Epiharia III

Să ştii, femeie, pe buza prăpastiei, lată,

şi soarele mi-a părut răsărit din covată.

Covata aceea în care tu

îmbăiezi pruncii. Aşa-mi păru.

Aşterne-mi masa şi vino să-ţi cânt

poemul acesta ce-mi susură-n gând!

Aşterne-mi pe masă şi brânza, şi clisa,

nu uita pălinca, proscrisa!

Căci am să închid ochii

în braţele tale

şi am să mă scald în lacrimile tale

ca în apa dulce a Lethei!

Pentru că totuşi,

murim. Murim şi nu ştim. Murim şi venim

în faţa zeului

dragostea să ne-o spovedim.

Aşa că oameni, să închinăm cu ţoiul de pălincă!

Iar tu, femeie, să ne iubim, fiindcă

de tine nimic nu mă desparte.

Nici oamenii.

Nici preasfinţia ta, moarte.

Vom fi departe, -n moarte, ne vom iubi senini

pe malurile Lethei, printre platani şi crini.

Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: