Zodii în cumpănă, până când?

Publicaţia ZODII ÎN CUMPĂNĂ, seria nouă, intră în al patrulea an de existenţă cu o întârziere de mai bine de o lună. Apariţia ediţiei de primăvară a revistei era prevăzută pentru 15 martie şi iată-ne intraţi demultişor într-o primăvară buimacă şi prevestitoare de rele. Îi rugăm pe cetitorii fideli şi pe colaboratori să privească cu indulgenţă această indecenţă, pe care redactorul responsabil şi-o asumă, fără explicaţii.

Ediţia electronică, aici:

http://cumpana.files.wordpress.com/2010/04/zodii-in-cumpana-primavara-2010.pdf
Întârziind cu apariţia, am lăsat loc unor speculaţii, cu care câţiva colaboratori şi cetitori s-au grăbit să ne interpeleze, cu îngrijorare. Răspundem uneia singură: ZODII ÎN CUMPĂNĂ nu este ameninţată cu dispariţia fizică din lipsa fondurilor; dimpotrivă, chiar dacă nu avem o confirmare directă, am înţeles prin interpuşi că publicaţia este apreciată şi de “finanţatorii” noştri de astăzi; recenziile (sau chiar cronici de o pagină de ziar) apărute în presa din ţară şi din străinătate ne confirmaseră deja că eforturile noastre sunt bine primite. Să nu se înţeleagă că publicaţia ar fi mare mâncătoare de bani de la buget: un iubitor de cultură cu un venit decent în România ar putea-o finanţa singur, din salariu. Asta, pentru că ne aflăm în biata noastră ţărişoară sub aceleaşi zodii în cumpănă care au dat numele revistei, în 1992, când Caşin Popescu, ajutat de Ovidiu Vuia, o întemeia, şi ne respectăm colaboratorii doar cu un mulţumesc şi câteva exemplare gratuite, trimise prin poştă deseori cu întârziere de săptămâni, iar pe cei care trudesc la ea (să cam folosim un plural de politeţe), cu nişte bani de ţigări.
Dar nu despre ZODIILE ÎN CUMPĂNĂ pe care le făptuim dorim să facem vorbire, ci despre zodiile în cumpănă sub care s-a aşezat neamul românesc. Vom încerca să sur-prindem şi să comentăm câteva aspecte culturale (şi pozitive, şi negative) cu care ne-am întâlnit recent, care ne arată unele direcţii de a ne re-aşeza cumpăna, dar şi unele piedicile care ne opresc să o facem.

Basarabia, tot pe cruce
În zilele în care apar aceste rânduri, se împlineşte un an de la ultima mişcare sem-nificativă a românismului, protestele de stradă din Chişinăul anului 2009, care s-au soldat cu moartea mai multor tineri români.
Până când, aceste zodii în cumpănă pes-te fraţii noştri basarabeni?
Nicolae Dabija propunea, la finele anului trecut, refacerea minunatei mişcări naţio-naliste a Podului cu flori de peste Prut, un eveniment unic pe mapamond, care a marcat un moment de suflet românesc şi ar marca iarăşi conştiinţa publică internaţională, indiferentă la problemele noastre naţionale, câtă vreme le sunt reprezentate în cel mai neavenit mod cu putinţă. Nu ştim, când scriem aceste rânduri, care este reac-ţia “societăţii civile” la îndemnul marelui nostru poet, dar suntem convinşi că podul de flori, sub orice formă posibilă, de festival anual, de pildă, trebuie re-început. Noi vom fi acolo, chiar să ne privim peste Prut doar cu Nicolae Dabija, cu toate florile noastre.
Nu eram în ţară în acele zile ale lui aprilie 2009, dar ştiu din mărturii că şi în Oradea, unde tinerii ies mai degrabă în stradă pentru a-şi afişa hainele, s-a născut spontan o demonstraţie de solidaritate cu românii de la Chişinău, când tânărul de Dumbrăviţa de Codru, Dan Suciu, a agitat spiritele dor-minde în barurile din preajma statuii Voievodului unificator Mihai Viteazul.
Ce făcea, în lunile imediat următoare, televiziunea publică de la Bucureşti? Un sondaj postat pe situl TVR le solicita vizitatorilor să răspundă la întrebarea: “Credeţi că limba română se aseamănă cu limba moldovenească?” O întrebare de o im-becilitate rară, o problemă nu falsă, ci de o prostie murdară. Ce limbă moldovenească, TVR – PCRM? Pe lângă cretinismul, stu-piditatea, neruşinarea întrebării, unde mai pui cât e de jignitoare, cât de dăunătoare! Opţiunile de răspuns erau, desigur, res-trictive: “Într-o mare proporţie”, “Într-o proporţie moderată”, “Nu ştiu/Nu mă interesează”, iar faptul că votanţii, în număr covârşitor, au optat pentru prima variantă, nu spune decât cât de senilizată este societatea românească. Limba moldovenească este un concept politic, contrar adevărului lingvistic, iar televiziunea naţională ni-l bagă pe gât, scuipând mormintele românilor care au murit pentru graiul lor românesc în Basarabia. Şi asta, în zilele în care se desfăşura, la Chişinău şi Iaşi, Festivalul internaţional de poezie Grigore Vieru, ediţia întâi, pentru amintirea imensei inimi a poetului dispărut.

Ideile care nu se dezbat
Dar nu ar trebui să ne facem mari pro-bleme, statul român acordă burse stu-denţilor din “Republica Moldova”, nu însă, cum trebuia să o facă din 1990, şi cetăţenia, în mod automat, urmaşilor românilor lăsaţi în grija sovietelor, stipendiază gras şi un institut de cultură românească cu multe filiale internaţionale, condus de un român autentic foc, care crede despre naţia română că este “o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”.
Într-o analiză (DESPRE IDEI&BLOCAJE, Bucureşti: Humanitas, 2008), de altfel, con-formă cu realitatea şi, de ce nu, pertinentă, acest nou şi vechi director de direcţie culturală, Horia-Roman Patapievici, urmărea, pasămite, în urmă cu mai bine de un an, să lanseze o dezbatere despre cultura română, oripilat de faptul că în România ideile ori-ginale nu au niciun ecou. “Ideile nu se dez-bat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occi-dentului”, explica fostul şi noul director al Institutului Cultural Român. Valorile create în spaţiul cultural românesc, ne mai învăţa domnia-sa, dispar, pentru că mediul cultural în care se nasc nu le poate prelua, pentru că nu există în România un spaţiu obiectiv, o “piaţă publică a ideilor”. Dar cine a contri-buit la această stare de fapt, dacă nu chiar Horia-Roman Patapievici? Despre ce scri-itori “care au murit” discută sau organi-zează mese rotunde domnia-sa? Romulus Zaharia? Şerban Andronescu? Cine defi-lează cu o găşcuţă şi elimină de la stipendii pe cei care nu corespund? Cine poate influ-enţa starea de fapt de care face vorbire, prin poziţia, pare-se veşnică, pe care o de-ţine? Cine mutilează chipul culturii româneşti? Cine spune: doar noi existăm, restul e nişte proşti; sau, ca să alăturăm pe cine trebuie alăturat aici, Nicolae Manolescu, un om de cultură cu câte merite, cu atâtea lipsuri, restul e criptocomunişti şi naţionalist-comunişti?

Patrimoniul românesc
Nu, nu negăm că la Institutul Cultural Român nu s-ar face şi lucruri bune. Doar constatăm, iarăşi şi iarăşi, zodiile încumpenite sub care stăm. Şi cine ne ajută să stăm sub ele.
Între lucrurile mai recente pe care le a-preciem ca pozitive, deşi fără consecinţe concrete, ale institutului, a fost să organizeze o dezbatere pe marginea Raportului Comisiei prezidenţiale pentru patrimoniu, siturile istorice şi naturale din România, înfiinţată de şeful statului în aprilie 2008, coprezidată de şeful Catedrei Restaurarea patrimoniului din cadrul Universităţii de Arte Bucureşti, Dan Mohanu, şi preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, Şerban Sturdza. A fost o iniţiativă excepţională a lui Traian Băsescu, poate şocantă, la prima vedere, fiindcă se spune că domnia-sa ar crede că românii e manelişti, probabil o interpretare a învăţăturilor a vreunui sfetnic în ale culturii. Or, maneliştii nu au patrimoniu. La prima vedere, pentru că la a doua, constatăm că Raportul, un exemplu de profesionalism, care oferă, pe lângă un inventar, departe de a fi complet, al patrimoniului românesc degradat, şi o serie de soluţii la starea actuală “de criză” a patrimoniului din România, nu le-a dat deloc de gândit celor care conduc această ţară sub înnorate zodii în cumpănă.
Raportul se poate descărca de la adresa de internet: http://patr.presidency.ro/.

Ce va fi mâine?
Rezultatele unui sondaj de opinie recent, având ca subiecţi tinerii studioşi din Ro-mânia, elevi de liceu şi studenţi, e în măsură să îngrijoreze, dacă nu să înfioare, pe toţi cei care mai sunt încă interesaţi de viitorul – în special sub aspect cultural – al acestei Ţări. Astfel, aflăm că tinerii români, în majo-ritate uluitoare, nu sunt interesaţi să îşi con-struiască un viitor în Ţară, ţinta lor fiind să emigreze, după ce, eventual, îşi vor fi în-cheiat studiile în România. Motivaţiile pe care le dau aceşti tineri variază de la aspecte economice, până la aspecte de moralitate, însă aproape un sfert dintre ei motivează că le este ruşine că sunt români şi îşi în-temeiază uneori acest sentiment pe pseudo-argumentul că am avea o istorie, o cultură, o contribuţie ştiinţifică – ca să folosim un eufemism – neimportante la nivel european. Desigur, fals, ignoranţă, îndoctrinare. Dacă am cere unui sociolog să ne justifice răs-pândirea acestui mod de gândire, probabil că una dintre explicaţii ar fi că avem de-a face cu un curent, cu o modă, şi, că, în fapt, un procent mic pun în practică această dorinţă. Asta, în scenariu optimist. Şi dacă am accepta că avem de-a face doar cu o modă, aceasta ar fi o modă care ar trebui să ne alarmeze şi în faţa căreia nu am avea voie să rămânem impasibili. Este ca şi cum un tânăr obraznic şi-ar lua la palme părinţii pentru că sunt săraci, iar pălmuiala aceasta să devină modă naţională. Unii dintre lectorii acestor rânduri mărunte nu se vor mira, ca şi mine, de pălmuiala imaginată ar deveni, într-adevăr, un sport naţional. La îndobi-tocirea la care a fost supusă noua generaţie printr-o educaţie şcolară aberantă şi anti-naţională, la minciunile şi prostiile cu care i-am alintat zilnic, în special prin intermediul televizorului, rezultatele sondajului invocat nu sunt cu mirare.
Dar tocmai de aceea, noul ministru al Educaţiei face o nouă reformă în sistem. Suntem absolut convinşi că, printre altele, latina va redeveni obiect de studiu obli-gatoriu, că se vor elabora serioase manuale de cultură clasică, să mai priceapă şi tânărul de mâine cum fu posibilă Uniunea Euro-peană în care trăieşte. Şi, ca să priceapă şi din ce neam se trage, istoria naţională va fi aşezată la mare preţ de noua veşnică refor-mă, nu de alta, dar pentru ca preşedintele de mâine al României, chiar dacă va în-curca, aşa ca şi cel de azi, anii de domnie ai lui Neagoe Basarab, măcar să lucreze în spiritul învăţăturilor acestuia, iar nu în spi-ritul învăţăturilor mefistofelice ale contem-poranului lui Neagoe, Niccolo di Bernardo dei Machiavelli.

Cultura traditională
Cică s-ar pune de-o reformă şi în in-stituţiile de cultură bugetate, chiar dacă despre aceasta încă nu se discută pe faţă. Sunt păreri că unele dintre aceste instituţii mănâncă prea mulţi bani, şi ca atare s-au şi redus câteva posturi, sunt alte păreri cum că aceste instituţii s-ar putea să-şi asigure venituri şi din alte resurse (ceea ce poate fi adevărat), sunt păreri că mai multe instituţii ar putea fi comasate, iar cele mai drastice sugerează că ar trebui… privatizate!
Întâi, cum se procedează la noi, începe discreditarea prin presă. Chiar şi în presa locală şi-au găsit loc unele şopârle. Una foarte recentă dintre ele privea Centrele Ju-deţene de Cultură Tradiţională, care n-ar avea o activitate… “vizibilă”! Nu fiindcă unii confundă o instituţie de cultură tradiţională cu Taraf TV, vom arunca o privire în ogra-da centrelor de cultură tradiţională vecine Bihorului.

Modelul băimărean
La Maramureş, spre exemplu, apare revista de specialitate MEMORIA ETHNOLOGICA, revistă de patrimoniu etnologic şi memorie culturală, singura publicaţie românească de profil acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învă-ţământului Superior (CNCSIS) la categoria B: reviste ştiinţifice de importanţă naţională. Desigur, nu această acreditare face ca MEMORIA ETHNOLOGICA să fie extrem de valoroasă, cum se infatuează pe situl Centrului: “conform acreditării primite (…), cea mai valoroasă revistă din domeniul etnologiei şi folclorului, la ora actuală, în România”. Este conţinutul ei, prezentarea academică a articolelor, cu norme de redac-tare aferente şi rezumat în limbi de circulaţie internaţională, din păcate nedublată de o prezentare grafică pe măsură. Iar acreditarea CNCSIS este semn al responsabilităţii re-dactorului şef, Ştefan Mariş, care este şi directorul Centrului Judeţean pentru Con-servarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş, şi a colegilor săi (spre deosebire de alţii, domnia-sa are norocul de a avea o echipă redacţională).
Centrul dispune şi de editură proprie (Editura ETHNOLOGICA) şi tipăreşte lucrări remarcabile, nu numai în română. Cea mai recentă dintre ele este semnată de Sanda Golopenţia, profesor la Brown University.
Pe lângă numeroasele activităţi de cercetare în teren, la Baia Mare se lucrează cu fotografie şi se realizează filme, prezen-tate şi la festivaluri internaţionale. Este de notorietate proiectul Fotoetnografica, dema-rat în 2007, un proiect care are ca scop scanarea fotografică a satului tradiţional. Centrul şi-a creat şi o bibliotecă proprie, cu un număr restrâns de cărţi, însă, sperăm, cu posibilităţi de dezvoltare. Situl centrului conţine informaţii valoroase, chiar dacă nu are o structură dinamică, iar textele de prezentare sunt uneori fade şi neelocvente, însă Baia Mare este unul dintre puţinele centre care posedă sit internet!
Activitate intensă la Cluj
Dintre siturile de ramură pe care le cunoaştem, cel mai bine realizat ni se pare cel al Centrului Judeţean pentru Cultură Tradiţională Cluj, care va găzdui şi Tradiţii clujene TV. Dacă “brandul” Maramureşului este ethnologica, al Clujului este tradiţia.
Pe lângă un BULETIN INFORMATIV lunar, care anunţă sau consemnează activităţi susţinute de Centru, de la arhivare de do-cumente, înregistrări muzicale, spectacole, până la cercetări de teren, târguri sau cur-suri de perfecţionare, clujenii, sub con-ducerea directorului Tiberiu Groza, editează revista semestrială de specialitate TRADIŢII CLUJENE. TEZAURE UMANE VII.
Spicuim din ultimul număr care ne-a parvenit (4/2009), din interviul acordat de unul dintre marii folclorişti cu care avem norocul să fim contemporani, Constantin Arvinte, dirijor şi compozitor, ajuns la o vârstă venerabilă, îndemnul adresat folclo-riştilor, şi nu numai: “să meargă, până pot găsi ceva, în creierii munţilor, acolo unde nu se poate ajunge, fiindcă mai sunt locuri din astea, fără drumuri, să meargă pe aceste drumuri…”

Istoria, desecretizată
La Satu Mare, poetul Felician Pop, di-rectorul Centrului Judeţean pentru Con-servarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Satu Mare, a avut un an rodnic. Despre recenta sa carte de versuri s-a scris şi în ZODII. Anul acesta, împreună cu un alt poet sătmărean, Robert László, Felician Pop a publicat ISTORIA SECRETĂ A SĂTMARULUI (Satu Mare: Citadela, 2010). Chiar dacă titlul este exagerat (probabil din raţiuni co-merciale), emfatic chiar, cartea este un eveniment editorial. Cele 25 de secvenţe de istorie sunt lecturi atractive, alerte, cine-matice, adevărate reportaje de televiziune.
Fie că se atrage atenţia asupra coifului celtic de la Ciumeşti, “una dintre cele mai senzaţionale descoperiri arheologice din România”, fie că se punctează povestea co-nacului locuit continuu de peste patru secole de la Pir, autorii incită. Vom reveni asupra acestei cărţi. Doar o precizare.
Istoria, afirmă autorii, “trebuie să se scrie în spiritul adevărului, necolmatată de nici un fel de ingerinţe naţionaliste sau co-muniste”. Desigur, doar că orice ingerinţe ideologice fac rău scrierii istoriei. Fie chiar şi această ideologie numită political correct-ness, pe care autorii o practică uneori; su-ficent să exemplificăm cu două cuvinte: “rătăcirile legionare”. Mai precis?!

O istorie a pălincii
Buna colaborare dintre Felician Pop şi Robert László se concretizează într-un nou studiu, prezentat în serial în revista Cen-trului Judeţean pentru Conservarea şi Pro-movarea Culturii Tradiţionale Satu Mare, Confluenţe (avem în vedere numărul din martie 2010), cu un subiect foarte interesant şi amplu: drumul pălincii prin timp.
Nu este prima istorie a pălincii, cu-noaştem cel puţin precedentul creat de Ghe-orghe Pop, prin studiul său PĂLINCĂ DE SĂLAJ. POVESTEA PĂLINCII. TRADIŢII (Zalău: 2008), însă cercetătorii de la Satu Mare nu se rezumă la un spaţiu delimitat geografic.
După o incursiune în istorie, cei doi cercetători punctează, dincolo de ritual, rolul de socializare şi de comuniune al con-sumului acestei băuturi spirtoase, cu o pledoarie pentru consumul responsabil al aces-tui produs, pentru că pălinca “face parte din bucuriile inefabile ale existenţei”, ima-ginându-şi frumos un festival internaţional al pălincii autentice, taxând vehement con-trafacerile din comerţ.
Totuşi, avem rezerve faţă de câteva interpretări.
Distilarea este socotită o invenţie aparţinând Evului Mediu. Atribuirea invenţiei, ca şi data naşterii acesteia, naşte polemici. Sunt date suficente să credem că distilarea nu era un proces descoperit atunci. Poate doar re-descoperit. Albertus Magnus (1193-1280) este, pare-se, primul care descrie procesul de fabricare a alcoolului distilat. Istoricul David J. Hanson crede că ştiinţa producerii alcoolului s-a răspândit întâi printre călugări, fizicieni şi alchimişti, care îi căutau proprietăţile curative. La timpul respectiv, denumirea băuturilor spirtoase era de aqua vitae, “water of life”, apă vie. Feli-cian Pop şi Robert László privesc însă doar în Mittel Europa, iar această rezumare îi fac să afirme (fără surse) că aquae vitae reginae Hungaricae ar fi fost prima de-numire a pălincii. În fapt, denumirea aceea acoperă, ca să citez autorii, “un fel de co-niac”. La fel, autorii, vorbind despre tescovină, distilatul de vin, privesc tot numai în spaţiul Central European; o incursiune în istoria grecească a acestui distilat specific credem că ar aduce multe lămuriri. Nici samagonul basarabean nu avem informaţii să aibă “cel puţin 70 de grade”, plus că, după sursele locale pe care le-am consultat, se produce arareori din alte fructe, cum susţin autorii, decât din struguri. Pentru locul unde se produce pălinca, cercetătorii folosesc denumirea “pălincii”. Recunoaştem că ne-a surprins termenul, ne-a părut iniţial contrar spiritului limbii române, însă se prea poate ca în Oaş să fie în uz. Cum în alte zone etnografice denumirea curentă este “pălincării”, ar fi interesat de notat diferenţa şi de asigurat cu mărturii orale.
Ne mai oprim asupra unui singur aspect.
Cercetătorii afirmă, fără a dovedi, ca şi cum ar fi o evidenţă frapantă, că “pălincă” ar fi cuvânt de origine slovacă. Cum argu-mentaţia lipseşte, pare mai degrabă un com-promis la care au ajuns autorii, să nu fie cuvântul nici de origine românească, nici de origine maghiară. Am constatat o înmul-ţire a speculaţiilor “etimologice”; mai fiecare autor de monografii, de exemplu, se simte obligat să producă o explicaţie etimologică, care de care mai fantezistă, a originii unor toponime. Etimologii la un pahar de bere (sau de pălincă) se fac de multe secole şi, din păcate, cercetările aprofundate zac în publicaţii de specialitate şi în sertare.

Mai consemnăm
TRADIŢII mureşene (2009) prezintă bilingv (română şi maghiară) activitatea Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Mureş din ultimul an. Au văzut lumina tiparului şi două noi publicaţii preocupate tot de cultura tradiţională: RÂNDUIALA, editată Centrul de cultură “Augustin Bena” din Alba Iulia, şi COMORI VLĂSCENE, a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Giurgiu, care finanţează şi un volum excepţional de COLINDE VLĂSCENE, pe obrazul căruia semnează Gheorghe şi Maria Niţescu (Giurgiu: Pelican, 2009).
La Oradea, pe lângă ANTOLOGIA CORALĂ religioasă şi cultă, cu apariţie anuală, ajunsă la a şaptea ediţie, compozitorul Gheorghe David, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor, tipăreşte o selecţie din propriile compoziţii: MUZICA FACE MINUNI… MELODII ALESE, volumul I (Oradea: Imprimeria de Vest, 2009).

4 comments
  1. De iti bei cafeaua cu 12 lei din ceasca de catifea si de mai ai si jipanu parcat langa terasa, e normal sa razi de cativa tineri basarabeni stransi sa strige: Jos comunismu?!

    Eu doar le-am stigat cuvintele izvorate din sufletul lui Grigore:

    Trei culori si-o singura iubire
    Romaneasca,
    Trei culori si-o singura vorbire
    Romaneasca!
    Trei culori si-o singura credinta
    Romaneasca,
    Trei culori si-o singura fiinta
    Romaneasca!

    Esti un mare suflet Tavi, iti multumasc!

  2. doru n said:

    Felicitari pentru activitatea dvs. publicistica!
    Domnul profesor Marian Barbu, din Craiova, vrea sa ia legatura cu dvs.
    Cum poate sa o faca?

  3. Am descoperit cu plăcere că mă aflu în blogroll-ul dumneavoastră. Din câte văd avem ceva pasiuni în comun. Cu siguranţă voi reveni. Toate cele bune!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: