Un film de Lucian Ţion

parastasul lui viorel nu se mai tine aici

Muşchii mei films & Gerard Vision prezintă un mediu metraj (45 min) inedit în peisajul cinematografic românesc de azi: Parastasul lui Viorel nu se mai ţine aici, un film de Lucian Ţion, care semnează atât regia, cât şi scenariul, orchestrat imagistic şi montat de Gerard Gui, unul dintre cei care a inventat televiziunea în Oradea, ajutat la camera secundă de Alexandru Nyulas. Distribuţia este asigurată de actori tineri, care au deja un nume în teatrul românesc, unii dintre ei prinzând şi roluri secundare, dar de impact, în filme ca Filantropica şi Rating, Katalin Varga şi Return of the Living Dead: Rave to the Grave: Adrian Cucu (Todoruţ), Claudia Ardelean (Ofelia), Sebastian Marina (Tinu), Alexandrina Ioana Costea (Cornelia), Ion Fiscuteanu Jr. (Cătălin). Doar Richard Regian (Laci) nu practică activ actoria, dar hainele ei nu-i sunt mari deloc. Regizorul (Milucu), umplând un gol de ultim moment creat de indisponibilitatea unui actor, îşi asumă şi rolul unui personaj care-i vine, de altfel, turnat. Într-un rol de câteva secunde, face figuraţie Gheorghe Brade (Omul cu găina), o figură emblematică a tânărului de la ţară, acolo unde este, de altfel, plasată întreaga acţiune a filmului.

Lucian Ţion a studiat regia de film la una dintre cele mai importante universităţi americane, rătăcindu-se apoi prin lumea largă, cu diferite proiecte, de teatru, film, graphic design, educaţie, călătorie, din Bangladesh până în Ungaria, din Camerun până în Tadjikistan, din Peru până în Olanda. Ce mai, a bătut meridianele, deşi nu cred că a ajuns până la ultimul.

Dar, într-un fel, deasupra capului lui Lucian Ţion stă, ca o sabie a lui Damocles, o vorbă bătrânească: cine merge pe toate drumurile, nu ajunge nicăieri. De aceea, poate, Lucian Ţion s-a întors acasă, într-o Românie pe care fac pariu că n-o înţelege (să-l văd pe acela care se poate bate cu pumnul în piept că pricepe ceva din România de azi), să-şi fixeze ceasul, ca să vorbesc ca Marin Sorescu, după fusul orar al cinematografiei româneşti.

Numai că, spre deosebire de ceilalţi cineaşti români din aceeaşi generaţie cu dânsul, Lucian vine cu un aer uşor american, de practic amestecat cu naiv, dorindu-şi ca filmele lui să nu fie vizionate doar de o castă elitistă şi, uneori, elitardă, ci de publicul larg. Aşa că debutul lui pe pelicula românească nu putea fi decât o comedie. Chiar aşa, lipseşte ceva mai mult filmelor româneşti de azi ca umorul?

Socotesc necesar de precizat că Lucian Ţion a beneficiat, pe toata durata durerilor facerii acestui film, de asistenţa nepreţuită a unui critic de film de maximă seriozitate, Pavel Azap.

Parastasul lui Viorel nu se mai ţine aici este un film de low budget, turnat în doar câteva zile în localitatea Remeţi (Bihor), cu sprijinul rezidenţei pentru artişti Casa cu gânduri, a Şcolii Generale din Remeţi şi a Primăriei Bulz.

Să ne imaginăm un sat oarecare în România anilor 2020. Mândruţa, vaca pe care ţăranul o iubeşte mai mult decât pe nevastă, e tot acolo. Găina care urmează să fie sacrificată pentru o cină festivă în amintirea mortului Viorel, cotcodăceşte şi ea. Gurii satului i-a luat însă locul psihologul. Crâşma, ca loc de dezbatere a lucrurilor lumeşti, este o amintire paralelă. I-a luat locul sala de şedinţă.

Dar avem şi indivizi aparent noi: psihologul, venit de la oraş să îi dezbare de adicţii pe ţărani, funcţionarul de tip nou de la primărie, şoferul de tir, tânărul întors după ani de muncă dintr-un Occident văzut ca lipsit de moralitate, care se declară îndrăgostit de o persoană de acelaşi sex. Mai avem şi televizorul, care îl pune pe ţăran în faţa unor declarate deschideri de orizont. Sau e pe dos?

Avem ţăranul supravieţuitor şi avem ţăranul impostor, care se confruntă cu o întrebare veche de când lumea sau chiar mai veche ca dânsa: ce-i, domnule, cu sexul ăsta?

Lucian Ţion nu face însă interpretări. Totul rămâne la nivel de sugestie. Este bine sau este rău că se importă tehnici generalizate în Occident? Formă fără fond? Au ele consecinţele aşteptate sau stăm sub umbrela lui fă ce zice popa, nu ce face popa? Doar că nu e popa, ci e psihologul. Adicţia de sex a personajelor, este ea pretinsă? Ţine de normalitate? Cum abordăm homosexualitatea? Dar jocurile erotice ce se chemau până de curând perversiuni sexuale? Şi încă vreo câteva asemenea.

Nu e România profundă. Parastasul lui Viorel nu se mai ţine acolo. Este un mic fragment – de o posibilitate deloc relativă – din satul românesc în câţiva ani, când normele europene de trai şi gândire se vor fi implementat, dar tot în felul românesc de a te spăla pe mâini din ultima jumătate de secol: la suprafaţă.

1 comment
  1. Am vazut filmul si am ras in hohote. Ce se poate spune mai mult decat atat? E cea mai fireasca reactie de la un public larg format atat din intelectuali rafinati, cat si din oameni obisnuiti. Deci, salvare prin arta si umor! Felicitari lui Lucian Tion si echipei!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: