Pleanga se leagă de barba mea

Miercuri, la prima oră, drujba mea trezea cocoşii întârziaţi. Îi auzii pe vreo doi, pe la orele opt ale dimineţii, certându-mă că le-am stricat somnul. Le explic, în gând, că n-avui vreme să aştept după ei, să mă scuze. Nu o dată, s-a întâmplat să fie invers, aşa că suntem, cumva, chit. Curăţ de sălcii un teren lăsat în paragină de peste două decenii. Mă prinde primăvara, şi sălciile, îmi spune un bătrân, sunt ca râmele: tai una şi răsar două.

Sunt la Moara Ciuhandrului, pe Valea Iadului. Pe vremuri, un străbunic de-al meu, primar al Remeţiului, ţinea o moară vestită pe văile locului. Moara n-a supravieţuit, dar eu încerc să refac traseul părâului morii şi, poate, am să reuşesc să pun o nouă moară pe locul celei vechi, în amintirea unor vremuri ce trebuie că erau minunate.

S-a făcut spre orele zece, când vederea periferică sesizează un grup numeros de bătrâni adunaţi peste vale, pe drum. Mă opresc din truda mea să dau bineţe. Recunosc câţiva dintre bătrâni, pe alţii nu, dar înţeleg: toţi mă privesc, şi mă privesc cu dojană. Sau nu? Trebuie să ştie că locul a fost părăsit multă vreme şi se uită cu obidă la un tânăr care îşi face de lucru. Poate că, totuşi, mă privesc cu drag: tineri fiind, vor fi prins moara aceea şi le e cu bănat părăsirea în care a ajuns.

Trec puntea, căci una dintre bătrânele de peste vale îmi strigă ceva. Dar nu aud, Valea Iadului este singurul glas care se aude clar în preajmă. O recunosc. Nu îi ştiu numele, doar porecla: Pleanga. O bătrânica tare simpatică şi foarte cumsecade. Sărutmâna, îi zic, dzîua bună să vă dea Dumnedzău, le zic tuturor. Mi se mormăie un răspuns, nemulţumit. Trebuie că am făcut ceva prostioară, de toţi aceşti bătrâni mă privesc chiorâş.

Mă lămureşte Pleanga:

– Da pruncu mnieu, tucma astizi ţ-ai găsît di lucru?

Eu sunt foarte nedumerit: de ce azi nu e o zi bună de lucru? Soarele zâmbeşte pe un colţ de cer, nu ninge, după câteva zile albe ca vata, ce-o fi?

Tot Pleanga îmi zice, ca din carte: prunciu mnieu, dapu tu nu ştii că astizi îi pominire Sfinţîlor noşti părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi Vasili cel Mari, Grigori Cuvântătoru di Dumnedzău şi Ioan Gurî di Auru?

Am încurcat-o. Nu, nu ştiam, nu ştiu nici ce zi este, ştiu doar că acuma mi-am făcut vreme pentru treaba pe care o fac. Explicaţia nu ţine în faţa acestor atât de frumoşi bătrâni coborîţi din altă lume.

– Nu-l supara pă Dumnedzău, îmi spune unul dintre ei.

Nu vreau eu să supăr pe nimeni, darmite pe Dumnezeu! Gata, bag drujba în casă, securea după şură şi, împreună cu toţi cei opt bătrâni care mă privesc acum cu alţi ochi, la crâşma de alături, a doamnei Margareta, ce doamna rară!

Stăm ce stăm şi povestim ce povestim. Dar Pleanga tot nu e mulţumită:

– D-apu tu ieşti prunc fain, di ce ţ-ai lăsat barba cee spurcatî? Tre şi o tai pruncu mnieu…

Am înţeles să fac concesii: să nu îi jignesc pe bătrânii aceia frumoşi lucrând într-o zi lăsată de Dumnezeu spre nelucrare. Dar cu ei de barbă nu mă trag.

– Nana me, îi spun Pleangăi, păi cum îi amu: zâua asta îi lasatî di Dumnezău şi nu lucri mnicî, da barba di cini îi lasatî? Nu tăt di dânsu? Iaca, io nu vreu şi-l supăr pă Dumnezău, dacî mi-o lasat aşe o mândreţi di barbă, io şi bag brişca-n ie?

Pleanga mă priveşte ca lovită de fulger. Probabil n-a privit niciodată lucrurile în felul acesta. Dânsa ştie că tot bărbatul care se respectă îşi rade barba. Eu ştiu că barba mea e o prelungire a inimii mele şi nu m-am lipsit de ea de când a dat să-mi crească, numaidecât te lipseşti de iarbă. Îi spun şi asta Pleangăi şi celorlalţi: aşa cum pământului îi iei iarba de câteva ori pe an, să îţi hrăneşti animalele şi să îţi crească mai frumoasă la anul, tot aşa şi cu barba: o rad şi eu, de trei-patru ori pe an. În rest, e cu mine şi cui nu-i place, privească în altă parte!

Pleanga nu ştie pe unde să scoată cămaşa şi încearcă într-o direcţie moartă:

– Da nu să ma uitî nici o fatî la tini dacî ţîi barba iasta…

Na, Pleanga pricepe într-un final, ajutată şi de bărmăniţa care roşeşte de fiecare dată când îmi întâlneşte ochii, că nu e lipsă, că, vorba poetului, în barba mea, aborigenele văd un semn de prăsilă şi admite că, dacă ar fi mai tânără cu vreo 50 de ani, tot i-ar fi drag de mine, cu barbă cu tot.

Şi scormoneşte un alt bai: de ce nu mi-e barba sură.

Îmi este, îi mai spun. Pe dinlăuntru.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: