălăgioşi şi fuduli, cu faza lungă, ca să salveze poporul român de la înec şi să trăiască şi dânsul cum se binemerită. Se grăbesc foarte cei trei G, şi degeaba poporul român a înţeles la un moment dat că direcţia de mers a produsului naivităţii sale este contrară propriei direcţii de mers. Dar poate că aşa şi trebuie să fie, îşi spune poporul, zăpăcit de câte ori i s-a spus că n-a fost în stare de nimic în istorie, în cultură şi, în general, în viaţă. Cum-necum, prin repetare obsesivă, poporul român a cam început să creadă că dânsul nu-i nimic altceva decât o fecală fără şira spinării, venită, în istoria recentă, din sudul isteric, să lustruiască pantofii grofilor şi, mai nou, al guvernanţilor, guvernantelor şi gigoloilor aferenţi. Dar parcă totuşi e culmea nesimţirii, îşi mai spune poporul român, că inşii ăştia nici măcar nu schimbă faza lungă cu faza de întâlnire, cum vin aşa, orbitor, tot împotrivă! Şi de ce se grăbesc chiar aşa? Trebuie să ajungă repede la o destinaţie, nu mai e timp? Măcar când trec prin Ardeal, n-ar putea s-o lase mai moale? Nu prea suntem noi obişnuiţi cu viteza, mai mormăie poporul român, de-abia am renunţat la cal şi căruţă, de fapt la căruţă nu de tot, doar că am legat-o de-o Dacie.

Dar cei trei G se grăbesc foarte. Poate se simt urmăriţi. Poate se tem. Poate s-a prins boala vitezei de dânşii. Nu schimbă faza lungă, turează motoarele. Măcar de n-ar face gălăgia asta, îngaimă iarăşi poporul român, să nu se trezească strămoşii sub pământ. Şi poporul român merge cuminte, din sens contrar, agale. Să vadă înainte pe drumul lui nu poate, din cauza luminilor orbitoare ale bolizilor ce vin dimpotrivă; poate-o fi să intrăm în coliziune cu un tren ori numai cu un biet lampagiu pe bicicletă, întârziat la birt, se înfricoşează poporul român. Semnalizează, la început delicat, apoi enervat, pe conducătorii bolizilor, să mai schimbe naibii faza. Dar nimic. Poate că ar trebui să spargem farurile bolizilor, se oţăreşte poporul român. Dar poporului român nu-i place gândul. Lasă, trec şi bolizii ăştia, îşi spune, trece şi asta.

Iată, a tras pe dreapta, lăsând poziţia aprinsă, până ies din peisaj bagabonzii. Acum, poporul român visează la un pui de somn. Dar şi somnul îi e tulburat de luminile puternice. Probabil că ar trebui să înainteze puţin, se calculează, până la prima intersecţie cu un drum lăturalnic, pe care s-o apuce fie-ncotro, pentru a scăpa de teroarea bolizilor care nu se mai sfârşesc. Pe lângă întuneric, başca ploaie, poporul român se pricopsi şi cu o ceaţă mare. Cum văd oare bolizii aceştia pe unde merg, ţinând faza lungă aprinsă? Dacă ar schimba-o niţel, să vadă ce e la picioare, şi să încetinească, să stăm de vorbă, poate îşi schimbă şi ei direcţia de mers, gândeşte poporul român.

Drumul lăturalnic şi salvator e plin de gropi şi urcă o pantă abruptă. Tot urcând, poporul român a ajuns, iată, la cer. Fiindcă îl recunoaştem pe nea Petru, bănuim că poporul român se găseşte la porţile raiului. Nea Petru îl întreabă, oarecum mustrător:

– Pe unde mi-ai umblat, ciocoflendere?

Poporul român, ruşinat, nu cere mai mult de-un pat de scânduri, nişte paie şi o cană cu vin. Dacă s-ar putea odihni puţin aicea, în rai!, visează poporul român.

Deodată, în fundal, se aud bolizii şi raiul se umple de nişte lumini orbitoare. Se pare că inşii aceia au relaţii şi la nea Petru.

Nici în rai nu e chip de odihnă, concluzionează poporul român.

Ar mai rămâne iadul…

Publicaţia ZODII ÎN CUMPĂNĂ, seria nouă, intră în al patrulea an de existenţă cu o întârziere de mai bine de o lună. Apariţia ediţiei de primăvară a revistei era prevăzută pentru 15 martie şi iată-ne intraţi demultişor într-o primăvară buimacă şi prevestitoare de rele. Îi rugăm pe cetitorii fideli şi pe colaboratori să privească cu indulgenţă această indecenţă, pe care redactorul responsabil şi-o asumă, fără explicaţii.

Ediţia electronică, aici:

http://cumpana.files.wordpress.com/2010/04/zodii-in-cumpana-primavara-2010.pdf
Întârziind cu apariţia, am lăsat loc unor speculaţii, cu care câţiva colaboratori şi cetitori s-au grăbit să ne interpeleze, cu îngrijorare. Răspundem uneia singură: ZODII ÎN CUMPĂNĂ nu este ameninţată cu dispariţia fizică din lipsa fondurilor; dimpotrivă, chiar dacă nu avem o confirmare directă, am înţeles prin interpuşi că publicaţia este apreciată şi de “finanţatorii” noştri de astăzi; recenziile (sau chiar cronici de o pagină de ziar) apărute în presa din ţară şi din străinătate ne confirmaseră deja că eforturile noastre sunt bine primite. Să nu se înţeleagă că publicaţia ar fi mare mâncătoare de bani de la buget: un iubitor de cultură cu un venit decent în România ar putea-o finanţa singur, din salariu. Asta, pentru că ne aflăm în biata noastră ţărişoară sub aceleaşi zodii în cumpănă care au dat numele revistei, în 1992, când Caşin Popescu, ajutat de Ovidiu Vuia, o întemeia, şi ne respectăm colaboratorii doar cu un mulţumesc şi câteva exemplare gratuite, trimise prin poştă deseori cu întârziere de săptămâni, iar pe cei care trudesc la ea (să cam folosim un plural de politeţe), cu nişte bani de ţigări.
Dar nu despre ZODIILE ÎN CUMPĂNĂ pe care le făptuim dorim să facem vorbire, ci despre zodiile în cumpănă sub care s-a aşezat neamul românesc. Vom încerca să sur-prindem şi să comentăm câteva aspecte culturale (şi pozitive, şi negative) cu care ne-am întâlnit recent, care ne arată unele direcţii de a ne re-aşeza cumpăna, dar şi unele piedicile care ne opresc să o facem.

Basarabia, tot pe cruce
În zilele în care apar aceste rânduri, se împlineşte un an de la ultima mişcare sem-nificativă a românismului, protestele de stradă din Chişinăul anului 2009, care s-au soldat cu moartea mai multor tineri români.
Până când, aceste zodii în cumpănă pes-te fraţii noştri basarabeni?
Nicolae Dabija propunea, la finele anului trecut, refacerea minunatei mişcări naţio-naliste a Podului cu flori de peste Prut, un eveniment unic pe mapamond, care a marcat un moment de suflet românesc şi ar marca iarăşi conştiinţa publică internaţională, indiferentă la problemele noastre naţionale, câtă vreme le sunt reprezentate în cel mai neavenit mod cu putinţă. Nu ştim, când scriem aceste rânduri, care este reac-ţia “societăţii civile” la îndemnul marelui nostru poet, dar suntem convinşi că podul de flori, sub orice formă posibilă, de festival anual, de pildă, trebuie re-început. Noi vom fi acolo, chiar să ne privim peste Prut doar cu Nicolae Dabija, cu toate florile noastre.
Nu eram în ţară în acele zile ale lui aprilie 2009, dar ştiu din mărturii că şi în Oradea, unde tinerii ies mai degrabă în stradă pentru a-şi afişa hainele, s-a născut spontan o demonstraţie de solidaritate cu românii de la Chişinău, când tânărul de Dumbrăviţa de Codru, Dan Suciu, a agitat spiritele dor-minde în barurile din preajma statuii Voievodului unificator Mihai Viteazul.
Ce făcea, în lunile imediat următoare, televiziunea publică de la Bucureşti? Un sondaj postat pe situl TVR le solicita vizitatorilor să răspundă la întrebarea: “Credeţi că limba română se aseamănă cu limba moldovenească?” O întrebare de o im-becilitate rară, o problemă nu falsă, ci de o prostie murdară. Ce limbă moldovenească, TVR – PCRM? Pe lângă cretinismul, stu-piditatea, neruşinarea întrebării, unde mai pui cât e de jignitoare, cât de dăunătoare! Opţiunile de răspuns erau, desigur, res-trictive: “Într-o mare proporţie”, “Într-o proporţie moderată”, “Nu ştiu/Nu mă interesează”, iar faptul că votanţii, în număr covârşitor, au optat pentru prima variantă, nu spune decât cât de senilizată este societatea românească. Limba moldovenească este un concept politic, contrar adevărului lingvistic, iar televiziunea naţională ni-l bagă pe gât, scuipând mormintele românilor care au murit pentru graiul lor românesc în Basarabia. Şi asta, în zilele în care se desfăşura, la Chişinău şi Iaşi, Festivalul internaţional de poezie Grigore Vieru, ediţia întâi, pentru amintirea imensei inimi a poetului dispărut.

Ideile care nu se dezbat
Dar nu ar trebui să ne facem mari pro-bleme, statul român acordă burse stu-denţilor din “Republica Moldova”, nu însă, cum trebuia să o facă din 1990, şi cetăţenia, în mod automat, urmaşilor românilor lăsaţi în grija sovietelor, stipendiază gras şi un institut de cultură românească cu multe filiale internaţionale, condus de un român autentic foc, care crede despre naţia română că este “o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”.
Într-o analiză (DESPRE IDEI&BLOCAJE, Bucureşti: Humanitas, 2008), de altfel, con-formă cu realitatea şi, de ce nu, pertinentă, acest nou şi vechi director de direcţie culturală, Horia-Roman Patapievici, urmărea, pasămite, în urmă cu mai bine de un an, să lanseze o dezbatere despre cultura română, oripilat de faptul că în România ideile ori-ginale nu au niciun ecou. “Ideile nu se dez-bat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occi-dentului”, explica fostul şi noul director al Institutului Cultural Român. Valorile create în spaţiul cultural românesc, ne mai învăţa domnia-sa, dispar, pentru că mediul cultural în care se nasc nu le poate prelua, pentru că nu există în România un spaţiu obiectiv, o “piaţă publică a ideilor”. Dar cine a contri-buit la această stare de fapt, dacă nu chiar Horia-Roman Patapievici? Despre ce scri-itori “care au murit” discută sau organi-zează mese rotunde domnia-sa? Romulus Zaharia? Şerban Andronescu? Cine defi-lează cu o găşcuţă şi elimină de la stipendii pe cei care nu corespund? Cine poate influ-enţa starea de fapt de care face vorbire, prin poziţia, pare-se veşnică, pe care o de-ţine? Cine mutilează chipul culturii româneşti? Cine spune: doar noi existăm, restul e nişte proşti; sau, ca să alăturăm pe cine trebuie alăturat aici, Nicolae Manolescu, un om de cultură cu câte merite, cu atâtea lipsuri, restul e criptocomunişti şi naţionalist-comunişti?

Patrimoniul românesc
Nu, nu negăm că la Institutul Cultural Român nu s-ar face şi lucruri bune. Doar constatăm, iarăşi şi iarăşi, zodiile încumpenite sub care stăm. Şi cine ne ajută să stăm sub ele.
Între lucrurile mai recente pe care le a-preciem ca pozitive, deşi fără consecinţe concrete, ale institutului, a fost să organizeze o dezbatere pe marginea Raportului Comisiei prezidenţiale pentru patrimoniu, siturile istorice şi naturale din România, înfiinţată de şeful statului în aprilie 2008, coprezidată de şeful Catedrei Restaurarea patrimoniului din cadrul Universităţii de Arte Bucureşti, Dan Mohanu, şi preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, Şerban Sturdza. A fost o iniţiativă excepţională a lui Traian Băsescu, poate şocantă, la prima vedere, fiindcă se spune că domnia-sa ar crede că românii e manelişti, probabil o interpretare a învăţăturilor a vreunui sfetnic în ale culturii. Or, maneliştii nu au patrimoniu. La prima vedere, pentru că la a doua, constatăm că Raportul, un exemplu de profesionalism, care oferă, pe lângă un inventar, departe de a fi complet, al patrimoniului românesc degradat, şi o serie de soluţii la starea actuală “de criză” a patrimoniului din România, nu le-a dat deloc de gândit celor care conduc această ţară sub înnorate zodii în cumpănă.
Raportul se poate descărca de la adresa de internet: http://patr.presidency.ro/.

Ce va fi mâine?
Rezultatele unui sondaj de opinie recent, având ca subiecţi tinerii studioşi din Ro-mânia, elevi de liceu şi studenţi, e în măsură să îngrijoreze, dacă nu să înfioare, pe toţi cei care mai sunt încă interesaţi de viitorul – în special sub aspect cultural – al acestei Ţări. Astfel, aflăm că tinerii români, în majo-ritate uluitoare, nu sunt interesaţi să îşi con-struiască un viitor în Ţară, ţinta lor fiind să emigreze, după ce, eventual, îşi vor fi în-cheiat studiile în România. Motivaţiile pe care le dau aceşti tineri variază de la aspecte economice, până la aspecte de moralitate, însă aproape un sfert dintre ei motivează că le este ruşine că sunt români şi îşi în-temeiază uneori acest sentiment pe pseudo-argumentul că am avea o istorie, o cultură, o contribuţie ştiinţifică – ca să folosim un eufemism – neimportante la nivel european. Desigur, fals, ignoranţă, îndoctrinare. Dacă am cere unui sociolog să ne justifice răs-pândirea acestui mod de gândire, probabil că una dintre explicaţii ar fi că avem de-a face cu un curent, cu o modă, şi, că, în fapt, un procent mic pun în practică această dorinţă. Asta, în scenariu optimist. Şi dacă am accepta că avem de-a face doar cu o modă, aceasta ar fi o modă care ar trebui să ne alarmeze şi în faţa căreia nu am avea voie să rămânem impasibili. Este ca şi cum un tânăr obraznic şi-ar lua la palme părinţii pentru că sunt săraci, iar pălmuiala aceasta să devină modă naţională. Unii dintre lectorii acestor rânduri mărunte nu se vor mira, ca şi mine, de pălmuiala imaginată ar deveni, într-adevăr, un sport naţional. La îndobi-tocirea la care a fost supusă noua generaţie printr-o educaţie şcolară aberantă şi anti-naţională, la minciunile şi prostiile cu care i-am alintat zilnic, în special prin intermediul televizorului, rezultatele sondajului invocat nu sunt cu mirare.
Dar tocmai de aceea, noul ministru al Educaţiei face o nouă reformă în sistem. Suntem absolut convinşi că, printre altele, latina va redeveni obiect de studiu obli-gatoriu, că se vor elabora serioase manuale de cultură clasică, să mai priceapă şi tânărul de mâine cum fu posibilă Uniunea Euro-peană în care trăieşte. Şi, ca să priceapă şi din ce neam se trage, istoria naţională va fi aşezată la mare preţ de noua veşnică refor-mă, nu de alta, dar pentru ca preşedintele de mâine al României, chiar dacă va în-curca, aşa ca şi cel de azi, anii de domnie ai lui Neagoe Basarab, măcar să lucreze în spiritul învăţăturilor acestuia, iar nu în spi-ritul învăţăturilor mefistofelice ale contem-poranului lui Neagoe, Niccolo di Bernardo dei Machiavelli.

Cultura traditională
Cică s-ar pune de-o reformă şi în in-stituţiile de cultură bugetate, chiar dacă despre aceasta încă nu se discută pe faţă. Sunt păreri că unele dintre aceste instituţii mănâncă prea mulţi bani, şi ca atare s-au şi redus câteva posturi, sunt alte păreri cum că aceste instituţii s-ar putea să-şi asigure venituri şi din alte resurse (ceea ce poate fi adevărat), sunt păreri că mai multe instituţii ar putea fi comasate, iar cele mai drastice sugerează că ar trebui… privatizate!
Întâi, cum se procedează la noi, începe discreditarea prin presă. Chiar şi în presa locală şi-au găsit loc unele şopârle. Una foarte recentă dintre ele privea Centrele Ju-deţene de Cultură Tradiţională, care n-ar avea o activitate… “vizibilă”! Nu fiindcă unii confundă o instituţie de cultură tradiţională cu Taraf TV, vom arunca o privire în ogra-da centrelor de cultură tradiţională vecine Bihorului.

Modelul băimărean
La Maramureş, spre exemplu, apare revista de specialitate MEMORIA ETHNOLOGICA, revistă de patrimoniu etnologic şi memorie culturală, singura publicaţie românească de profil acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învă-ţământului Superior (CNCSIS) la categoria B: reviste ştiinţifice de importanţă naţională. Desigur, nu această acreditare face ca MEMORIA ETHNOLOGICA să fie extrem de valoroasă, cum se infatuează pe situl Centrului: “conform acreditării primite (…), cea mai valoroasă revistă din domeniul etnologiei şi folclorului, la ora actuală, în România”. Este conţinutul ei, prezentarea academică a articolelor, cu norme de redac-tare aferente şi rezumat în limbi de circulaţie internaţională, din păcate nedublată de o prezentare grafică pe măsură. Iar acreditarea CNCSIS este semn al responsabilităţii re-dactorului şef, Ştefan Mariş, care este şi directorul Centrului Judeţean pentru Con-servarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş, şi a colegilor săi (spre deosebire de alţii, domnia-sa are norocul de a avea o echipă redacţională).
Centrul dispune şi de editură proprie (Editura ETHNOLOGICA) şi tipăreşte lucrări remarcabile, nu numai în română. Cea mai recentă dintre ele este semnată de Sanda Golopenţia, profesor la Brown University.
Pe lângă numeroasele activităţi de cercetare în teren, la Baia Mare se lucrează cu fotografie şi se realizează filme, prezen-tate şi la festivaluri internaţionale. Este de notorietate proiectul Fotoetnografica, dema-rat în 2007, un proiect care are ca scop scanarea fotografică a satului tradiţional. Centrul şi-a creat şi o bibliotecă proprie, cu un număr restrâns de cărţi, însă, sperăm, cu posibilităţi de dezvoltare. Situl centrului conţine informaţii valoroase, chiar dacă nu are o structură dinamică, iar textele de prezentare sunt uneori fade şi neelocvente, însă Baia Mare este unul dintre puţinele centre care posedă sit internet!
Activitate intensă la Cluj
Dintre siturile de ramură pe care le cunoaştem, cel mai bine realizat ni se pare cel al Centrului Judeţean pentru Cultură Tradiţională Cluj, care va găzdui şi Tradiţii clujene TV. Dacă “brandul” Maramureşului este ethnologica, al Clujului este tradiţia.
Pe lângă un BULETIN INFORMATIV lunar, care anunţă sau consemnează activităţi susţinute de Centru, de la arhivare de do-cumente, înregistrări muzicale, spectacole, până la cercetări de teren, târguri sau cur-suri de perfecţionare, clujenii, sub con-ducerea directorului Tiberiu Groza, editează revista semestrială de specialitate TRADIŢII CLUJENE. TEZAURE UMANE VII.
Spicuim din ultimul număr care ne-a parvenit (4/2009), din interviul acordat de unul dintre marii folclorişti cu care avem norocul să fim contemporani, Constantin Arvinte, dirijor şi compozitor, ajuns la o vârstă venerabilă, îndemnul adresat folclo-riştilor, şi nu numai: “să meargă, până pot găsi ceva, în creierii munţilor, acolo unde nu se poate ajunge, fiindcă mai sunt locuri din astea, fără drumuri, să meargă pe aceste drumuri…”

Istoria, desecretizată
La Satu Mare, poetul Felician Pop, di-rectorul Centrului Judeţean pentru Con-servarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Satu Mare, a avut un an rodnic. Despre recenta sa carte de versuri s-a scris şi în ZODII. Anul acesta, împreună cu un alt poet sătmărean, Robert László, Felician Pop a publicat ISTORIA SECRETĂ A SĂTMARULUI (Satu Mare: Citadela, 2010). Chiar dacă titlul este exagerat (probabil din raţiuni co-merciale), emfatic chiar, cartea este un eveniment editorial. Cele 25 de secvenţe de istorie sunt lecturi atractive, alerte, cine-matice, adevărate reportaje de televiziune.
Fie că se atrage atenţia asupra coifului celtic de la Ciumeşti, “una dintre cele mai senzaţionale descoperiri arheologice din România”, fie că se punctează povestea co-nacului locuit continuu de peste patru secole de la Pir, autorii incită. Vom reveni asupra acestei cărţi. Doar o precizare.
Istoria, afirmă autorii, “trebuie să se scrie în spiritul adevărului, necolmatată de nici un fel de ingerinţe naţionaliste sau co-muniste”. Desigur, doar că orice ingerinţe ideologice fac rău scrierii istoriei. Fie chiar şi această ideologie numită political correct-ness, pe care autorii o practică uneori; su-ficent să exemplificăm cu două cuvinte: “rătăcirile legionare”. Mai precis?!

O istorie a pălincii
Buna colaborare dintre Felician Pop şi Robert László se concretizează într-un nou studiu, prezentat în serial în revista Cen-trului Judeţean pentru Conservarea şi Pro-movarea Culturii Tradiţionale Satu Mare, Confluenţe (avem în vedere numărul din martie 2010), cu un subiect foarte interesant şi amplu: drumul pălincii prin timp.
Nu este prima istorie a pălincii, cu-noaştem cel puţin precedentul creat de Ghe-orghe Pop, prin studiul său PĂLINCĂ DE SĂLAJ. POVESTEA PĂLINCII. TRADIŢII (Zalău: 2008), însă cercetătorii de la Satu Mare nu se rezumă la un spaţiu delimitat geografic.
După o incursiune în istorie, cei doi cercetători punctează, dincolo de ritual, rolul de socializare şi de comuniune al con-sumului acestei băuturi spirtoase, cu o pledoarie pentru consumul responsabil al aces-tui produs, pentru că pălinca “face parte din bucuriile inefabile ale existenţei”, ima-ginându-şi frumos un festival internaţional al pălincii autentice, taxând vehement con-trafacerile din comerţ.
Totuşi, avem rezerve faţă de câteva interpretări.
Distilarea este socotită o invenţie aparţinând Evului Mediu. Atribuirea invenţiei, ca şi data naşterii acesteia, naşte polemici. Sunt date suficente să credem că distilarea nu era un proces descoperit atunci. Poate doar re-descoperit. Albertus Magnus (1193-1280) este, pare-se, primul care descrie procesul de fabricare a alcoolului distilat. Istoricul David J. Hanson crede că ştiinţa producerii alcoolului s-a răspândit întâi printre călugări, fizicieni şi alchimişti, care îi căutau proprietăţile curative. La timpul respectiv, denumirea băuturilor spirtoase era de aqua vitae, “water of life”, apă vie. Feli-cian Pop şi Robert László privesc însă doar în Mittel Europa, iar această rezumare îi fac să afirme (fără surse) că aquae vitae reginae Hungaricae ar fi fost prima de-numire a pălincii. În fapt, denumirea aceea acoperă, ca să citez autorii, “un fel de co-niac”. La fel, autorii, vorbind despre tescovină, distilatul de vin, privesc tot numai în spaţiul Central European; o incursiune în istoria grecească a acestui distilat specific credem că ar aduce multe lămuriri. Nici samagonul basarabean nu avem informaţii să aibă “cel puţin 70 de grade”, plus că, după sursele locale pe care le-am consultat, se produce arareori din alte fructe, cum susţin autorii, decât din struguri. Pentru locul unde se produce pălinca, cercetătorii folosesc denumirea “pălincii”. Recunoaştem că ne-a surprins termenul, ne-a părut iniţial contrar spiritului limbii române, însă se prea poate ca în Oaş să fie în uz. Cum în alte zone etnografice denumirea curentă este “pălincării”, ar fi interesat de notat diferenţa şi de asigurat cu mărturii orale.
Ne mai oprim asupra unui singur aspect.
Cercetătorii afirmă, fără a dovedi, ca şi cum ar fi o evidenţă frapantă, că “pălincă” ar fi cuvânt de origine slovacă. Cum argu-mentaţia lipseşte, pare mai degrabă un com-promis la care au ajuns autorii, să nu fie cuvântul nici de origine românească, nici de origine maghiară. Am constatat o înmul-ţire a speculaţiilor “etimologice”; mai fiecare autor de monografii, de exemplu, se simte obligat să producă o explicaţie etimologică, care de care mai fantezistă, a originii unor toponime. Etimologii la un pahar de bere (sau de pălincă) se fac de multe secole şi, din păcate, cercetările aprofundate zac în publicaţii de specialitate şi în sertare.

Mai consemnăm
TRADIŢII mureşene (2009) prezintă bilingv (română şi maghiară) activitatea Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Mureş din ultimul an. Au văzut lumina tiparului şi două noi publicaţii preocupate tot de cultura tradiţională: RÂNDUIALA, editată Centrul de cultură “Augustin Bena” din Alba Iulia, şi COMORI VLĂSCENE, a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Giurgiu, care finanţează şi un volum excepţional de COLINDE VLĂSCENE, pe obrazul căruia semnează Gheorghe şi Maria Niţescu (Giurgiu: Pelican, 2009).
La Oradea, pe lângă ANTOLOGIA CORALĂ religioasă şi cultă, cu apariţie anuală, ajunsă la a şaptea ediţie, compozitorul Gheorghe David, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor, tipăreşte o selecţie din propriile compoziţii: MUZICA FACE MINUNI… MELODII ALESE, volumul I (Oradea: Imprimeria de Vest, 2009).

parastasul lui viorel nu se mai tine aici

Muşchii mei films & Gerard Vision prezintă un mediu metraj (45 min) inedit în peisajul cinematografic românesc de azi: Parastasul lui Viorel nu se mai ţine aici, un film de Lucian Ţion, care semnează atât regia, cât şi scenariul, orchestrat imagistic şi montat de Gerard Gui, unul dintre cei care a inventat televiziunea în Oradea, ajutat la camera secundă de Alexandru Nyulas. Distribuţia este asigurată de actori tineri, care au deja un nume în teatrul românesc, unii dintre ei prinzând şi roluri secundare, dar de impact, în filme ca Filantropica şi Rating, Katalin Varga şi Return of the Living Dead: Rave to the Grave: Adrian Cucu (Todoruţ), Claudia Ardelean (Ofelia), Sebastian Marina (Tinu), Alexandrina Ioana Costea (Cornelia), Ion Fiscuteanu Jr. (Cătălin). Doar Richard Regian (Laci) nu practică activ actoria, dar hainele ei nu-i sunt mari deloc. Regizorul (Milucu), umplând un gol de ultim moment creat de indisponibilitatea unui actor, îşi asumă şi rolul unui personaj care-i vine, de altfel, turnat. Într-un rol de câteva secunde, face figuraţie Gheorghe Brade (Omul cu găina), o figură emblematică a tânărului de la ţară, acolo unde este, de altfel, plasată întreaga acţiune a filmului.

Lucian Ţion a studiat regia de film la una dintre cele mai importante universităţi americane, rătăcindu-se apoi prin lumea largă, cu diferite proiecte, de teatru, film, graphic design, educaţie, călătorie, din Bangladesh până în Ungaria, din Camerun până în Tadjikistan, din Peru până în Olanda. Ce mai, a bătut meridianele, deşi nu cred că a ajuns până la ultimul.

Dar, într-un fel, deasupra capului lui Lucian Ţion stă, ca o sabie a lui Damocles, o vorbă bătrânească: cine merge pe toate drumurile, nu ajunge nicăieri. De aceea, poate, Lucian Ţion s-a întors acasă, într-o Românie pe care fac pariu că n-o înţelege (să-l văd pe acela care se poate bate cu pumnul în piept că pricepe ceva din România de azi), să-şi fixeze ceasul, ca să vorbesc ca Marin Sorescu, după fusul orar al cinematografiei româneşti.

Numai că, spre deosebire de ceilalţi cineaşti români din aceeaşi generaţie cu dânsul, Lucian vine cu un aer uşor american, de practic amestecat cu naiv, dorindu-şi ca filmele lui să nu fie vizionate doar de o castă elitistă şi, uneori, elitardă, ci de publicul larg. Aşa că debutul lui pe pelicula românească nu putea fi decât o comedie. Chiar aşa, lipseşte ceva mai mult filmelor româneşti de azi ca umorul?

Socotesc necesar de precizat că Lucian Ţion a beneficiat, pe toata durata durerilor facerii acestui film, de asistenţa nepreţuită a unui critic de film de maximă seriozitate, Pavel Azap.

Parastasul lui Viorel nu se mai ţine aici este un film de low budget, turnat în doar câteva zile în localitatea Remeţi (Bihor), cu sprijinul rezidenţei pentru artişti Casa cu gânduri, a Şcolii Generale din Remeţi şi a Primăriei Bulz.

Să ne imaginăm un sat oarecare în România anilor 2020. Mândruţa, vaca pe care ţăranul o iubeşte mai mult decât pe nevastă, e tot acolo. Găina care urmează să fie sacrificată pentru o cină festivă în amintirea mortului Viorel, cotcodăceşte şi ea. Gurii satului i-a luat însă locul psihologul. Crâşma, ca loc de dezbatere a lucrurilor lumeşti, este o amintire paralelă. I-a luat locul sala de şedinţă.

Dar avem şi indivizi aparent noi: psihologul, venit de la oraş să îi dezbare de adicţii pe ţărani, funcţionarul de tip nou de la primărie, şoferul de tir, tânărul întors după ani de muncă dintr-un Occident văzut ca lipsit de moralitate, care se declară îndrăgostit de o persoană de acelaşi sex. Mai avem şi televizorul, care îl pune pe ţăran în faţa unor declarate deschideri de orizont. Sau e pe dos?

Avem ţăranul supravieţuitor şi avem ţăranul impostor, care se confruntă cu o întrebare veche de când lumea sau chiar mai veche ca dânsa: ce-i, domnule, cu sexul ăsta?

Lucian Ţion nu face însă interpretări. Totul rămâne la nivel de sugestie. Este bine sau este rău că se importă tehnici generalizate în Occident? Formă fără fond? Au ele consecinţele aşteptate sau stăm sub umbrela lui fă ce zice popa, nu ce face popa? Doar că nu e popa, ci e psihologul. Adicţia de sex a personajelor, este ea pretinsă? Ţine de normalitate? Cum abordăm homosexualitatea? Dar jocurile erotice ce se chemau până de curând perversiuni sexuale? Şi încă vreo câteva asemenea.

Nu e România profundă. Parastasul lui Viorel nu se mai ţine acolo. Este un mic fragment – de o posibilitate deloc relativă – din satul românesc în câţiva ani, când normele europene de trai şi gândire se vor fi implementat, dar tot în felul românesc de a te spăla pe mâini din ultima jumătate de secol: la suprafaţă.

Încă elev, Andrei-Florin Sărăcuţ-Ardelean (ASAF este pseudonimul acronim sub care şi-a mai încercat pana) îndrăzneşte în lumea literelor cu o plachetă de versuri (Să nu alergi spre infinit fără de mine), marcată de semnele vârstei, mirosind a stânjenei şi toporaşi, dar deloc timid, lăsând să se întrevadă dezvoltări lirice personale, dincolo de jocurile naive la care, suntem convinşi, va renunţa cu timpul. Navigând pe o corabie înaripată, la care a înhămat niscai fluturi, dar şi câteva caleoptere, între lumea satului natal (Remeţi, pe Valea Iadului, în Munţii Apuseni) şi urbanitate (în speţă, cea orădeană, care dă impresia că îi repugnă pe alocuri, indirect), Andrei scrie versuri nu pentru a fi cool, ci pentru a exprima nişte trăiri autentice, netrucate, chiar dacă nu totdeauna tranşate într-o adecvată formulă poetică. Fie că transcrie însingurări şi tristeţi, fie că lasă libere gazelele iubirii, Andrei are calitatea necesară pentru a se lupta cu poezia: foaia albă (sau gândul gol) îi provoacă suferinţă. De aici, şi încercări, poticneli sau verbalizări, dar şi bruioane, miezuri şi sclipiri. Va veni şi vremea rigorii, când Andrei va şti să aleagă lumina din culori. Girăm acest debut, cu speranţa că, prin studiu şi lectură, tânărul de azi, altfel cu destul sâmbure de talent, îşi va cizela vocea, îşi va regla tirul şi îşi va croi drumul propriu printre litere, călare pe un cal alb, pe care-l presupunem nărăvaş.

Miron Blaga şi Ioan Degău pregătesc o surpriză iubitorilor folclorului/muzicii populare din Bihor: o carte (istorie sentimentală) despre interpreţii de muzică populară din Bihor, la tehnoredactarea căreia am avut bucuria să trudesc. Cu permisiune, vă ofer un fragment din volumul de peste 500 de pagini Cântecul de după cântec (schiţă pentru un univers folcloric bihorean), în pregătire la tipografia Metropolis din Oradea.

cantecul bihorean

Permiteţi-mi să vă ofer un fragment din opusculul UNIVERSUL ÎN BIBLIE ŞI ŞTIINŢĂ, apărut sub egida SCŞ AdSumus:

universul in biblie si stiinta

Mai multe informaţii despre autorul acestei lucrări (care, în opinia noastră, măcar prin unele idei revoluţionare pe care le conţine, ar trebui să suscite o dezbatere amplă):

https://octavianblaga.wordpress.com/2008/10/06/savantul-casin-popescu-la-oradea/

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ca%C5%9Fin_Popescu

Un ziarist pe care îl urmăresc,  dl. Victor Ciutacu, probabil sub influenţa unei umilinţe pe care o simt şi eu, comite o mare nedreptate când „scuipă între ochi” pe cei care poartă „grija” românilor uitaţi în „Republica Moldova”. Îmi permit să reacţionez cu un mărunt comentariu, nu atât pentru că dl. Ciutacu mă scuipă şi pe mine între ochi, cât pentru că scuipatul domniei-sale se lipeşte şi pe fruntea celor mai obidiţi dintre românii nord-dunareni în ultima jumătate de secol.

Câteva milioane de basarabeni, scuipaţi în numele a câtorva mii de voturi.

Cum ştie, probabil, multă lume, cetăţenii români care s-au dus la urne la Chişinău pe 6 decembrie au votat în proporţie covârşitoare un anume candidat. Acel candidat, spre deosebire de contracandidaţii lui principali, a lansat în mod constant în ultimii ani mesaje direcţionate spre românii basarabeni, fie himerizându-i cu o intrare comună a celor două ţări româneşti în UE, fie cu promisiunea acordarii cetăţeniei române prin proceduri simplificate, fie prin convingerea primarului Chişinăului de a se afişa între susţinătorii d-sale. Au mai fost şi altele, dar aceste trei mesaje mi se par cele mai importante.

De departe, cea mai percutantă dintre ele a fost promisiunea simplificării acordării cetăţeniei române, pentru care cauză ultimul guvern în funcţie s-a şi făcut că mişcă ceva, deşi sub ameninţarea occidentului nemulţumit, ba şi împleticindu-se în incompetenţă. Prognoza optimistă a candidatului în cauză era acordarea a circa 800.000 de cetăţenii basarabenilor, în regim de urgenţă. Un gest reparatoriu logic şi legic.

Considerând această mare miză, să obţii la Chişinău doar câteva mii de voturi, şi acelea mijlocite oarecum de primarul Chişinăului, e aproape un eşec.

Este, însă, evident, că basarabenii cetăţeni români nu au votat la Chişinău decât în proporţie infimă, deşi sărăcia şi lipsa de informare a majorităţii acestora putea fi mai abitir speculată de candidatul în cauză. În consecinţă, nu e precaut să îi acuzi pe basarabeni de autenticitatea acestui vot, cum nu e precaut să scuipi în aceeaşi direcţie, când nu poţi aprecia cu cine au votat basarabenii domiciliaţi în România.

E trist că peste Manifestul de Unire a lui Nicolae Dabija se suprapune, pe lângă atâtea altele, o asemenea reacţie din partea unei voci cu autoritate în presa românească.

Sunt convins, însă, că dl. Ciutacu va reveni la sentimente pozitive faţă de basarabeni, ca şi faţă de cei care le poartă grija.

Referinţe:

http://www.ciutacu.ro/articol/asta-nu-mai-e-%C8%9Bara-mea/

http://www.literaturasiarta.md/

PS La fel de nedreaptă mi se pare anatemizarea emigraţiei româneşti pentru că un procent de nici 5% din românii ce se găsesc în afara graniţelor au votat un anume – acelaşi – candidat. Socotind că în „diaspora” (termen impropriu uzitat curent de mass media) se găsesc cel puţin două milioane de electori români, pare mai degrabă că s-au auto-privat de la vot, şi că dl. Ciutacu nu e cazul să îşi pună întrebări cu privire la legitimitatea votului lor. Iar teza că votul a fost decis de către „diaspora” este ridicolă. Dar de ce să nu fi fost decis de ţigani, la o adică?