Aceşti bolizi cu faza lungă

Sunt două decenii şi-o ciosvârtă de când poporul român, trezit dintr-o mahmureală prelungită, fu cuprins de un acces de furie şi, mai ales, de auto-furie. Trase nişte nori într-o parte, izbi cu nişte meteoriţi de pământ, curăţi pânzele de paianjen de pe ochii soarelui şi avu în ţară niţică lumină. Până să se dumirească ce-i de făcut, se puse pe o ploaie ciorogârlă, comandată, se pare, de nişte inşi cu relaţii la nea Ilie. Când plouă aşa, mai iei o pelerină, mai ţii o umbrelă, dar parcă tot mai bine te ascunzi în casă, până nu îţi intră la apă şi gândurile. Cât stătu de ploaie bietul popor, se făcu că se face iar întuneric. Atât aşteptară inşii aceia cu relaţiile susmenţionate! Îi veniră la poartă cum că ştiu ei cum să facă lumină, cum să oprească ploaia şi, în general, cum să trăiască bine şi poporul român. Credul din fire şi din toţi rărunchii, poporul îi numi pe inşii aceia guvernanţi, guvernanţii îşi aduseră guvernantele cu dânşii, iar lângă guvernante, totdeauna se găsesc şi nişte gigolo pe-acolo, să mai pipăreze greutăţile vieţii şi ale morţii.

Şi aşa, sunt două decenii de când guvernanţi, guvernante şi gigoloi circulă în mare viteză, pe întunericul dat, în nişte bolizi gălăgioşi şi fuduli, cu faza lungă, ca să salveze poporul român de la înec şi să trăiască şi dânsul cum se binemerită. Se grăbesc foarte cei trei G, şi degeaba poporul român a înţeles la un moment dat că direcţia de mers a produsului naivităţii sale este contrară propriei direcţii de mers. Dar poate că aşa şi trebuie să fie, îşi spune poporul, zăpăcit de câte ori i s-a spus că n-a fost în stare de nimic în istorie, în cultură şi, în general, în viaţă. Cum-necum, prin repetare obsesivă, poporul român a cam început să creadă că dânsul nu-i nimic altceva decât o fecală fără şira spinării, venită, în istoria recentă, din sudul isteric, să lustruiască pantofii grofilor şi, mai nou, al guvernanţilor, guvernantelor şi gigoloilor aferenţi. Dar parcă totuşi e culmea nesimţirii, îşi mai spune poporul român, că inşii ăştia nici măcar nu schimbă faza lungă cu faza de întâlnire, cum vin aşa, orbitor, tot împotrivă! Şi de ce se grăbesc chiar aşa? Trebuie să ajungă repede la o destinaţie, nu mai e timp? Măcar când trec prin Ardeal, n-ar putea s-o lase mai moale? Nu prea suntem noi obişnuiţi cu viteza, mai mormăie poporul român, de-abia am renunţat la cal şi căruţă, de fapt la căruţă nu de tot, doar că am legat-o de-o Dacie.

Dar cei trei G se grăbesc foarte. Poate se simt urmăriţi. Poate se tem. Poate s-a prins boala vitezei de dânşii. Nu schimbă faza lungă, turează motoarele. Măcar de n-ar face gălăgia asta, îngaimă iarăşi poporul român, să nu se trezească strămoşii sub pământ. Şi poporul român merge cuminte, din sens contrar, agale. Să vadă înainte pe drumul lui nu poate, din cauza luminilor orbitoare ale bolizilor ce vin dimpotrivă; poate-o fi să intrăm în coliziune cu un tren ori numai cu un biet lampagiu pe bicicletă, întârziat la birt, se înfricoşează poporul român. Semnalizează, la început delicat, apoi enervat, pe conducătorii bolizilor, să mai schimbe naibii faza. Dar nimic. Poate că ar trebui să spargem farurile bolizilor, se oţăreşte poporul român. Dar poporului român nu-i place gândul. Lasă, trec şi bolizii ăştia, îşi spune, trece şi asta.

Iată, a tras pe dreapta, lăsând poziţia aprinsă, până ies din peisaj bagabonzii. Acum, poporul român visează la un pui de somn. Dar şi somnul îi e tulburat de luminile puternice. Probabil că ar trebui să înainteze puţin, se calculează, până la prima intersecţie cu un drum lăturalnic, pe care s-o apuce fie-ncotro, pentru a scăpa de teroarea bolizilor care nu se mai sfârşesc. Pe lângă întuneric, başca ploaie, poporul român se pricopsi şi cu o ceaţă mare. Cum văd oare bolizii aceştia pe unde merg, ţinând faza lungă aprinsă? Dacă ar schimba-o niţel, să vadă ce e la picioare, şi să încetinească, să stăm de vorbă, poate îşi schimbă şi ei direcţia de mers, gândeşte poporul român.

Drumul lăturalnic şi salvator e plin de gropi şi urcă o pantă abruptă. Tot urcând, poporul român a ajuns, iată, la cer. Fiindcă îl recunoaştem pe nea Petru, bănuim că poporul român se găseşte la porţile raiului. Nea Petru îl întreabă, oarecum mustrător:

– Pe unde mi-ai umblat, ciocoflendere?

Poporul român, ruşinat, nu cere mai mult de-un pat de scânduri, nişte paie şi o cană cu vin. Dacă s-ar putea odihni puţin aicea, în rai!, visează poporul român.

Deodată, în fundal, se aud bolizii şi raiul se umple de nişte lumini orbitoare. Se pare că inşii aceia au relaţii şi la nea Petru.

Nici în rai nu e chip de odihnă, concluzionează poporul român.

Ar mai rămâne iadul…

1 comment
  1. CELLA said:

    La mulţi ani !
    GREIERE din PĂPĂDIE
    ţie şi alor ţie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: