Epiharia II

Am plecat făr-o vorbă, făr-o mângâiere, făr-un sărut.

Am zăbovit în poartă şi poarta m-a durut.

Ai zăvorât-o însă pe dinăuntru şi

când mi-am lipit urechea de geam

ţi-am auzit bătăile inimii.

Mai târziu m-am întors până-n prag şi vegheam,

te auzeam cu sughiţuri cum plângi şi tăceam.

A trece atâta vreme de-atunci…

Oi veni de departe şi-oi auzi că ai prunci.

Te-oi zări din întâmplare pe drum

şi mi-i spune că-n tine

amintirea mea toată-i scrum.

Mi-a venit însă cu greu să te-ntreb

de ce mai porţi inelul acela cu cerb,

de ce te-mbraci uneori ca şi când

ai veni la mormânt să mă-ntâmpini plângând,

de ce la fecior îi zici octavian

şi-i iute la mânie

ca pe limbă o rădăcină de hrean

şi de ce atunci când eu nu te văd

o lacrimă-ţi curge din ochi

şi-apoi un prăpăd…

Femeie, mi-i tare dor de tine!

În sufletu-mi, printre ruine,

tu, rătăcind, singură eşti vie.

Dragostea noastră moartea n-o ştie.

Din volumul EPIHARII. Oradea: Anotimp, 1997

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: