O lostriţă

Dac-ai fi fost peşte, ce peşte ai fi vrut să fii?, m-a întrebat deunezi un copil.

Dintre toate întrebările de acest fel, pe aceasta până atunci o ratasem.

Şi totuşi, dac-aş fi trăit într-un basm, şi m-aş fi aflat în faţa unui zeu, nimerit şi eu pe-acolo pe la jumătatea creaţiei lumii, pus în situaţia să aleg ce peşte vreau să fiu, prinzând atotputernicul într-o zi bună?

Omuleţul din faţa mea aştepta nerăbdător să găsesc, cu modestele mele cunoştinţe piscicole, un răspuns.

-Lostriţă, am rostit apăsat.

Aş fi hălăduit în apele unui pârâu de munte, nu m-aş fi lăsat prins în cârligul pescarului şi ar fi scris Vasile Voiculescu povestiri despre isprăvile mele.

Dar, mai presus de orice, pentru că nu există lostriţerii. Aş fi trăit în singurătatea împrejurului meu, ştiind că neam de neamul meu nu va putea fi crescut captiv, fie chiar în nişte confortabile amenajări piscicole.

Uneori, o formulare simplă, chiar dacă aparent absurdă, te poate defini mai uşor decât o mie de cuvinte: sunt o lostriţă.

Nu trăiesc în lostriţerii. Nu pup în fund piscicultorul pentru un pumn de granule care să-mi umfle burta şi să-mi înmoaie reflexele.

În faţa unor jigniri sau neadevăruri, tatăl meu şi tatăl tatălui meu aveau, în vremea când copilăream, reacţii diametral opuse: tata nu permitea nimănui şi se războaia cu oricine; bunicul împăciuia, căuta medierea, explica. Amândoi, însă, m-au îndemnat, oarecum paradoxal, acelaşi lucru: nu te lăsa călcat în picioare!

I-am ascultat cum am putut, câteodată semănând tatălui meu, mai ades bunicului, până am ajuns, într-o zi, să nu mai am nevoie de îndemn.

M-am aşezat pe-un colţ de munte, sus, pe unde trece arar picior de om. Iar aici, cine are cracul aşa larg şi mobilitate suficientă să îşi poată ridica piciorul deasupra mea, nu am grija că o va face pentru a mă călca în picioare.

M-am şters de praful drumurilor şi al cărţilor şi, spălat până la piele, m-am trezit că sunt un ţăran. Un ţăran anonim din secolul XXI. O lostriţă.

PS Acest text se vrea şi o lămurire pentru unii lectori (Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère! – Baudelaire) care au găsit de cuviinţă să comenteze (aici sau aiurea) postarea precedentă de pe blogul meu, suplicând textul fie într-un pat procustian cu aşternuturi politice, comiţând un fel de aeronavis abstractio a prestituto cursu, fie într-o mare vidanjă, etichetându-l în categoria asinus asinum fricat. Literatura (bună, rea) nu e analiză politică, iar exerciţiul de admiraţie a unui zâmbet nu e pupincurism, ci pupinobrăzism. Ave atque vale!

1 comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: