Reinventând democraţia: zâmbetul lui Claudiu Crăciun la Antena 3

Zâmbea. Zâmbea cald, temperat, prietenos, deschis. Zâmbea ca şi cum ar fi cules primul ghiocel. Zâmbea ca şi cum ar fi văzut o minune; sau ar fi bănuit-o. Zâmbea ca şi cum ar fi ştiut ceva  – încă ascuns beneficiarilor zâmbetului său.

N-am auzit aproape nimic din ce-a spus. Am priceput doar că se află în Parlamentul European, că nu e de-al casei şi că vorbeşte elegant engleza. Am aflat apoi că numele lui este Claudiu Crăciun, că este unul dintre obişnuiţii protestelor din Piaţa Universităţii, că este profesor de ştiinţe politice.

Într-o ţară îmbolnăvită, în care nu mai vrea să zâmbească nimeni (decât fie ironic, fie amar), felul cum zâmbea Claudiu vorbind despre democraţie mi s-a părut un miracol. Am fost tentat să cred, în primele secunde, că am de-a face cu zâmbetul ca politeţe, practicat – admirabil, chiar dacă deseori de faţadă – în civilizaţia vestică. Şi totuşi, zâmbetul lui Claudiu (căci se pot despica şi zâmbetele-n patru!) mi-a spus, pas cu pas, mai mult. Mai mult decât politeţe, decât bucurie, decât generozitate, decât optimism, decât candoare.

Mi-a povestit despre sfială. Sfiala ţăranului român. Sfiala, ca o memă spirituală (încă) activă, care ne opreşte să incendiem bănci şi să spargem geamuri ca grecii, să aruncăm spre comisari cu roşii ca spaniolii şi cu ouă ca francezii sau să ne proptim cu toţii în Piaţa Universităţii.

L-am văzut pe Claudiu Crăciun zâmbind cu sfială în nişte zile când zâmbetul s-a schimonosit în riduri obosite şi sfiala s-a ascuns în tăceri şi morminte.

M-am întrebat, când eram mai tânăr şi la minte curat (ca să parafrazez un mare poet dispărut), cum ar fi fost zâmbetul poporului român dacă ar fi putut să se bucure vreodată – până la zâmbet – de democraţie. Claudiu mi-a răspuns de pe micul ecran. Iată, am sărit electrocutat de pe fotoliu, iată zâmbetul democraţiei româneşti!

Aşa ar fi fost– îmi permit să-mi imaginez – zâmbetul democraţiei româneşti, dacă fiii ţăranului mioritic, creatorul poporului român, ar fi putut parcurge într-un mod (mai aproape de) firesc măcar ultimul centenar de istorie.

Era o emisiune a Antenei 3. Trebuie să o spun: nu sunt un devorator de televiziune, dar în primele săptămâni ale anului acesta am privit la micul ecran mai mult decât am făcut-o în toată căciula de ani pe care o port.

În cea mai mare parte a acestui timp-televizor, am sălăşluit în studiourile Antenei 3, pentru că acest post de televiziune echivalează acum pentru mine, într-un fel, ceea ce a fost Europa liberă pentru copilăria mea. Eu am crescut într-un sat de la capătul lumii, cu radioul fixat pe Europa liberă, duduind să se audă în grădină, unde tata planta trandafiri sau versuri, nu ştiam atunci prea bine, şi cu portretul lui Avram Iancu în locul portretului lui Nicolae Ceauşescu tronând în sala de clasă a şcolii primare.

Nu, nu-şi făcuse tata un cult din Europa liberă şi nu sunt nici eu deloc în pericol să îmi fac un cult pentru Antena 3. Ca şi Europa liberă, şi Antena 3 suferă de condiţionări. Dar ce îmi oferă Antena 3, şi ce mi-a oferit şi Europa liberă când dădea să mă bubuie adolescenţa cu pumnii în cap, este o stare de spirit.

O stare de spirit a luptei. A frondei. A setei de adevăr. De dreptate. De mai bine. De mai frumos. Mehr licht, ca să-l invoc pe Goethe.

Dac-aş trăi într-o lume normală, aş privi Antena 3 o dată pe lună, ca un cetăţean (ruşinat de absenţa şi absenteismul de care ar fi  dominat) care vrea să mai ia pulsul ţării, probabil mai atent la o intervenţie articulată şi ritmată a lui Radu Tudor ori Victor Ciutacu; sau pentru vreun reportaj tulburător pus la cale de Carmen Avram. Pentru că, până la urmă, Antena 3 nu îmi oferă o cercetare despre dacii de la râul Irthing, nu-mi prezintă o documentare etnografică a ultimelor case tradiţionale ţărăneşti lăsate în vraiştea timpului şi nu garantează o emisiune de cultură cu Romulus Vulpescu, Ion Murgeanu sau Nicolae Dabija. Aş trăi, şi aşa ar trebui să fie pentru un cal bătrân, necălărit, nărăvaş ca mine, în lumi paralele cu Antena 3, având cu totul alte preocupări decât cele cotidian-politice.

Dar, în vremurile care ne-au prins, privesc la televizor. Traian Băsescu, hăhăind. Emil Boc, înghiţând foneme. Daniel Funeriu, cu un ciorap în gură. Dan Şova, răstindu-se la Victor Ciutacu. Ion Iliescu, veşnic. Elena Udrea, vorace. Victor Ponta, mimând onctuos raţiunea. Crin Antonescu, crispat de naivitate. Mihai Răzvan Ungureanu, apăsând rar cuvintele, ca şi cum ar vorbi unor oligofreni, puturoşi pe deasupra. Ioan Olteanu, răstindu-se cu zaiflâc. Mircea Toader, vorbind despre beţivi. Şi iarăşi, Traian Băsescu, hăhăind. Stau cu ligheanul pe-aproape, mi s-a instalat în stomac o reacţie fiziologică fluidă, ca un perpetuum mobile.

Şi-atunci, apare în colţul ecranului zâmbetul democratic al lui Claudiu Crăciun. Zâmbetul acela: ca-ntr-un joc de reinventare a democraţiei ateniene; ca un fel de drapel al democraţiei.

Am această revelaţie personală: pot de-acum să-mi văd iar de treburile mele mărunte. Poporul român (felia aceea de popor român pentru care mă împung în inimă oasele strămoşilor mei), între un recital Tudor Gheorghe, o poveste Dan Puric şi un zâmbet Claudiu Crăciun, se face bine.

De restul, bănuiesc, s-ar ocupa un televizor, uitat pe Antena 3, televiziunea unui mogul căpos care pariază pe o pictură pe dedesupt a poporului român.

Noi, cei nimicnici, după o zi de lene şi o beţie de iarnă, ne-om putea culca sfios pe-o ureche, zâmbind. Zâmbind cu zâmbetul sfios al lui Claudiu, ca într-un antrenament al democraţiei.

Pentru că democraţie fără zâmbet nu se poate. Şi popor român fără sfială nu se poate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: