Cornel Popa, despre satul tradiţional: „Respectul, coeziunea sufletească şi ajutorul reciproc erau la ele acasă”

La sfârşitul anului 2011, dl. Cornel Popa, pe atunci senator PNL de Bihor, acum preşedinte al Consiliului Judeţean Bihor, mi-a acordat un interviu. Tema. satul românesc. Apoi, în platforma de candidat a d-sale, a sintetizat tot ce se poate citi în acest interviu într-un număr electoral al unui decalog: punctul 5.

Mă văd nevoit sa recapitulez acest interviu, in contextul protestelor care încep mâine la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor.

Suntem – şi eu, şi domnia-sa – implicaţi, într-un fel sau altul, în acest protest: eu, la un capăt, domnia-sa, la celălalt. Aceasta este, pentru mine, exemplificarea cea mai potrivită a unui paradox.

Şi doare.

Recitind acest interviu, dl. Popa va şti cu siguranţă de ce. Şi poate va şti, cum a ştiut de atâtea ori, să facă bine.

Lectură plăcută!

– Domnule Senator, puteţi fi des întâlnit la varii manifestări săteşti şi spectacole folclorice în Bihor. Mergeţi pentru că e un bun prilej de a discuta cu oamenii sau e şi altceva la mijloc?

R: Prezenţa mea la marea majoritate a acestor manifestări se datorează invitaţiilor primite din partea comunităţilor locale. Le răspund cu mare plăcere, mai ales că sunt şi un fervent susţinător şi, în egală măsură, un mare „consumator” de cântec şi jocuri (ori hore) populare. Este şi un excelent prilej de a-mi face meseria de parlamentar. Nicăieri nu afli mai direct şi nealterată realitatea cotidiană, traiul oamenilor.

– Aţi copilărit la ţară, într-o zonă bogată în tradiţii populare, dar care a dat şi numeroase personalităţi de talie naţională. Care sunt primele cuvinte care va vin in minte când vă gândiţi la aceasta?

R: Autentic, profunzime, tezaur naţional inestimabil!

– Cum vă amintiţi satul copilăriei? Cum vă raportaţi la acesta?

R: Cu oameni care se mişcau într-un Univers al muncii ostenitoare şi deloc aducătoare de mari câştiguri. Ba dimpotrivă! Era însă o lume în care respectul, coeziunea sufletească şi ajutorul reciproc erau la ele acasă! E suficient să spun că deşi n-aveau bani mulţi oamenii îşi ridicau fiecare o frumoasă casă. La care contribuiam fiecare familie, pe rând, cu munca fizică, la „clacă”. Aşa s-a înnoit întreg satul, prin contribuţie colectivă la zidirea fiecărei case a fiecărui gospodar.

– Povestiţi-ne, vă rog, o întâmplare care v-a marcat copilăria.

R: Cel mai mult am fost marcat de absenţa din familie a bunicului dinspre mamă, care era condamnat politic la 15 ani de temniţă grea, cu pierderea tuturor drepturilor cetăţeneşti. Ştiu că l-au „ridicat” într-o noapte, înainte să intru în clasa I. Pe umerii tatălui meu au rămas două familii la un venit de 500 lei pe lună. Şi teroarea de a avea pe urmele tale toate organele de opresiune. Şi cred că asta ne-a oţelit cel mai mult firea şi caracterul tuturor celor din familia mea, de la mic la mare. Şi ne-a făcut să fim deosebit de tenace şi de solidari.

– Prin ce era deosebit satul copilăriei faţă de satul de azi? Mental, dar şi material.

R: Înainte ne zbăteam cu toţii în neajunsuri, azi am reuşit să includ satul meu într-un program de modernizare: are apă, canalizare, staţie de epurare. Şi străzile asfaltate. Dar parcă oamenii încep să aibă mai puţină solidaritate şi coeziune sufletească! Sau poate mi se pare. Rămân însă aici cele mai frumoase sărbători de Paşti sau de Crăciun. Ceea ce la Oradea nu se întâmplă cu atâtea trăiri sufleteşti.

– Nu vi se pare că ne-am despărţit prea uşor de cultura multimilenară a ţăranului român?

R: Ştiu că perpetuarea obiceiurilor populare stă în sarcina liderilor. Noi ne-am făcut un obicei ca primarii noştri să aibă fiecare un ansamblu folcloric, care să cultive pe mai departe ceea ce iau azi din lada de zestre a tradiţiilor noastre populare. Pierdem însă, pe zi ce trece, meşteri populari pe domeniu. E mare păcat că sumănarii, cojocarii de altădată n-au avut pe lângă ei oameni care să-şi lase după ei această tradiţie la nepoţii nepoţilor lor. Mai avem olarii pe care n-avem voie să-i mai lăsăm să li se întâmple acelaşi lucru. Şi ţesutul popular e în aceeaşi situaţie. Avem datoria de a trăi cu ochii deschişi şi spre aceste lucruri!

– Ne mai poate reprezenta cultura tradiţională în lume sau e vremea, cum cer imperios unii, să ne sincronizăm cu modelele sau mai degrabă modele culturale globale?

R: Prezenţa de la întâlnirile internaţionale ne-a dovedit întotdeauna că tradiţiile şi obiceiurile noastre sunt bine apreciate. Am văzut asta şi în vara aceasta. Şi trebuie să scoatem în continuare în lumea largă lumea satului românesc!

– Cum vă imaginaţi satul românesc de mâine?

R: Va rămâne în continuare izvor de valori spirituale autentice. Trebuie doar să cultivăm în continuare formarea de lideri locali şi regionali care să aibă la suflet aceste lucruri, lumea satului românesc cu toate nestematele sale! Nimeni nu poate trăi, în satul nostru drag, fiind absent la frumuseţile din jurul său. Dimpotrivă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: